Catalina Marin. Cand viata bate filmul (II)

Stiti vorba aia, ca dupa rau vine si bine? La mine chiar asa a fost, ba chiar mai bine decat speram!

In 2013, am terminat chimio si radio, iar in 2014 am inceput tratamentul hormonal cu Tamoxifen (10 de zile), cu Herceptin, un an (pentru ca tumoarea a fost Her +), si Zoladex, pentru 3 ani. La acel moment insa, am refuzat sa incep tratamentul cu Zoladex, pentru ca si asa nu aveam ciclu. Eram la menopauza din noiembrie 2013, deci mai puteam amana un pic Zoladex-ul.

Asadar, de perfuzii nu am scapat nici in 2014, pentru ca Herceptin este tot o perfuzie, care se face la 3 saptamani, dar este super, fata de chimio, adica nu are asa efecte negative.

La fiecare 6 luni, imi faceam si control ginecologic, sa vad daca totul era ok peste tot.  Asadar, in luna mai 2014, mi-am facut control si toate pareau bune si frumoase.  Urmatorul control ar fi trebuit deci sa il fac abia in octombrie, pana atunci continuand cu tratamentul cu Herceptin. Am inceput si Zoladex-ul, cred ca prin luna iunie 2014.

Totul era ok, menopauza se instalase, asa cum ar fi trebuit, ovarele nu mai functionau, toate analizele ok, CT-uri, RMN-uri , marker tumorali ok; un an linistit pana in octombrie.

Totusi, de prin luna mai,  am observat ca incepusem sa ma ingras un pic; cam 3 kg (de la 54 kg la 57, 58 kg). Imi era foame, seara mai ales; mi se cam infundau urechile si tot seara ma simteam balonata si parca incepusem sa fac un pic de burta. Intrebam doctorul si asistenta, insa acestia imi spuneau ca sunt efecte secundare, caci totusi fac un tratament hormonal si e normal. Tratamentul cu Zoladex presupunea o injectie, care se facea chiar in burta la fiecare 28 de zile, pentru a preveni aparitia menstruatiei, pe care eu oricum nu o aveam de la final de 2013; acest tratamaent blocheaza, de asemenea, niste hormoni, pe care eu ii aveam in excces  si cauzeaza balonari , stari de oboseala, bufeuri si altele…In fine, cunoscand ca tratamentul poate da aceste simptome, am stat linistita.

In septembrie 2014, am fost nasi si a trebui sa plecam in Croatia, caci acolo au facut finii nostri nunta. Am condus, pentru ca nici eu, nici sotul, nu prea suntem fani avion (am avut cateva zboruri mai zdruncinate si preferam terestru sa calatorim). Fiind un drum lung cu masina, ne-am oprit in Serbia o seara si am facut la fel si la intoarcere. Pe fetita am lasat-o acasa, cu ai mei. A fost groaznic pentru mine sa plec fara ea, dar era drumul prea lung si obositor. M-am jurat insa ca niciodata in viata mea nu mai plec fara Ariana undeva! A fost un cosmar sa stau fara ea 2 saptamani! Totusi, ne-am permis sa ne face si concediul, caci de cand se nascuse fata noastra,  nu mai plecaseram din tara, asa cum facem inainte.

Ei bine, un aspect ce trebuie mentionat este ca rochia de nasa, pe care mi-o cumparasem in iunie. Ei bine, am avut surpriza ca in septembrie, sa nu ma mai incapa! Era prea stramta, asa ca se cerea  o noua rochie. Am  fost la Bucuresti si am ales o rochie “tumoasa”, cum zicea Ari, dar care mie, sincer, imi parea ca nu prea pica cum vreau eu, de la balonarea mea. Parca nu mai aveam talia cu care eram obisnuita (sunt genul care poarta rochite mulate si scurte…cat se mai poate m:-)). Asadar, nu prea eram eu multumita cum imi statea rochita , dar zic, asta e, tratament hormonal, injectii in burta, ce pot sa fac?

A fost un concediu foarte frumos si totul a fost minunat, mai putin faptul ca mi-era tare dor de copil. Pe drum, la intoarcere, conduceam si la un moment dat, am simtit o falfaire in burta. Am crezut ca am gaze, sau asa ceva, dar pe urma am simtit chiar jos,  in vezica, asa, o lovitura scurta. M-am cam panicat; primul gand a fost ca ceva nu este in regula. Am ajuns acasa si, din cand in cand, la cateva zile, simteam niste mici valuri in burta. Am sunat doctorul si i-am explicat de simt. Doctorul a spus ca nu stie ce sa zica, dar este posibil ca tratamentul sa contracte uterul. Cum oricum ma apropiam de controlul gineco de 6 luni, am zois ca pot astepta inca o saptamana pana la control. Totusi, cand am vazut ca tot simt acele falfairi, care imi erau oarecum familiare, de la sarcina cu Ariana, m-am gandit: daca sunt gravida? Si tot eu imi spuneam: neahhhhhhh, cum, cand toti doctorii spun ca sunt la menopauza, ca ovarele sunt oprite, ca sunt sub tratament hormonal?…Ce gand nebun! Si totusi, instinctul m-a impins sa-mi fac un test de sarcina. De fapt, am luat chiar doua, de la doua firme diferite. Un test a iesit pozitiv, si unul negativ. Deci nu am inteles nimic si mi-am scos gandul din cap.

Acestea fiind spuse, vine data de 20 octombrie 2014; inca o zi pe care nu o voi uita niciodata in viata mea! Ajung la Gral. Asteptam la usa cabinetului de Ginecologie. Pe langa mine, cum e si normal, erau multe gravidute, una cu burta mica, una cu burta mare si eu cu…balonarea mea. Ma gandeam: ce frumos ar fi sa intru si eu si sa-mi zica doctorul: “Vai, suntei graviduta, aveti  un baietel!” A fost un gand fugar…De fapt, ma asteptam sa-mi zica ca cine stie ce grozavie mai am pe dinauntru, pe acolo…Ma luau iar ganduri negre. Si tot eu apoi ma gandeam ca asta e, mergem inainte. Cu astfel de framantari am intrat in cabinet , avand  inima cat un purece, de ce as putea sa aflu. Doctorita m-a intrebat cu ce ganduri pe la ea; i-am zis ca este controlul de 6 luni, ca sunt pacienta la oncologie si ca m-am ingrasat un pic, ca am facut un pic de burtica (eu care, de obicei, nu am asa ceva). I-am explicat si ca doctorul meu a zis ca e de la tratamentul urmat. I-am mai spus ca eu simt si niste miscari mai ciudate.

Doctorita s-a uitat la mine (sunt slaba de fel, asa am fost mereu; chiar si dupa nasterea fetitei, mi-am revenit foarte repede). Acum eram tot slaba, dar cu o balonare mica, ceva nedefinit.  Se uita deci doctorita la mine si imi spune: “Doamna Marin, la cum arata uterul dumneavoastra, fie aveti fibrom, fie e sarcina.” Am zis ca nu aud bine. Fibrom? Asta imi lipsea! Deja intrebam cum e operatia de fibrom. Doctorita zice: “Haideti intai sa vedem.”

Ma intind pe masa pentru ecografie. O vad pe doctorita facand ochii mari. Zice:  “Doamne fereste!” Asistenta scapa pixul din mana si amandoua se uitau mirate la monitor. Eu simteam ca o iau razna, imi ardeau urechile de frica. Zic: “Ce este? Ce ? E grav ? Ce e?” Doctorita se uita la mine si imi spune : “Doamna Marin, am avut dreptate, SUNTETI GRAVIDA !!! “ Eu o  auzeam si totusi  parca nu o auzeam. Era ceva ciudat … La urmatoarul lucru pe care mi l-a zis insa chiar m-a luat cu lesin. Zice doctorita: “E mare, sa stiti! “ Eu zic:  “Cine?” La care ea : “Copilul, doamna! “ Eram praf. “Va pot spune si sexul, este baietel”, a continuat doctorita. “Sunteti insarcinata in 24 de saptamani si mai aveti 3 luni de sarcina pana nasteti.” Si se mai uita o data la burta mea, zicand ca nu intelege cum e aia o burta de 6 luni. Eu eram in stare de soc, nu stiam ce sa fac! Am inceput sa plang  incet; eram speriata, intrebam cum se poate, sunt la menopauza de un an de zile, sub tratamnet hormonal…Cum , cand , de ce, in ce fel? ….Doctorita se uita la mine mirata si imi zice: ”Nu stiu, doamana, nici eu nu inteleg; haideti sa vedem daca bebe e bine. Aveti bani la dumneavoastra,  sa va fac o ecografie  de trimestrul 2 de sarcina? “ Suna ireal.  Zic: “Cred ca da;  si daca nu am, il chem pe sotul meu.”  Am iesit din cabinet. M-am trezit achitand o ecografie de trimestrul 2, pentru sarcina in evolutie…24 de saptamani…pluteam.  Nu am avut puterea sa-l sun pe sot. I-am trimis un mesaj scurt, pentru ca tremuram si nu am putut scrie decat:  “Cred ca mi se face rau; sunt gravida in 6 luni, este baietel!“…Atat am reusit sa scriu. Sotul m-a sunat si m-a intrebat daca fac misto de el !

Pe drumul spre casa, am sunat-o pe doctorita oncolog. Tin sa mentionez ca doctorita mea este o femeie de nota 10 +! Mi-as dori ca toti pacientii, care trec prin asa ceva, sa aiba parte de un medic ca al meu: este tanara si genul de doctor care iti da speranta, care te face sa te simti bine in preajma ei…Iar asistenta mea, Angi, e o super fata! Si Sorina la fel …mai rar asa personal medical! Toate aceste doamne s-au atasat de mine foarte mult, si eu de ele.

Deci, sun doctorul oncolog, sa ii povestesc. Cand a vazut saraca ca sun asa repede, dupa eco, s-a gandit, ca si mine, ca au gasit ceva nasol si incepuse deja: “Doamna Marin, stati linistita, ca orice ar fi, gasim o solutie, nu va panicati!“ I-am zis: “Stati asa ca nu e ce credeti, sunt insarcinata”!…S-a facut liniste…Dupa o  pauza lunga,  o aud : “Cum? Nu se poate! E imposibil, nu aveti cum”! Zic: “O, ba da, e posibil si sunt in 24 de saptamani, adica mai am doar 3 luni si nasc”. Iar pauza…Nu stia ce sa zica. A spus doar ca ma suna mai tarziu…

Am ajuns acasa. I-am chemat pe bunici sa stea cu Ariana si am iesit cu sotul;  pur si simplu am parcat masina si ne-am plimbat de nebuni pe strazi. Eu eram socata si nu stiam ce sa fac. Teama cea mai mare era legata de tratamentul pe care il facusem in timp ce eram gravida. Of, Doamne, ma gandeam la toate injectiile alea, facute chiar in burtica, unde era el. Dar chiar,  unde era el ascuns, caci in luna iulie facusem un CT abdominal si nu l-a vazut nimeni?! Cat de ciudat ca am ramas gravida exact dupa controlul ginecologic din mai!  Eu nu am facut niciodata un avort si nu as fi vrut, bineinteles, sa fac asa ceva nici acum…Oricum, dupa 24 saptamani de sarcina, nu iti mai face nimeni nimic;  in cazul meu, se putea face un avort cu cezariana, cu referat medical oncologic, daca copilul mi-ar  fi pus viata in pericol sau daca el nu era ok. Era clar ca daca l-as fi descoperit mai devreme, nu m-ar fi lasat sa-l am , nici medicii, si nici familia; mi-ar fi sarit toti in cap, ca ma risc. Totul se invartea in capul meu. Desi stabiliseram sa nu zicem nimic pana nu stim daca bebe este ok si daca pot pastra copilul, sotul incepuse sa sune pe cei apropiati, sa le zica vestea soc. Ma uitam la el si nu imi venea sa cred , vorbea asa de natural. Era fericit , socat, incantat. Eu pluteam…

Nu stiu de ce, dar, desi trecusera 3 ani de la nasterea Arianei, nu stersesem din memoria telefonului numarul personal al doctorului de la Medlife, cu care nascusem. Ma uitam la numarul de telefon al doctorului Albu. Nici nu stiam cum sa incep convorbirea. Ce sa ii spun? “Buna seara, sunt Catalina Marin. Am nascut cu dumneavoastra acum 3 ani o fetita; tocmai am aflat ca sunt insarcinata in 6 luni.” In fine, l-am sunat si i-am povestit in mare problema mea medicala. Doctorul era plecat din tara, dar mi-a recomandat sa ma duc sa fac morfologia si sa ne vedem in saptamana urmatoare.

Iata, in seara de 20 octombrie 2014 ma trezisem “normala”, sa zic asa, si ma culcam gravida in 6 luni. Frumos, nu? 🙂 Numai somn nu am avut! A doua zi, am  plecat la Bucuresti pentru morfologie trimestru 3 deja, cum aveam sa aflu acolo.  Am dat de o tipa mai in varsta, venita de prin Canada. I-a placut asa de mult subiectul, ca in scurt timp, stia tot spitalul Medlife povestea mea! Am stat vreo 3 ore; l-au masurat pe toate partile pe bebe. Totul parea ok, am mers si la genetician , o tipa cam acra si pesimista, asa, care m-a cam enervat, dar nu prea am luat-o in seama. Nu credea ca o sa fie bine, ca vai, dar cum sa nu stii ca esti gravida? Obosisem deja sa le explic ce si cum, asa ca am lasat-o sa comenteze. Am facut si un test genetic, Panorama parca se cheama. A costat vreo 4000 de roni . I-am platit fara sa ne gandim prea mult. Orice, dar sa stim ca e bine copilul.

Am mai stat 2 saptamani morcoviti, pana au venit rezultatele, dar totul era ok. Nu ne mai ramanea decat sa asteptam nasterea si sa vedem atunci daca totul este, cu adevarat, in regula cu copilul. Doctorul ginecolog m-a incurajat mereu; imi spunea ca totul o sa fie bine, ca daca era sa fie ceva, ar fi fost pana acum , ca cele mai multe probleme apar la formarea bebelusului si ca daca este totul bine in aceasta etapa a sarcinii, va fi ok pana la final. Nici el nu stia prea multe, pentru ca nu mai avusese un caz asa, ca al meu, dar totusi mai avusese paciente cu probleme maligne, care nascusera bebelusi sanatosi.

Am anuntat si la serviciu de sarcina mea, cu scrisoare medicala. Nu ma credea nimeni ca nu am stiut! S-a mai petrecut ceva ciudat.  La o saptamana dupa ce am aflat de sarcina, a inceput si burta sa creasca vizibil si incepusem sa arat ca o gravida normala de 6 luni. Adica aveam si eu burtica si nu doar o balonare. Am vorbit cu medicul meu si am cerut si sfatul celui din Austria care era socat, tocmai el, care la prima intalnire imi spusese ca nu o sa mai procreez never, ever!:-) Acum eram in fata lui si il intrebam cum e posibil? Ridica din umeri; spunea ca atunci cand l-a sunat doctorita mea oncolog, a fost socat! A zis ca a cautat si si-a intrebat colegii daca au stiinta despre asemenea situatie, insa nu prea mai existau cazuri asemanatoare in lume.

Si uite asa, am devenit caz medical. Nu stia nimeni daca tratamentul facut afecta sau nu copilul in vreun fel. Existau teste, insa facute doar pe soareci si nici acelea nu erau chiar cu combinatia pe care o aveam eu: Tamoxifen, Zoladex si Herceptin. A zis si doctorul ca pot intrerupe tratamentul hormonal, pana la nastere si sa reluam totul la o luna dupa nastere, dupa ce termin cu lauzia… ca de alaptat, nu se punea problema, dupa toate prin cate trecusem (tratamente si alte nenorociri, plus sector la san; toate faceau imposibila alaptarea).

Deci, nu ne ramanea decat sa asteptam inca 3 luni de sarcina. Cea mai scurta sarcina a mea. 🙂 Am uitat de toate parca; ma simteam graviduta si atat; de parca totul fusese un vin urat si acum eram fericita din nou. Am inceput sa mananc normal, nu mai tinem regimul meu; mai “scapam” si cate o fripturica, din cand si cand. Adica mancam cat puteam de sanatos, dar fara restrictii. Lactate insa nu mai mananc, de cand m-am operat, dar nici nu le duc lipsa.

Au fost 3 luni superbe! Ce fericita eram, cand mergeam la spital, la control! Stateam si eu pe hol, dar nu la oncologie, nu pentru tratamente si pentru tot felul de nenorociri, ci pentru ca eram graviduta! In ultima luna mi-a fost mai greu, dar a fost o sarcina usoara, ca si cea cu Ariana, doar ca mult mai scurta. 🙂

Se apropia termenul nasterii si noi nu cumparaseram nimic, caci parca nu ne venea sa credem ce se intampla. De la Ariana, nu mai aveam mare lucru, pentru ca dadusem tot. Cine s-a gandit ca…

A venit si momentul asteptat cu bucurie, frica, emotii de tot felul…tot cezariana aveam sa fac, cu acelasi doctor ginecolog, in aceeasi sala de nasteri…Ma gandeam:  prin cate am trecut, de cand fusesem aici ultima data, de la nasterea Arianei…Tot personalul stia povestea mea, asa ca erau pregatiti pentru bebe, daca apareau probleme.

Am nascut un baietel de 3,3 kg, sanatos si frumos, cum au spus doctorii. Eram fericita si plangeam; plangeam din nou pe un pat de spital, dar de data asta de fericire, o fericire la care nu mai speram niciodata. Era un vis frumos. Ciudat, cosmarul prin care trecuse, parca facea acest vis si mai frumos. Imi tineam bebelusul in brate si plangeam.  Nu intelegeam, era cuminte si gangurea, se uita la mine si eu la el si nu imi mai puneam nicio intrebare. Asa a fost sa fie…trebuia sa vina el , si atat.

Am ajuns acasa cu bebe. Ariana era incantata, desi bietul copil nu prea pricepea ce si cum. Nici noi nu avuseseram timp sa ne obisnuim cu ideea ca mai vine cineva in familie, dar ea, la 3 ani, ce sa inteleaga? Un pic curioasa, geloasa …Incet,  incet ne-am acomodat cu totii si Bogdanel facea acum parte din familie.  La o luna de la nastere, mi-am reluat tratamentul dupa investigatii, care au iesit ok. Dar am cam avut emotii. Unii spun ca o sarcina vindeca, altii ca poate rascoli si pot aparea recidive, insa am fost ok. Doctorul m-a intrebat daca sunt de acord sa publice cazul meu si sa-l prezinte la nu stiu ce conferinta. Am fost de acord; si eu, si bebe am devenit, inca odata, “vedete.” 🙂

Anul acesta, pe 04 februarie, bebe Bogdan a implinit un an.  Este un copil care zambeste tot timpul, e cuminte si toata lumea care-l cunoaste spune ca este special, are acel ceva… Nu stiu cand a trecut un an!  Ma uit la baietelul meu cum merge deja prin casa, tinandu-se de mobila… In curand o sa faca primii pasi singur si eu tot nu cred …Il vad, il iubesc, e cu mine zi de zi si tot parca e un vis.

Daca ma intrebati pe mine, pe doctorii care ridica din umeri si recunosc ca nu au nicio explicatie, eu zic ca da, daca iti doresti ceva mult, il vei avea. Da, dupa rau vine si bine. Da, miracole exista, trebuie doar sa credem in ele…Da, Dumnezeu iti da doar cat poti duce…

 Nu stiu cum voi fi maine, peste o luna sau la anul. Nimic nu imi doresc. Decat TIMP cu copiii mei. Asta e cea mai mare dorinta a mea: sa am TIMP sa-i cresc, sa le fiu alaturi, sa ma bucur de fiecare boroboata a lor, de fiecare zambet, sa le pup buba sa treaca, sa-i tin in brate, in noptile in care plang. Nimic, dar nimic altceva nu imi doresc!

Sincer va zic, daca nu era Ariana sa ma motiveze sa lupt, nu stiu daca mai eram azi aici, sa scriu aceste randuri, pentru ca eu cred ca psihicul este cheia; eu am refuzat sa accept motivul pentru care ma tratez; nu am recunoscut boala in mine. Faceam tratamentul tot, dar in mine refuzam sa cred ca am asa ceva! Nu mi-ar fi dat Dumezeu o fata, pe care apoi sa o lase singura, fara mama, nu? Iar apoi, Bogdanel, care a aparut asa, de niciunde! Trebuie sa fie un scop, nu-i asa?  Eu nu sunt bisericoasa. Din contra, chiar! Nu intru in biserici decat la nunti, la botezuri si la alte evenimente…Asa ca partea cu mersul la biserica si pupat icoane nu mi s-a potrivt, insa ma rog in fiecare seara. Consider ca Dumnezeu este peste tot si ma aude si pe mine, din patul meu seara, inainte de culcare; nu trebuie sa fac matanii dimineata, la pranz, si seara pentru asta.

13

Am trait in 3 ani de zile experiente si stari pe care unii le au intr-o viata intreaga sau poate niciodata. M-am schimbat atat de mult, ca nici nu imi mai aduc aminte cum eram inainte de toate astea…ce imi doream, ce planuri aveam…

Totul se reduce la TIMP acum; traiesc din 6 in 6 luni, din verificari, sa vad daca e totul ok sau, 0oops, e nasol. Vreau TIMP, liniste si sa ma bucur de viata alaturi de familia mea. In rest, totul paleste in jur…nimic nu mai conteaza.

Exista si un lucru bun, ce vine cu boala, daca pot spune asa, desi nu ar trebui sa te imbolnavesti, ca sa afli ce prieteni ai sau ca sa ai parte de apreciere si de mai multa atentie. Conteaza mult pe cine ai alaturi, atunci cand treci prin asa ceva…Am avut “prietene”, care nu au dat un telefon, sa ma intrebe ce fac sau sa-mi faca o vizita dupa ce au aflat, dar am avut O PRIETENA, care a mers cu mine la spital, atunci cand m-am operat si care mi-a fost alaturi in tot acest timp. Conteaza sa vezi ca celor din jur le pasa si nu ca doar te compatimesc. Urasc figura aceea, pe care o fac toti cand te vad: “Vai, dar tu esti bine acum, nu?“ Le-as raspunde: “O, da, te anunt eu daca apare ceva; iti spun eu, daca am ceva de spus; dar poate vreu sa uit, poate ca nu vreau sa fiu vazuta doar prin prisma bolii mele…Am invins, nu am invins, e treaba mea, afli tu, daca chiar te intereseaza!” Este la fel ca atunci cand stii ca un cuplu nu poate sa faca copii si tu, primul lucru pe care-l spui este: “Si voi, pe cand un bebe? ”

In aceasta boala, e ca in jocul acela, cu paie: il poti trage pe cel mai scurt si sa “ti-o iei” sau poti trage unul lung si sa ramai in joc. Ce vreau sa zic este ca boala are aceeasi denumire, dar fiecare om e unic si, din pacate, tratamentele nu sunt personalizate, ci se aplica la gramada si de aici trierea; la unii functioneaza, la altii nu; este acelasi tratament pentru cancerul la san, dar pacientele nu sunt la fel.

La fnal, o sa mai adaug doar ca viata e plina de surprize; unele frumoase, altele sumbre. Eu am avut parte de ambele. Azi, imi doresc liniste si sanatate. Atat.

12654197_10205352683965855_7137474757821634401_n
Impreuna

4 thoughts on “Catalina Marin. Cand viata bate filmul (II)

  1. Desi dupa lectura primei parti a povestii mi- a trecut la un moment dat prin cap ideea ca ceea ce anul 2014 ar putea oferi mai mult ar putea fi o noua sarcina, am pus gandul “intr-un cui”….in asteptare! Acum, ce as putea sa mai spun decat ca povestea Catalinei Marin este pentru mine o lectie de viata, si nu un caz medical? Sa dea Dumnezeu sa fie bine si de acum inainte!

    Liked by 2 people

  2. E o poveste extraordinara.Toti sunteti speciali si ff frumosi.V-a binecuvantat Dzeu cu tot ce e frumos.Iti multumesc ca existi si ca ne-ai impartasit povestea asta minunata.Sa aveti parte de multe binecuvantari frumoase si multa sanatate.Tot binele din lume sa aveti!!!!

    Liked by 1 person

  3. Incredibila dar atat de minunata istorie de viata! O sa mi-o amintesc cand voi lua totul prea de-a gata si voi stramba nasul pentru nimicuri existentiale…Cu toate ca doar experienta nemijlocita te poate schimba in profunzime , poate traim vremuri in care ar fi cazul sa schimbam paradigma aceasta….multumiri!

    Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s