Liorisme

In trecerea lui, timpul ne mangaie, ne iarta sau nu, ne cearta ori ne fericeste. Cateodata, toate astea impreuna, alteori, pe rand, in functie de evenimentele vietii noastre si de modul cum ne raportam noi la aceste evenimente.

Masura trecerii timpului o am, de ani incoace, privindu-mi copiii, care cresc, se inalta catre soare, luminosi si curati.Desi se mai intampla sa am momente de nostalgie, mai cu seama cand ma uit inapoi, totusi, privindu-mi viata, realizez ca asa trebuie sa fie, aceasta-i randuiala si totul e bine asa cum e: “vreme trece, vreme vine”, bucurii si tristeti, in varf sau tocmai jos,  toate incap in inima unui om, de-a lungul vietii.

In cinstea acestei noi primaveri, a Vietii insasi si a Pastelui ce se apropie, astern pentru tine, pentru noi, cateva randuri scrise de Ieromonah Savatie Bastovoi, un autor drag mie….ca sa ne bucuram de tot ce avem si nu avem, de tot ce suntem si nu suntem, de tot ce traim si nu traim, de tot ce intelegem sau nu, de tot ce a trecut, de tot ce e prezent si de tot ce va veni. Sa nu ne fie, zic, frica de timp, fiindca trecerea timpului inseamna schimbare, adica viata in miscare, ci nu uitare si moarte.

“Cand eram mic, nu suportam ticaitul ceasurilor. Si asta nu pentru ca sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru ca ceasul imi amintea de existenta timpului. Fiecare tic-tac era pentru mine ca o bataie in portile mortii. Cand ma culcam in pat si in intuneric, se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticatitul ceasului se asemana cu zgomotul rotilor unui tren care ma duce spre moarte.

Era atat de scurt un ticait, dar era destul ca sa ma cufunde intr-o tristete doboratoare, intr-o tristete din care nu credeam ca voi iesi vreodata. Era ingrozitor sa stiu ca eu nu-mi voi putea intoarce timpul vietii nici macar cu un singur ticait. Ma sfasiam sa simt cum dispare in nefiinta, pentru totdeauna si irecuperabil, sunetul acela monoton si trist.

Acest sentiment il retraiam mai cu seama seara, la culcare. Dar adevarata tristete si singuratate ma copleseau in casele straine, chiar si la bunica, unde ma adormea un ceas mare, sovietic. Atunci ma gandeam ce deprimant ar fi sa aud astfel de ceasuri toata ziua, dar totodata imi dadeam seama ca ele ticaie oricum, chiar si atunci cand eu nu le aud. Orice as fi facut, oriunde m-as fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care il mai vedeam era sa urmarescs cat mai atent trecerea timpului, sa o inregistrez, sa o explic. A fost cea mai dureroasa ocupatie din viata mea, dar n-a fost fara rost.

Am inceput sa vad trecerea timpului in orice: in frunzele care cad sau doar se misca, in orice schimbare, in orice cuvant sau gest care erau inghitite imediat de trecut, ca de un stol de piranii. Eu insumi ramaneam nemiscat si neputincios in fata trecutului, care ma inghitea incetul cu incetul.

Trecerea timpului se poate masura cu orice. O masuram cu hainele din care cresteam, cu oamenii care mureau sau se casatorreau. Si cei indragostiti pot spune iata, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o imbratisare, cu un sarut mai aproape de moarte.

Suntem intotdeauna mai aproape. De multe ori, ma suprind asupra aceluiasi gand in timpul Liturghiei, cand preotii si diaconii isi dau sarutul iertarii si al dragostei inainte de a se impartasi cu Trupul si Sangele lui Hristos. Atunci, ei se curpind si, sarutandu-se pe umar, zic: Hristos in mijlocul nostru”, iar celalalt raspunde: “Este si va fi.”

Ce minunat! Atunci sunt cu adevarat cu un sarut mai aproape de moarte, dar si mai aproape de Viata. Pentru un singur lucru ma rog atunci, ca sarutul acesta sa ma apropie anume de Viata si nu de moarte.” (“Intre Freud si Hristos”. Ieromonah Savatie Bastovoi)