Nu stiu daca fetitele mele isi dau seama cat de norocoase sunt, avand-o pe Buni, mama mea, langa ele tot timpul, mai ales ca parintii lui Catalin nu mai sunt de mai bine de 10 ani, iar Bunicul, asa cum povesteam aici, e inca….Capitan. 🙂 Mi-as fi dorit tare mult sa am parte de bunici mai multa vreme, caci au “plecat” mult prea repede. Pe bunicute le-am pierdut cand inca nu aveam 10 ani. Bunicii au trait cat sa ma vada adolescenta. Ce pierdere, sa nu te bucuri de intelepciunea, caldura si dragostea uriasa pe care bunicii o daruiesc nepotilor! Am asa, o vaga impresie, ca bunicii sunt o specie pe cale de disparitie, parintii generatiei mele fiind ultimii reprezentanti a ceea ce inseamna a fi bunic. Dar poate ca ma insel si, peste ani, cand noi vom fi, la randul nostru, bunici, vom fi capabili de tot atata daruire fata de copiii si nepotii nostri.
Povestea de viata a lui “Melo” (bunica prietenei mele, Lavinia), nu seamana deloc cu cea a bunicilor mei, insa cu siguranta ai sa intelegi de ce mi-am dorit ca ea sa impartaseasca cu Liorisme din amintirile, gandurile si trairile care au facut-o cine este azi: o Doamna de poveste, traind din plin viata la cei 95 de ani ai ei. Povestea ei de viata vine cu parfumul si personajele unor vremuri care, desi demult apuse, sunt atat de minunat insufletite de “Melo”, incat devii actor, la randul tau, intr-un film care se deruleaza magic. Fotografiile, de o calitate cu totul neasteptata, avand in vedere vechimea lor si tehnica de-atunci, mi-au dat fiori la propriu! Am fost emotionata, nu doar fiindca am avut sansa sa tin in mana, sa simt poze facute in urma cu aproape 100 de ani, dar si pentru ca ele surprind personaje inca vibrand de viata si atmosfera anilor din urma. Motor, deci! 🙂
Draga Lioara, iti multumesc ca m-ai determinat sa reflectez mai mult asupra vietii mele si sa incerc sa-mi clarific identitatea mea. Cine sunt? Scriitorul Petru Popescu ma califica “fascinanta”, poetul Toma George Maiorescu ma considera “Rara avis”. O prietena ma numeste ‘Melo’. Intrucat nu am talent scriitoricesc, ar trebui sa recurg la fictiune pentru a justifica atributele de mai sus, deci ma rezum a relata, simplu, firul unei vieti de 95 de ani.
Sunt un evreu roman. Primii pasi ai copilariei mi-au fost calauziti de familie: parinti, bunica materna, o matusa si de Ana (o tarancuta din Cornu, fugita de acasa pentru ca a pierdut o vaca, ce si-a gasit adapost in casa noastra, unde a trait ca membru al familiei pana a plecat in America cu sotul ei, pe care l-a cunoscut in timpul Primului Razboi).
Tata era un moldovean, care se mandrea ca a participat la doua razboaie. Tabloul cu tata in haine militare trona pe un perete in holul casei. Era negustor, un om cinstit si bun. La diferite sarbatori anima convivii cu romante pe versuri de Eminescu. De la tata am invatat sa nu uit simtul masurii.
Mama era o femeie, un om deosebit. Cursurile scolare le-a urmat la celebra ‘Pitar Mos’ , Scoala de maici germane. Mama era dotata cu un profund sentiment al iubirii de oameni si de prietenie, de arta, de muzica: canta la pian, picta pe sticla, iubea florile si animalele si arta populara romaneasca.
Mama era o femeie frumoasa si luxoasa. Dragostea de oameni si-o manifesta nu prin vorbe, ci prin fapte. Voi da un simplu exemplu: intalnind intr-o zi pe strada un baiat de 13 ani, plangand, a aflat ca e orfan, din Ardeal. L-a luat acasa; era de varsta fratelui meu. A locuit la noi, a invatat o meserie, s-a casatorit si, prin munca, si-a facut un rost remarcabil in viata. Ionel a fost un prieten al familiei mele insufletit de o profunda recunostinta. Cand gaseam la mormantul parintilor mei flori, stiam ca sunt de la Ionel.
Bunica m-a crescut in spiritul pastrarii traditiilor evreiesti, al intelegerii, potrivit moralei din poezia lui Heinrich Heine ‘Die Sonne bringt es an den Tag’ (Soarele aduce la lumina ziua). Matusa mea, sora mamei (cu 15 ani mai mica decat mama, cu 15 ani mai mare decat mine) si-a petrecut adolescenta in casa noastra, unde a trait pana s-a casatorit. Multa lume spunea ca ii seman fizic si psihic. De altfel, si longevitatea mea este mostenita de la ea (a trait pana la 95 de ani). Ea mi-a transmis interesul pentru studiu, pentru muzica, inclinatia pentru lucrul de mana si pentru arta culinara.
Ma voi opri mai mult pentru a vorbi despre Ana, tarancuta care mi-a marcat copilaria. Povestea vietii ei mi se pare foarte interesanta. Matusa mea a invatat-o sa scrie si sa citeasca, ceea ce i-a folosit mult in viata. Ea mi-a transmis cunostinte despre obiceiurile si traditiile poporului roman, despre religia crestina. Ea a cunoscut si s-a indragostit de un soldat italian, pripasit pe meleagurile noastre in timpul Primului Razboi. Dupa razboi, Carlo a plecat in America. Pentru a putea coresponda cu el, Ana a luat lectii de italiana. La profesoara respectiva, o intovaraseam si eu.
Ana, ani de zile (fara bineinteles sa stiu), l-a intruchipat pe Mos Craciun, care aducea pomul de Craciun si darurile. Prima deziluzie a vietii mele a fost cand am descoperit ca Mos Craciun nu exista. Cu Ana am vizionat primele spectacole de circ, care se dadeau in Ploiesti. Cu Ana am participat la unele slujbe religioase date in bisericile crestine. Ana, pe care o numeam ‘ Mitzica ’ (de la Mamitzica), m-a iubit foarte mult; ea mi-a cusut un costum popular de Breaza si o rochita gen tirolez; rochita este surprinsa intr-un tablou, pe care il am si acum.
Pentru mine, Ana este un exemplu profund de viata. Dragostea si perseverenta sunt factori importanti, care-ti pot determina cursul vietii. Timp de 10 ani, Ana a corespondat cu Carlo. Dupa 10 ani, Carlo a venit din America s-o ia pe Ana. Mama mea a pregatit-o cu o garderoba facuta la Giselle (o firma din Bucuresti). Parintii mei i-au cununat.
In America, Ana a trait o viata foarte frumoasa, chiar bogata, insa nu a uitat de unde a plecat. In apartamentul ei avea o camera mobilata si impodobita in stil romanesc. Mentionez ca a corespondat cu parintii mei si cu matusa mea, iar dupa razboi ne-a trimis importante pachete.
To be continued… 🙂
Liorisme 