Acasa, la Tulcea

Hristos a Inviat, draga Cititorule! Sper ca Pastele ce tocmai a trecut sa-ti fi adus liniste, vreme buna si timp petrecut langa oameni cu ochi luminosi si suflete calde, precum soarele ce ne-a bucurat sfarsitul de saptamana…:-)

N-am fost demult acasa (caci Tulcea inca semnifica asta pentru mine), asa ca Pastele petrecut in locuri cunoscute, langa oameni pe care ii stiu de-o viata, respirand aerul Dunarii, a fost o bucurie.

IMG_0594~2

In drum spre Tulcea, ne-am oprit pe la Babadag, oraselul unde bunica lui Catalin isi traieste batranetele si pe la Satu Nou, unde locuieste sora mai mare a mamei lui Catalin, Dadica, cum ii spunem toti. Fiecare din cele doua opriri a fost un amestec de tristete, nostalgie si uimire. Bunica lui Catalin, la cei 89 de ani pe care-i numara, isi poarta singura de grija, in casuta veche, in care a crescut 3 baieti, toti plecati mult prea repede “dincolo”. Ne-a intampinat cu ochii in lacrimi de mirare si bucurie stapanita, soptind printre cei cativa dinti ramasi: “Parca l-am vazut pe Dumnezeu!” 🙂 Slabuta, cu pielea arsa de soare, isi tine mainile impreunate mai tot timpul cat stam pe langa ea. Eva s-a facut una cu bunica. Nu se dezlipeste de langa ea si o mangaie mereu, desi este a doua oara in viata ei, cand o vede. Ce exemplu pretios de iubire pura, instantanee! In masina, un pic mai tarziu, Eva declara simplu: “Eu iubesc mult oamenii de la care simt iubire!”

IMG_0625~2~2

La Satu Nou, acum vechi si aproape parasit, cam aceeasi atmosfera: case cazute, gradini in paragina, ulite, care aduc mai degraba a transee, cate un batran la poarta incovoiata de vreme, pe ici, colo cate-un caine amarat, ce-si incalzeste blana in soarele de aprilie. Apa baltii salcii inainteaza, incercand sa puna stapanire pe casutele amarate, pe curti, animale si pe oasele celor care traiesc acolo. In rest, o tacere care te face sa pastrezi linistea ori sa vorbesti in soapta si pomi fructiferi, care vor parca sa alunge tristetea si aerul de lume uitata, prin explozia lor de culoare si parfum.

IMG_4434~2~2

In capul ulitei, se zareste Dadica, care vine de la o ruda din sat, parca presimtind ca are musafiri. O vedem de departe cum merge agale, pe drumul brazdat de gropi adanci, ajutata de un toiag. Intram toti in curticica, surprinzator, plina cu floricele de primavara.

IMG_0612~2

Nu poti sa crezi ca aici locuieste cineva! Totul e umed, gata parca sa se prabuseasca! Insa Dadica Marica, o pisica frumoasa si cativa puisori de gaina nu se dau plecati de la locul lor. Isi accepta soarta, caci nu cunosc alta viata si nu isi doresc alt ritm, oricat incearca rudele sa ii explice matusii ca e bine sa plece de-acolo. Ce atitudine diferita, daca te gandesti la agitatia orasenilor, care-s vesnic nemultumiti, mereu pe fuga, nerabdatori si incrancenati. Aici e pace si tihna, e acceptarea senina a ceea ce a oranduit viata, Dumnezeu pentru oamenii acestia.

IMG_0598~2

IMG_0596~2

IMG_0597~2

In camaruta unde doarme Dadica, langa soba incalzita cu o noapte in urma, special pentru ei, vreo 10 puisori piuie navalnic, de-ti tiuie urechile. Fetele sunt incantate sa ii dezmierde. Gia observa ca unul dintre pui sta lungit si nemiscat, pe fundul cutiei. Il ia in palma si ii mangaie cu degetul capul mic, auriu. Ochii raman inchisi si trupusorul cu pene moi pare fara viata. Gia ridica ochii spre mine, a mirare si teama: a murit?…pare ea sa intrebe, fara vorbe. O indemn sa iasa cu puiul afara, in soare. Luam toata cutia si o punem pe o bancuta, la lumina calda a astrului solar. Mi-e teama de pisica, dar aceasta nu pare sa bage in seama puisorii aurii, mici vietati fragede, precum primavara.

Gia mangaie in nestire puiul, parca rastignit in palma ei de copil. Ii zic sa continue ceea ce face, caci puiul va simti caldura palmei ei miloase si inima ei calda, de copil. Dupa vreo 5 minute, puisorul deschide pliscul. Gia e tare incantata. Continua sa-l incalzeasca si sa ii vobeasca si dupa inca vreo 5 minute, puiul pare strabatut de viata, caci intinde si picioarele, insa ochii ii raman inchisi. Ii spun Giei sa il lase langa fratii lui, in cutie o vreme, poate-l ajuta. Gia-l intinde cu grija alaturi de ceilalti pui si, dupa alte 5 minute, spre incantarea tuturor, puiul topaie fericit, alaturi de celelalte mogaldete impanate. Eva si Gia salta ca zaludele, fericite ca viata s-a intors in puiul de gaina. 🙂

IMG_0643~2

IMG_0611~2

La Tulcea am revazut, dupa multa vreme, cativa prieteni vechi, desi parca, intr-un fel, ne-am fi vazut si ieri. Poate asa e cand te regasesti cu oameni pe care-i stii de-o viata. 🙂

IMG_20150412_200317~2 Aventura noastra a continuat a doua zi la Valea Nucarilor, satul mamei mele si a surorii ei mai mici, Aurelia, sau Mama Ola, cum ii spun fetele si care locuieste acum in casa parinteasca.  IMG_20150412_114011~2Am stat mult la aer, lasandu-ne mangaiati de razele soarelui, care parca incerca sa-si ia revansa pentru indelunga perioada cat a lipsit de pe la noi. Am privit iar si iar detalii ale casei, ale prispei, beciului, curtii si magaziei, cautand cotloane uitate ale copilariei…S-au schimbat multe, caci casa a mai trebuit carpita, consolidata, dar cate-un mic detaliu a ramas, bucurandu-mi sufletul si amintirile.

IMG_20150412_113221~2~2

My beating heart

Paste Fericit, din curtea noastra! :-) 10 Aprilie, 2015
Paste Fericit si de la piersicul nostru! 🙂 10 Aprilie, 2015

Atunci cand iti doresti ca azi sa fii macar un pic mai bun decat ai fost ieri, te uiti mai des la tine. Te observi cu mai multa grija si vezi ce dificil este sa iti stapanesti gandurile, sa nu le lasi sa o ia razna; intuiesti cate tipare mentale iti conduc viata, fara macar sa realizezi; te caznesti sa renunti la etichete, la judecati, la a despica firul in patru si la a pastra, cu orice pret, controlul.

The big blue. Olimp, 2012
The big blue. Olimp, 2012

Sunt zile care curg firesc si altele in care trebuie sa fac un efort sa raman prezenta si atenta la ceea ce este in launtrul si in jurul meu. Nu stiu de ce este atat de dificil doar sa traiesti, sa te bucuri de ce iti ofera viata de zi cu zi. Poate pentru ca prea des mentalul ia locul simtirii. Imbratisarea fara lupta a tot ce ne aduce viata zilnic, vine din iubire si acceptare, nu din analiza si impotrivire. Bucuria vine doar din impacarea cu sine si cu toate, ci nu din teama. Nimic bun nu cred ca poate veni din frica.

Triathlon Olimp 1 sept 2012 376

Cand e liniste si noaptea cuprinde Pamantul si vietuitoarele lui, eu raman doar cu mine, cu urechile ciulite catre interior, spre a surprinde ce se aude si nu se vede, acolo, in adancul meu. Sunt pregatita sa renunt, macar pentru o vreme, la identitatea mea formala, pentru ca egoul sa ma lase o vreme doar…sa fiu. Luni de zile, inainte de a ma baga in pat, la momentul acestui exercitiu, simteam cu stupoare ca inima mea o lua razna, de indata ce inspiram adanc, observand cum abdomenul meu primeste oxigen. Imediat ce hotaram ca e momentul sa eliberez mintea de ganduri si sa-mi relaxez corpul, inima mea o lua la galop, de parca n-ar fi suportat sa ramana doar ea, fara minte. O panica reala punea stapanire pe mine si nu ma puteam linisti, decat tarziu, in noapte. Pulsul urca in pavilioanele urechilor, innebunindu-ma cu zgomotul lui de tren deraiat. Saptamani bune, luni chiar, am incercat sa imi potolesc inima, asigurand-o ca totul este ok, ca ea, inima, nu are nevoie de minte ca sa existe! He, he! Si de curand alta idee mi-a incoltit in minte: de fapt, nu inimii ii e teama ca ramane singura, ci mentalul meu este de-a dreptul terifiat ca il trimit la plimbare! 🙂 Pai da, caci frica vine doar din mental! Din fericire, tot ceea ce se naste in minte este precum fumul: nu dureaza si este iluzoriu. Ce e vesnic este in inima; acolo este esenta, caci daca inima are pace, mintea se preda, nereusind sa ma mai convinga ca eu sunt povestea vietii mele.

Triathlon Olimp 1 sept 2012 388Atunci cand inima mea a incetat sa se mai zbata la gandul ca vreau sa o simt, ca vreau sa imi cuprind esenta, ca vreau sa-mi lepad mintea, macar pentru o vreme, am stiut ca sunt pe drumul cel bun, iar panica a inceput sa se risipeasca. Mintea a tacut, in sfarsit, iar inima, draga de ea, si-a continuat, in liniste, perpetua menire: aceea de a ma tine in viata; fara efort si fara ingrijorare, fara implicarea mea. Da, cand omul si felul in care se percepe pe sine, renunta la control, forta inteligenta din fiecare fiinta aliniaza totul, lasand viata sa curga firesc. Atunci, inima si mintea nu se mai divid. Sunt parte din acelasi Intreg si aceiasi Constiinta. Si atunci, odata cu noaptea, ma predau si eu somnului, acceptand ca toate-s asa cum trebuie sa fie. Si daca nelinistea imi mai da tarcoale uneori, stiu ca toate trec; stiu ca toate sunt circumstante care cersec ca eu sa reactionez, dar depinde de mine ce aleg: acceptare si constientizare ca fara intuneric nu e lumina, ca fara zbatere nu exista calm, ca fara exterior nu exista interior sau lupta si impotrivire, in incercarea de a prelua controlul, spre a nu suferi.

Pentru acest Paste si pentru fiecare clipa de vietuire, iti urez sa curgi precum apa izvorului vesel si racoros: fara efort, bucuros si viu! Si asa, in drumul tau, sa te bucuri de viata, de oameni, de tot ce are miez sau e nesemnificativ! 🙂

In Biblie se spune ca Dumnezeu a creat lumea si a vazut ca era buna. Acelasi lucru il vezi si tu cand privesti in liniste, fara ganduri”. (Ekhart Tolle)

Un Iepuras fericit ca este ceea ce este: un Iepuras.Eva, aprilie 2015
Un Iepuras fericit ca este ceea ce este: un Iepuras. Eva, aprilie 2015

Negresa cu-minte (de post si fara zahar)

IMG_20150301_131249

De aproape doi ani, de cand am renuntat cu totul la zahar si la proteina animala, nu pot spune ca imi dau tarcoale prea multe pofte culinare (e incredibil cum corpul, daca ii dai vreme, “uita” de gusturi artificiale!). Si daca se intampla sa fac cate o exceptie, nu intotdeauna am si satisfactia gustului. Asa ca tot mai bine fac eu cate ceva in casa. Pentru ca raman un fan al ciocolatei, iar Eva imi seamana leit (nu prea o intereseaza deserturile care nu au in compozitie ciocolata), am bucatarit de curand aceste negrese, despre care am doar cuvinte de lauda: se fac usor, sunt delicioase, dar nu pacatoase. 🙂 Adica sunt de post si nu contin zahar.

Ingrediente:

-400 g faina integrala de grau

-doua maini generoase de stafide si curmale (sau mai mult, daca vrei mai dulce compozitia), hidratate in prealabil cam 2 ore

-50 g cacao naturala sau carob pentru blat, plus 5 linguri pentru topping

-10 linguri fulgi nuca de cocos

-cam 500 ml apa calduta sau lapte vegetal

-miere

-o mana bucatele de ciocolata amara (85% cacao, fara lapte, fara zahar)

-o lingurita vanilie bio

-o mana de nuci, bucatite

-un varf de lingurita sare de Himalaya
IMG_20150301_102653

Mod de preparare:

Se dau la blender fructele hidratate, impreuna cu putina apa sau lapte vegetal, pana ce se preschimba intr-o pasta asemanatoare gemului. Intr-un bol generos, se amesteca faina cu nuca de cocos, pudra de cacao, nucile si apa. Dupa omogenizare, se adauga pasta de fructe si se amesteca bine, bine. Se pune totul in forma pentru prajitura (eu am folosit un vas de Yena, oval) si se adauga bucatelele de ciocolata amara.

IMG_20150301_103501

IMG_20150301_104319

Vasul, tapetat cu hartie de copt, l-am pus in cuptorul preincalzit. Am lasat prajitura la o temperatura de 170 gr C, cam 40 de minute. Am testat-o cu un scobitor, sa ma asigur ca nu se lipeste compozitia. Cand a fost gata, am lasat sa se raceasca prajitura si, intre timp, am pregatit glazura: am combinat vreo 4 linguri de miere cu 7 linguri de cacao, cu o lingurita de vanilie si cu un pic de apa calduta. Am amestecat, gustand si urmarind ca glazura sa aiba consistenta de smantana.

IMG_20150301_122139

Am glazurat blatul (care cred ca se poate folosi cu succes si la un tort), taindu-l apoi cu atentie in patrate si romburi.

IMG_20150301_123131

IMG_20150301_125154

La final, am adaugat bucatele de migdale sau fulgi de nuca de cocos, ca decor. Easy, right? 🙂

IMG_20150301_130048

IMG_20150301_130431

IMG_20150301_130520

 

Ciorba de burtus pleurotus :-)

 IMG_20150404_125515~2

Iata un pranz tare bun si usor de facut, care are multe in comun cu reteta clasica de ciorba de burta, insa aceasta varianta e mult mai delicioasa (nu e doar opinia mea!) si mult mai sanatoasa. E adevarat ca eu nu ma topeam nici inainte dupa ciorba de burta clasica (cred ca am mancat de vreo 4 ori in viata mea); si nu pentru ca gustul nu ar fi fost ok, dar ideea ca mancam bucati de burta de porc, nu ma incanta, ce sa mai!

Draga Cititorule, te indemn cu toata inima sa incerci aceasta reteta gatita de Catalin! Ai sa fii uimit! Gustul preparatului, culoarea data de morcov si textura ciupercilor sunt o bucurie culinara! 🙂 Si, foarte important, declara bucatarul, se pregateste in doi timpi si trei miscari. 🙂

Ingrediente:
-300 g ciuperci Pleurotus
-1 morcov mare, dat pe razatoare mica
-1 capatana usturoi
-sare neiodata
-ulei de masline
-100 g caju crud
-lamaie
 IMG_20150404_123703~2
Mod de preparare:
Morcovul, impreuna cu ciupercile Pleurotus, taiate in fasii, se pun intr-o tigaie cu un pic de ulei de masline (un mic compromis, pentru un gust demential). Cand se rumenesc ciupercile, se adauga si usturoiul si se mai lasa un pic la foc mic. Separat, se pun in blender boabele de caju si apa, cat sa le acopere, impreuna cu un pic de sare. Blenduim, pana se sfarama boabele de caju si apoi mai adaugam apa (cam 1 l, in total), blenduind din nou, pana se omogenizeaza compozitia. “Supa” de caju se toarna apoi intr-o cratita si se adauga morcovul si ciupercle calite. La final, am incalzit un pic ciorba, cat sa fie calduta, nu pana la punctul de fierbere. Ciorba se poate drege cu lamaie si mujdei. Noi am folosit doar lamaia. Ne-a placut la nebunie! 🙂
IMG_20150404_125540~2

Viata ca un film…fotografic (IV)

gasca nepotilor cu tataia Simion si mamaia Ioana
O parte din gasca nepotilor, cu tataia Simion si mamaia Ioana. 1980

Una dintre cele mai vii amintiri pe care le am legate de copilarie, este despre tataia Simion si diminetile friguroase de duminica, cand ma trezeam in “casuta” (cum ii ziceam camarutei in care dormeam si in care dormise si mama, copil fiind). Duminica, tataia se aseza langa fereastra mica, sa vada mai bine, si isi incepea ritualul barbieritului. Parca vad castronelul cu apa in care muia pamatuful si inca pot simti mirosul sapunului pe care-l folosea. Cu miscari de prestidigitator, tataia Simion manuia briceagul pe obrazul slab si aspru, apoi pe gat. Cand ajungea la marul lui Adam, eu imi tineam rasuflarea. Si acum mi se pare periculos sa umbli pe-acolo cu aparatul de ras, darmite cu ditai lama de briceag! Dar nu cred ca l-am vazut vreodata sa se taie. 🙂 Dupa ce fata era curata si obrazul imberb, tataia isi rasucea sprancenele extrem de dese, ireal de lungi (stii tu, ca ale actorului Mircea Albulescu), privindu-se atent in oglinda. Eu ma uitam pe furis, pana ce tataia se ridica ca bradul de pe scaun, indreptandu-si spatele.

Mamaia Ioana si tataia Simion erau la a doua casnicie amandoi, cand si-au legat destinele. De la mama stiu ca mamaia ramasese vaduva de la 20 de ani si cu doi baietei gemeni. Sotul ei, la fel de tanar, pierise pe front. Abia avusesera vreme sa se cunoasca! Lui tataia, pe de alta parte, ii murise “muierea” tare tanara, lasandu-l cu 2 fete si 2 baieti. Avea si o mama bolnava, care isi cam pierduse mintile. Despre ea, Simion nu i-a spus Ioanei, ca sa n-o sperie de tot. Si abia dupa ce “s-au luat”, mamaia a “descoperit-o” pe strabunica in “casuta” din fata. A ingrijit-o cativa ani. Grei ani, caci strabunica isi lua campii si fugea cu plapuma pe umeri pe ulita.

Familia in plina actine; stanga sus, mama si tata, foarte tineri
Familia in plina actine, in curtea casei din Valea Nucarilor, Tulcea; stanga sus, mama si tata, foarte tineri

Tataia a fost stupar. In tinerete, avusese probleme serioase cu stomacul, iar un doctor ii recomandase sa consume multe produse apicole. Asa s-a inconjurat el de albine si toata copilaria mea am avut in nari mirosul de fagure, dulce-acrisor, de floare “coapta” la soare. Tataia s-a facut bine, asa ca a iubit albinele pana la sfarsitul vietii, le-a ingrijit si le-a respectat. Cred ca tot problemele cu stomacul l-au facut sa fie tare cumpatat cu toate, pana la 83 de ani, cand s-a stins: nu manca nici mult, nici putin, nu suporta grasimea, nu bea fara masura niciodata. Si nu doar atat: era mereu activ (a folosit bicicleta pana la finalul vietii), citea, era fan Vocea Americii (nu sufla nimeni, cand se dadea emisiunea, seara), era mereu ingrijit (chiar daca a trait 10 ani singur, dupa moartea mamaiei Ioana). Desi un om strict, sever chiar, cu alura de neamt, pe tataia l-am iubit mult. In vacante, desi mamaia nu mai era, tot mergeam la el, mai ales iarna. Gatea foarte bine, spala, deretica, fara sa se planga vreodata. Si avea cel mai interesant mod de a desena literele. Marturie stau scrisorile pe care mi le trimitea si pe care le-am pastrat cu mare drag. Toate incepeau cu: “Scumpa mea Nepoata”…

IMG_20141130_122846~2
Una din scrisorile de la tataia Simion. 1988

Nici pe mamaia Ioana, mama mamei, nu am uitat-o. Mi-o amintesc punand mamaliga pe masa rotunda si foarte joasa (tataia manca cu genunchii la gura, ca era destul de inalt), in timp ce noi, nepotii, care ne gaseam pe-acolo la ora mesei, ne asezam pe scaunele de lemn, facute de tataia. Ceaunul cu mancare de mazare si cartofi era plin, dar se golea intotdeauna, asa de multe guri asteptau a fi hranite, mai mereu. 🙂 Inca mai stiu mainile ei cu pielea extrem de subtire, si tousi fina, cu pete maronii. Seara, inainte de culcare, imi placea sa ii mangai mana si sa i-o sarut adanc (azi, mama mea are mainile la fel, draga de ea). Am plans-o mult pe mamaia Ioana, cand s-a dus. Si asta mi-amintesc. Asa de dor mi-era de ea, ca o tot visam nopti in sir. Ba se ascundea in dulap, ba dupa usa, ba voia sa imi fure pantofii; in vis, mi-era frica de ea, caci stiam ca murise. O vreme, mama a tot dat cate ceva “de sufletul ei” si, dupa cateva luni, am incetat sa o mai visez. Dar a ramas dorul de mainile ei muncite. Aveam doar 9 ani cand s-a dus.

Pe bunicii din partea tatalui ii stiu mai putin, caci vacantele de obicei le petreceam la parintii mamei; dar mi-amintesc de bunica Maria ca de o femeie hotarata si frumoasa. Se casatorise cu bunicul Petre, desi intre ei era o diferenta de varsta destul de mare. Bunica Maria avea 23 de ani, iar bunicul Petre, doar 18.  Au crescut si insurat 3 baieti, toti sprancenati, cu ochi negri, de carbune si par des, pe care si fetele il invidiau. Bunicii mei s-au iubit si ajutat toata viata, pana s-a stins bunica, la doar 60 si ceva de ani.

bunici-taiat
Bunica Maria si bunicul Petre, prin ’46

Bunicul Petre venea rar la Tulcea, dar niciodata nu venea fara un mic dar, pentru fiecare nepot: o bluza, o carte, ceva. Firav, mic de statura, dar cu ochii vii si buni, vesnic muncit, asta era bunicul. Tot el e cel care mi-a marcat copilaria, fiindca prima mea vioara, de bunicul de la Iazurile a fost cumparata. Ma si vad in vacanta de vara, leganandu-mi copilaria intr-un scranciob de sub nucul din fata casei bunicilor. Toata familia era la masa, in curte. Tata ii spunea bunicului ca mie mi s-a nazarit ca vreau sa cant la vioara, desi, spunea el nedumerit, “neam de neamul nostru n-a fost lautar!” (Ciudat, caci el insusi e mare iubitor de muzica si a cantat ani de-a randul la chitara :-))…Bunicul trebuie ca a bagat la cap ce-a zis tata si probabil ca a inteles durerea din ochii mei, caci ai mei nu ma luau in serios si, spre sfarsitul vacantei de vara, m-am trezit cu el in fata blocului, la Tulcea. M-a luat de mana si m-a dus tocmai in centru, la magazinul Diana. Acolo, m-a lasat sa aleg. Cat de vie e amintirea momentului cand am atins prima data corzile viorii de culoarea apusului! La vioara aceea, am cantat ani buni, pana ce tata, printr-un prieten, Nea Marin, lautarul, mi-a cumparat alta, de la Bucuresti. Pe vioara de la Bucuresti, tata a dat o avere. Probabil ca, intre timp, ii dovedisem ca vioara nu era doar o toana. 🙂

Copilaria si parfumul ei: nu am uitat multe din cele intamplate, dar ce vreau eu sa imi amintesc mai mult si mai mult este ceea ce simteam, copil fiind. Si asta nu se vede intotdeauna in fotografii…:-) Cred ca, reconectandu-ma la sufletul meu de copil, imi voi aminti sa traiesc mai deplin fiecare zi. Asa cum doar copiii stiu s-o faca: fara judecati ori prejudecati, fara incercari de a eticheta si explica totul, fara tristeti si griji inutile. Altfel spus: un copil nu incerca sa detina controlul asupra vietii; se abandoneaza, fara sa incerce sa-si explice ceva. Un copil doar traieste, acceptand tot ce ii iese in cale: oameni, situatii, pisici, pietre, jucarii, lacrimi, zambete…viori. 🙂

Vioara de la Bucuresti
Vioara de la Bucuresti. Inca frumoasa

 

VIOARA

Trup sinuos,

Superba lunecare

De coapsa feminina

…ce canta.

(Liorisme din1992)