Pentru ca doctorul de la Fundeni imi recomandase endoscopie si colonoscopie, dar eu tot amanasem, am hotarat sa fac endosocopia prin februarie 2014. Doctorul gastroenterolog, inainte de endoscopie, privind analizele mele, m-a diagnosticat, din ochi, cu alta boala autoimuna: boala celiaca. Iti spun sincer ca, in disperarea mea de a intelege ce se intampla cu fierul, aproape ca m-am bucurat ca; in sfarsit, gasisem cauza anemiei feriprive, desi asta insemna scoaterea definitiva a glutenului din dieta. Dieta care, si asa, era destul de restrictiva…Insa, dupa endoscopie si biopsie, diagnosticul a fost: duodenita si gastrita cronica, ambele inactive. Doctorul a comentat ca “nu e nimeni perfect”, ca aproape nu exista om modern fara asa ceva, dar ca el, in rest, nu vedea nimic, care sa explice anemia cronica; nu se evidentia nicio atrofie sau inflamatie. Fie fusese ceva si se vindecase, fie, a declarat doctorul, “suferiti de o boala rara, nedescoperita inca”. I-auzi! Si mi-a mai zis doctorul ca nu crede ca e cazul sa fac si colonoscopie. L-am intrebat: atunci, ce urmeaza? Raspunsul lui a fost sa revin la dr. hematolog de la Fundeni. Am zambit amar si am plecat acasa.
Intre timp, rezultatele analizelor nu aratau deloc bine. Hemoglobina o luase iar la vale. Cum continuam sa iau suplimente de B12, acolo nu erau probleme, insa depozitele de fier erau sub minimul “admis”. Din nou. Asta se intampla prin iunie 2014, dupa aproape un an de mancat “altfel”. Nu m-am mirat ca nu erau ok analizele, fiindca simteam ca fusese un an greu si ca parca lucrurile se complicasera, nu atat la nivel fizic, cat mai ales mental. Oricum, inca aveam ameteli, mai ales la serviciu (probabil ca si munca la calculator e de vina), iar palpitatiile si insomniile tot erau prezente.
Dar, intr-un fel ciudat, nu prea imi mai faceam griji pentru aceste rezultate. Erau doar niste parametri, care voiam sa nu insemne nimic si am renuntat sa le mai fac la fiecare 3 luni. Dar, si mai important, simteam ca trebuie sa imi indrept atentia mai adanc in mine, pentru ca acolo era raspunsul si cauza a toate cate mi se intamplau. Stiam ca alimentatia era un real sprijin in procesul de vindecare, dar ca asta nu era de-ajuns. Era nevoie sa privesc mai atent la modul meu de a gandi, de a simti, de a vorbi, de a ma raporta la tot ce ma inconjura. Acolo aveam eu de lucru, caci bolile ne vorbesc despre incapacitatea noastra de a ne recunoaste, de a ne vedea, de a ne accepta asa cum suntem, invatandu-ne ca responsabilitatea a ce ni se intampla e in noi. La fel si solutia tuturor “relelor”.
Imi era din ce in ce mai clar ca, o data cu diagnosticul de “boala autoimuna”, ma destabilizasem, si fizic, si psihic. Incepusem sa imi doresc foarte tare sa accept ca anemia fusese si era parte din viata mea, cel putin deocamadata, ca era inca cu mine pentru un motiv anume. In orice caz, nu voiam cu niciun chip sa fiu “bolnava”. Am continuat sa fac miscare, sa mananc in felul meu, spunandu-mi zilnic ca sunt ok, chiar daca nu mereu ma simteam bine si chiar daca teama ca nu ma voi “repara” fizic era inca prezenta.
De cand studiez subiectul “post”, mi-am schimbat complet opinia despre foame. Am tinut cateva saptamani post intermitent, 2 zile pe saptamana, cate 24 de ore. M-am simt bine si as fi continuat, dar de voie, de nevoie, a trebuit sa regandesc un pic modul cum mananc, introducand din nou, in alimentatia zilnica, sucurile (despre asta, in alt articol).
Tudor este cel mai tanar vegan pe care-l stiu. Am sa-l descriu in cateva cuvinte (sunt subiectiva, desigur, dar daca ii citesti povestea, cred ca imi vei da dreptate): Tudor e un tip sensibil, talentat, curios, profund si foarte…tanar. Are doar 19 ani, dar e intelept ca un batran de 91 de ani! Te invit sa-l descoperi si sa te lasi inspirat de randurile scrise pentru Liorisme, dar si de blogul pe care scrie.
Liorisme: Tudor, povesteste-mi te rog un pic despre copilaria ta, despre ce visai ca vei fi, atunci cand vei creste. S-au schimbat aceste vise?
Tudor:Mult timp mi-am dorit sa devin doctor: eram fascinat de faptul ca, spre deosebire de restul celor din jur, imi placea asa de mult sa merg la analize sau “sa ma uit”’ atunci cand mi se lua sange. Mi-am dat seama curand, insa, ca “visul” acesta avea mai mult de-a face cu reactia pe care o primeam de la cei ce il descopereau; acum, imi doresc sa imi exprim creativitatea, sa imi permit sa imi indeplinesc viziunea si sa cresc de-a lungul calatoriei mele prin viata.
Liorisme: Cum si cand ai aflat despre alimentatia vegana?
Tudor: Mimi Walter, o buna prietena de-a mea, a fost cea de la care am aflat prima data despre alimentatia vegana si hrana vie. Mi se parea asa o prostie la inceput!
Liorisme: Ce te-a determinat sa renuntati la proteina animala?
Tudor: O minte deschisa care a ales sa citeasca, sa descopere si sa inteleaga adevarul despre nutritie. Alternativa ar fi fost sa cred in continuare ca totul e o mare prostie, asa cum am facut la inceput! Dar totul se intampla cu un rost, iar acum sunt recunoscator ca mi-am dat voie sa fac ceea ce am simtit ca vreau si e bine sa fac.
Liorisme: A fost greu sa schimbi modul de a manca si de a privi alimentele?
Tudor: Nu, atunci cand esti dornic (nu fortat, obligat, constrans) sa faci orice schimbare, ea are loc usor, la timpul potrivit si in circumstantele ideale. Interiorul creeaza exteriorul. Daca pornesti la drum din proprie initiativa, cu inima deschisa, esti dispus sa accepti schimbarile, si nu sa te impotrivesti lor, calatoria va fi foarte placuta. 🙂
Liorisme: Care a fost reactia celor din jur, mai ales a prietenilor si colegilor, cand ai decis sa mananci…altfel?
Tudor: Confuza, usor “acida”, cateodata, plina de glume si apropouri. La inceput cel putin. Pe parcurs, lucrurile s-au schimbat, iar cei din jur au devenit curiosi, interesati si, de cele mai multe ori, chiar OK cu decizia mea.
Liorisme: Care sunt alimentele pe care nu le consumi sub nicio forma, sa le zicem „alimente interzise”?
Tudor: Imi place sa mananc constient si sa observ cum reactioneaza corpul meu la diferite alimente (produsele vegane nu fac exceptie). Astfel, fiecare decizie pe care o iau are ca scop evitarea unor “lupte obositoare” cu digestia, prelucrarea si absorbtia oricarui lucru pe care il mananc.
Liorisme: Cum arata meniul tau zilnic?
Tudor: De un an mananc doar fructe la micul dejun – in liniste si pace, departe de orice distractie tip TV/YouTube/Social Media. In rest, imi place sa mananc cat mai simplu; nu numai ca nu am timpul sau starea necesare unor retete complicate, insa nici nu reactionez cel mai bine atunci cand ma incurc cu prea multe combinatii. Meniul meu difera zi de zi, insa avocado ramane constant. 🙂
Liorisme: Consumi doar alimente crude?
Tudor: Nu, nu mai sunt raw-vegan, desi ii admir pe cei care mananca doar hrana vie!
Liorisme: Faci si exceptii culinare? Daca da, in ce consta acestea? Te simti ulterior vinovat? Stiu oameni care se abtin de la orice mica alunecare, de teama ca nu vor fi apoi capabili sa tina “drumul drept”. La tine cum e?
Tudor: Da, fac exceptii atunci cand situatia o impune sau stresul generat de eforturile mele de a le evita se dovedeste mai daunator decat exceptia in sine. A te obtine de la orice mica alunecare este un semn ce indica prezenta fricii – frica de “a nu mai fi in control” si frica indusa de lipsa increderii in sine. Prezenta fricii inseamna absenta dragostei – frica si dragostea sunt cele doua forte fundamentale in viata. Unde-i una, lipseste alta. Spun asta pentru ca, mult timp, si mie mi-a fost foarte frica sa ma ating de orice nu era vegan. Imi era frica de consecinte si de greseli. Insa – atunci cand sunt evaluate – greselile ne fac maestri!
Liorisme: Din punct de vedere social, e greu sa fii vegan? De exemplu, daca iubita ta nu imbratiseaza felul tau de a manca, este asta o problema? 🙂 Sau acasa, in familie, iti pregatesti masa separat?
Tudor: Enemy is in me – always! Mintea noastra este cea care critica, judeca si face totul sa para greu – asta daca ii dam voie! 🙂 Mintea poate fi antrenata sa gandeasca lucruri bune si sa faca bine. De indata ce intelegi ca interiorul creeaza exteriorul nu va mai fi greu sa fii vegan – nici macar din punct de vedere social. Vei invata sa raspunzi intr-un mod pozitiv si intelept chiar si celor mai “agresive” persoane, sa navighezi pana si acele situatii dificile de la scoala sau serviciu si sa iti urmezi propria calatorie fara sa mai simti nevoie ca toti cei din jur “sa fie ca tine”!
Liorisme: Ai avut momente de indoiala, ca ceea ce mananci s-ar putea sa nu fie 100% benefic?
Tudor: Da, am avut astfel de momente, majoritatea datorate faptului ca am uitat sa imi ascult intuitia si instinctul.
Liorisme: Care sunt cele mai importante beneficii pe care tie ti le-a adus felul in care mananci? Sunt si parti neplacute? De exemplu, ai avut asteptari, care nu s-au implinit?
Tudor: Cea mai importanta lectie pe care trecerea la veganism mi-a oferit-o este urmatoarea: viata reprezinta un proces continuu de invatare, iar alimentatia este doar(!) inceputul. Inainte, credeam ca invatatul se limiteaza la scoala, insa scoala este, de fapt, o proiectie a procesului numit viata. Scoala contine esenta vietii, iar scoala nu se opreste dupa douasprezece clase plus anii de facultate, ci te pregateste pentru o eternitate de lectii si nenumarate teste.
Liorisme: In opinia ta, ce cantareste mai mult: o alimentatie cat mai corecta sau un psihic echilibrat, alaturi de constientizarea ca raspunsul la toate se afla in modul cum gandim, cum simtim si cum privim tot ce ne inconjoara.
Tudor: Majoritatea oamenilor se sperie atunci cand aud de spiritualitate, pentru ca o asociaza cu religia, fata de care au o repulsie instanta (ceea ce e de inteles, avand in vedere lipsa educatiei spirituale de care suferim cu totii). Avem un vocabular emotional extrem de limitat: stim doar “bine-rau” si mai nimic “in between”. Ne e frica sa acceptam ca ceea ce gandim creeaza experientele prin care trecem (deoarece realizam ca nu stim, de fapt, cum sa ne antrenam ori intelegem mintea si propriile tipare mentale). Sa faci schimbari doar in alimentatie, uitand de spirit si minte, nu pare un plan exceptional. 🙂
Liorisme: Ce ii face pe oameni sa isi transforme viata, din punct de vedere alimentar, dar si mental? Dar ce ii impiedica?
Tudor: Disponibiliatea de a privi “noul” cu mintea si sufletul deschise iti permite sa transformi orice in viata si sa accepti schimbarea. Propriile tipare mentale negative, frici si limitari repetate la nesfarsit, in subconstient, ca un veritabil scenariu – stau in calea vindecarii!
Liorisme: Povesteste-mi te rog despre mutarea ta in Anglia, unde ai inceput facultatea in septembrie anul trecut…Cum te-ai adaptat?
Tudor: Mutatul in Anglia si facultatea aici sunt ceea ce am simtit ca urmeaza, firesc, in propria mea calatorie. M-am adaptat minunat – mental, nu asociez plecatul de acasa cu o despartire ori ruptura definitiva – asa ca nu prea am fost homesick. 🙂
Liorisme: Ce te-a marcat in Anglia? Care crezi ca sunt cele mai mari diferente fata de Romania?
Tudor: Mi-am dat seama cat de ieftine si minunate sunt fructele si legumele acasa, in comparatie cu ce gasesc aici. In rest, pot sa cresc mult mai mult aici, pentru ca am mai mult timp pentru mine, in care sa ma conectez cu mine si sa inteleg cine sunt.
Liorisme: Mi-ar placea sa imi spui opinia ta despre sistemul de invatamant din tara noastra si care e experienta ta legata de scoala.
Tudor: Foarte, foarte simplu: profesorii stapanesc mult mai bine arta predarii in Romania. Dar atat. Scoala din Romania nu reuseste sa utilizeze o abordare holistica, prin care copiii sa insemne mai mult decat simple creiere si sinapse.
Liorisme: Stapanesti foarte bine limba engleza. E una din pasiunile tale? Ai fost autodidact sau ai studiat-o intensiv la scoala?
Tudor: It’s my second nature! Am invatat engleza de cand eram la gradinita, iar rezultatele s-au datorat intotdeauna profesoarelor mele de la meditatii, si nu celor de la scoala.
Liorisme: E greu sa fii tanar acum, in vremurile acestea, nu tocmai limpezi? Crezi ca in Romania poti “creste”, astfel incat sa devii un om implinit?
Tudor: Cred ca fiecare dintre noi alegem vremurile, tara, familia si restul circumstantelor in care ne intrupam, pentru a invata exact acele lectii prin care n-am trecut in existentele anterioare. Deci nu cred ca e greu sa fii tanar nicicand, pentru ca noi alegem asta. De asemenea, poti “creste” numai acolo unde iti este scris sa cresti, numele tarii nu are importanta.
Liorisme: Ai prieteni? Cum sunt oamenii care te inconjoara?
Tudor: Am multi prieteni si extrem, extrem de putine persoane care ma stiu in totalitate si ma accepta si iubesc asa cum sunt. Cred ca a avea un grup mare de prieteni este foarte “over-rated” in ziua de azi, iar majoritatea oamenilor nu au multe relatii de prietenie, ci o singura relatie de inter-dependenta cu multe persoane.
Liorisme: Ce pasiuni ai?
Tudor: Imi place sa ascult si sa meditez, sa creez si sa fiu creativ, sa descopar acea poveste pe care cu totii o ascundem de ochii lumii. Asta plus hainele si orice este legat de interior design.
Liorisme: Ce crezi ca e bine sa faca un om, pentru a obtine ceea ce se cheama „the peace of mind”?
Tudor: Sa taca si sa asculte. Ne plangem mereu si punem intrebari tot timpul, dar nu ne oprim sa ascultam raspunsurile mai niciodata.
Liorisme: Ce presupune, in opinia ta, a fi o persoana spirituala? Cat de importanta e legatura cu Divinitatea?
Tudor: A fi o persoana spirituala inseamna a-ti onora intreaga existenta si glorie, nu doar corpul ori mintea. Este important sa fii spiritual (atentie, nu folosesc termenul religios!) pentru a nu deraia de la propria viziune in viata.
Liorisme: Daca ar fi sa recomanzi niste titluri de lectura ori de filme revelatoare, ca sprijin pentru cei ce doresc o schimbare, care ar fi acestea?
Tudor: “Poti sa-ti vindeci viata”, de Louise Hay, “Peace from Broken Pieces” si “Yesterday, I Cried”, ambele de Iyanla Vanzant si “Only Love is Real”, de Brian Weiss.
Liorisme: Ne impartasesti cateva din visele si planurile tale de viitor?
Tudor: Find the willingness, strength, and discipline to change and grow!
Jane Fonda este actriță, scriitoare, activist politic, model și guru fitness american. Fiica cunoscutului actor Henry Fonda, Jane s-a lansat in cinematografie în anii ’60, devenind faimoasa cu filme precum “Barbarella”, “Descult in parc” și “Cat Ballow”. A câștigat două premii Oscar și a primit mai multe premii și nominalizări. De asemenea, a produs și a jucat in videoclipuri cu exerciții de fitness, care i-au adus o si mai mare faima la inceputul anilor ’80.
Desi apriga sustinatoare a miscarii fizice, celebra actrita, asa cum chiar ea declara, a avut ceva probleme de ordin fizic, unele rezolvate cu ajutorul bisturiului esteticienilor. Nu pot sa nu ma intreb (retoric, desigur), cum ar fi aratat si cum ar fi rezistat fizic Miss Fonda, daca pe langa meditatie si miscare, ar fi renuntat din timp la fumat, la cotletele de porc si la alte alimente acide. (But who am I to judge? Poate ca tocmai aceste placeri au tinut-o in viata…) Nu vreau sa fiu carcotasa, deci. Aceasta femeie a trecut prin multe, luptandu-se inclusiv cu bulimia, pe fondul problemelor sentimentale, din vremea casatoriei cu regizorul Roger Vadim, in anii ’60. S-a reinventat insa la fiecare decada, scriind in propria carte a vietii povestea unei femei care, in ciuda varstei si a problemelor de sanatate, inca se misca, mentinandu-se intr-o forma fizica de invidiat, inca se defineste spiritual, inca iubeste si se bucura la maxim de fiecare zi.
La 45 de ani, cand multe femei nu isi mai amintesc cum e sa fii in forma, Jane Fonda zguduia lumea fitness-ului (şi moda) cu primul ei antrenament pe caseta video. Chiar înainte ca ea sa fi invadat piata VCR din America (videocassette recordere, pentru cine e nascut dupa 1996), cu jambierele si costumele sale de aerobic, Jane avea deja propriul ei studio de fitness in Beverly Hills şi publicase prima ei carte, “Jane Fonda’s Workout Book”. Cartea a fost #1 pe lista celor mai bine vandute titluri din New York pentru doi ani. Despre acest lucru, Jane Fonda ar fi declarat candva: “Este rusinos: o carte de fitness se vinde mai bine decat Philip Roth sau Joan Didion. Pe bune, acum!”
Exercitiile video au fost insa o si mai mare “lovitura”. Jane Fonda’s Workout este, pana azi, una din cele mai bine vândute casete video din toate timpurile, cu 17 de milioane de copii. “Când vocea şi imaginea ta intră în casa cuiva în fiecare zi, prin intermediul inregistrarii video, devii parte din viata oamenilor într-un mod personal, diferit de vedetele de pe marele ecran,” reflecta Jane Fonda in cartea ei de memorii, “My Life So Far”.
Procesul de productie a primei casete video, in orice caz, a fost plin de ezitări și obstacole. Jane își amintește: “Sunt actor, ma gandeam. As fi aiurea să fac exercitii fizice in fata camerei de luat vederi.” A fost cu siguranță mult mai greu decât ea anticipase, dar cariera ei cinematografica a fost în cele din urmă de ajutor, Jane reusind sa filmeze videoclipuri atractive, care au fermecat și inspirat telespectatorii de acasa. “În primul rând, pentru că totul pe video este inversat pentru privitor, de fiecare dată cand voiam ca privitorii sa se miste spre dreapta, trebuia sa spun stânga, și toate acestea în timp ce trebuia sa execut în mod corect exercitiile și să nu să pară ca raman fără suflare intr-un studio de beton, care nu era conceput pentru exercitii de aerobic,” nota actrita. Jane, de asemenea, si-a luat angajamentul diversității tipologiei umane, în videoclipurile ei, astfel încât spectatorii de acasă sa se simta inclusi: “Am avut diversitate rasială, bărbați, precum și femei, unele tinere, unele mai in varsta, unele subțiri, iar altele mai putin subțiri”, scria Jane.
Acum, salile de fitness taxeaza 35 $ pentru o sesiune de transpirat 45 de minute, dar Fonda aducea acasă petrecerea la un preț foarte accesibil pentru americanii care nu frecventau sala de sport pentru un motiv sau altul.
Astazi, la aproape 79 de ani, Jane Fonda, actrita si fitness guru, a anunţat faptul ca cele cinci cele mai populare casete VHS cu exercitii de fitness sunt disponibile si pe DVD. Revista Shape s-a intretinut cu Fonda pentru a afla de ce exercitiile ei sunt încă in trend, cum isi mentine tineretea şi ce ar vrea sa fi stiut acum 40 de ani.
Shape:De ce ai decis sa lansezi exercitiile tale si pe DVD? JF: Nu pot să vă spun numărul de persoane de-a lungul anilor, care mi-au scris. Sute de oameni și-au pierdut VHS-ul ori acesta s-a stricat sau l-au imprumutat cuiva si nu l-au mai capatat inapoi…oricum, oamenii nu mai folosesc azi VCR din tot felul de motive. Oamenii imi spun “Te rog, te rog, te rog, nimic nu funcționează pentru mine ca antrenamentele tale originale.”
Shape: Ai o poveste preferata, venita de la un admirator/admiratoare, cu privire la modul în care inregistrarile video cu exercitiile tale i-au atins viata? JF: O femeie mi-a scris o scrisoare odata, povestind că facuse exercitiile mele un timp și, într-o dimineață, in timp ce isi peria dinții și se uita în oglindă, a văzut un mușchi pe braț, pentru prima dată în viața ei. Acest lucru a făcut-o să se simtă atât de puternica, încât la serviciu, în acea zi, și-a confruntat seful. Acesta este una dintre poveștile care m-au făcut sa-mi dau seama ca, atunci cand corpul tau reintra in formă fizica și devine puternic, acest lucru nu se reflecta doar la nivel fizic, ci este, de asemenea, o chestiune psihologica. Pur si simplu, iti recapeti puterea. Acesta este unul dintre lucrurile care ma fac foarte fericita. In mod neintenționat, exercitiile video de aerobic s-au transformat intr-un produs atât de frumos!
LOS ANGELES – CIRCA 1990: Actress Jane Fonda poses for a portrait circa 1990 in Los Angeles, California. (Photo by Harry Langdon/Getty Images)
Shape: Crezi ca antrenamente tale mai sunt relevante astăzi, dat fiind ca industria de fitness este atât de diferita acum, fata de momentul lasarii casetelor video?
JF: Dar oamenii le practica, în mod constant, de 30 de ani! E minunat ca exista o asemenea varietate pe piata de fitness. Multe dintre elementele existente acum, contin sau au fost inspirate de exercitiile mele originale. Tipul care a lansat Zumba a spus ca a fost inspirat de antrenamentele mele! Cred că e ceva cu exercitiile lansate in urma cu atatia ani, care inca sunt atât de distractive. Muzica este excelenta, dar de asemenea costumele care se purtau! Si părul! Este atât de 80’s, este atât de kitschy, e isteric! Şi acei “legwarmers”… Există o mulţime de lucruri, unice şi personale şi cu totul distractive! Distractia are mult de-a face cu asta!
1982
Shape: Cum te antrenezi in prezent? JF: Modul meu preferat de antrenament acum este plimbarea pe jos. Ieri, de ziua mea, am mers pentru o oră, in sus și în jos, pe dealuri. In afară de asta, ca activitate de interior, fac bicicleta eliptica timp de 10 minute, apoi timp de 30 minute ma misc pe o recumbent bike (bicicleta culcata), iar apoi mă întorc pe bicicleta eliptica inca 10 minute, la final. Nu merg la sala de sport, pentru că am 78 de ani; am avut șoldul si un genunghi inlocuite; de asemenea, am trecut printr-o interventie chirurgicala la spate si am osteoartrita. Așa că, sunt nevoita sa ma misc încet și controlat. Dar încă sunt în mișcare! Aceasta este cheia. Stiam asta la nivel empiric, dar când am scris cartea mea despre imbatranire, numita Prime Time, cercetarile pe care le-am facut au confirmat în totalitate cat este de important sa te misti. Si este cu mult mai important, pe măsură ce înaintezi în vârstă. Nu este nevoie să te miști la fel de repede, nu trebuie să te deplasezi pe distante la fel de lungi sau în acelasi mod ca in tinerete (eu nu mai schiez, nu mai alerg, dar ma mențin prin mișcare). Acest lucru face toata diferența din lume!
Shape: In afara de miscare, ce alte obiceiuri sanatoase ai, care te ajuta să arati atât de tânără? JF: Da, sunt atenta la ce mânanc; mananc fructe și legume proaspete, pește și carne de pui. Am avut cotlete de miel pentru ziua mea de naștere și în seara asta o să am cotlet de porc! 🙂 Dar ma tin departe de deserturi. 🙂 Incerc să reduc la minimum carbohidratii si am renuntat la zahar. Și cel mai important, meditez. Am început sa meditez atunci când ma apropiam de varsta de 70 de ani. Obiceiul de a medita imi reduce stresul si anxietatea și mă ține in contact cu mine insami.
Shape: Ce sfat i-ai da Sinelui tau, în vârstă de 30 de ani? JF: Mi-as fi dorit să învat să meditez mai devreme. Cred ca acest lucru m-ar fi ținut departe de unele probleme! Ar fi trebuit să încerc asta cu ani in urma, dar nu am știut cum să descopar și să cred în Sinele meu real și să nu încerc să fiu ceea ce alți oameni au vrut să fiu. Am scris pe blogu meu că în ultimele patru sau cinci luni am simțit ca încrederea in mine începe să dispara, așa ca m-am întors la meditație. Din momentul în care am început sa meditez din nou, totul s-a imbunatatit. Le doresc tuturor sa faca asta. Nu pot pretinde că este ușor să mentii mintea linistita; caci chiar nu e usor. Dar e ca mersul pe bicicletă. Nu poți, nu poți, nu poți și apoi poți. Trebuie doar sa continui sa practici. Nu renunţa; chiar daca dureaza!
Stiti vorba aia, ca dupa rau vine si bine? La mine chiar asa a fost, ba chiar mai bine decat speram!
In 2013, am terminat chimio si radio, iar in 2014 am inceput tratamentul hormonal cu Tamoxifen (10 de zile), cu Herceptin, un an (pentru ca tumoarea a fost Her +), si Zoladex, pentru 3 ani. La acel moment insa, am refuzat sa incep tratamentul cu Zoladex, pentru ca si asa nu aveam ciclu. Eram la menopauza din noiembrie 2013, deci mai puteam amana un pic Zoladex-ul.
Asadar, de perfuzii nu am scapat nici in 2014, pentru ca Herceptin este tot o perfuzie, care se face la 3 saptamani, dar este super, fata de chimio, adica nu are asa efecte negative.
La fiecare 6 luni, imi faceam si control ginecologic, sa vad daca totul era ok peste tot. Asadar, in luna mai 2014, mi-am facut control si toate pareau bune si frumoase. Urmatorul control ar fi trebuit deci sa il fac abia in octombrie, pana atunci continuand cu tratamentul cu Herceptin. Am inceput si Zoladex-ul, cred ca prin luna iunie 2014.
Totul era ok, menopauza se instalase, asa cum ar fi trebuit, ovarele nu mai functionau, toate analizele ok, CT-uri, RMN-uri , marker tumorali ok; un an linistit pana in octombrie.
Totusi, de prin luna mai, am observat ca incepusem sa ma ingras un pic; cam 3 kg (de la 54 kg la 57, 58 kg). Imi era foame, seara mai ales; mi se cam infundau urechile si tot seara ma simteam balonata si parca incepusem sa fac un pic de burta. Intrebam doctorul si asistenta, insa acestia imi spuneau ca sunt efecte secundare, caci totusi fac un tratament hormonal si e normal. Tratamentul cu Zoladex presupunea o injectie, care se facea chiar in burta la fiecare 28 de zile, pentru a preveni aparitia menstruatiei, pe care eu oricum nu o aveam de la final de 2013; acest tratamaent blocheaza, de asemenea, niste hormoni, pe care eu ii aveam in excces si cauzeaza balonari , stari de oboseala, bufeuri si altele…In fine, cunoscand ca tratamentul poate da aceste simptome, am stat linistita.
In septembrie 2014, am fost nasi si a trebui sa plecam in Croatia, caci acolo au facut finii nostri nunta. Am condus, pentru ca nici eu, nici sotul, nu prea suntem fani avion (am avut cateva zboruri mai zdruncinate si preferam terestru sa calatorim). Fiind un drum lung cu masina, ne-am oprit in Serbia o seara si am facut la fel si la intoarcere. Pe fetita am lasat-o acasa, cu ai mei. A fost groaznic pentru mine sa plec fara ea, dar era drumul prea lung si obositor. M-am jurat insa ca niciodata in viata mea nu mai plec fara Ariana undeva! A fost un cosmar sa stau fara ea 2 saptamani! Totusi, ne-am permis sa ne face si concediul, caci de cand se nascuse fata noastra, nu mai plecaseram din tara, asa cum facem inainte.
Ei bine, un aspect ce trebuie mentionat este ca rochia de nasa, pe care mi-o cumparasem in iunie. Ei bine, am avut surpriza ca in septembrie, sa nu ma mai incapa! Era prea stramta, asa ca se cerea o noua rochie. Am fost la Bucuresti si am ales o rochie “tumoasa”, cum zicea Ari, dar care mie, sincer, imi parea ca nu prea pica cum vreau eu, de la balonarea mea. Parca nu mai aveam talia cu care eram obisnuita (sunt genul care poarta rochite mulate si scurte…cat se mai poate m:-)). Asadar, nu prea eram eu multumita cum imi statea rochita , dar zic, asta e, tratament hormonal, injectii in burta, ce pot sa fac?
A fost un concediu foarte frumos si totul a fost minunat, mai putin faptul ca mi-era tare dor de copil. Pe drum, la intoarcere, conduceam si la un moment dat, am simtit o falfaire in burta. Am crezut ca am gaze, sau asa ceva, dar pe urma am simtit chiar jos, in vezica, asa, o lovitura scurta. M-am cam panicat; primul gand a fost ca ceva nu este in regula. Am ajuns acasa si, din cand in cand, la cateva zile, simteam niste mici valuri in burta. Am sunat doctorul si i-am explicat de simt. Doctorul a spus ca nu stie ce sa zica, dar este posibil ca tratamentul sa contracte uterul. Cum oricum ma apropiam de controlul gineco de 6 luni, am zois ca pot astepta inca o saptamana pana la control. Totusi, cand am vazut ca tot simt acele falfairi, care imi erau oarecum familiare, de la sarcina cu Ariana, m-am gandit: daca sunt gravida? Si tot eu imi spuneam: neahhhhhhh, cum, cand toti doctorii spun ca sunt la menopauza, ca ovarele sunt oprite, ca sunt sub tratament hormonal?…Ce gand nebun! Si totusi, instinctul m-a impins sa-mi fac un test de sarcina. De fapt, am luat chiar doua, de la doua firme diferite. Un test a iesit pozitiv, si unul negativ. Deci nu am inteles nimic si mi-am scos gandul din cap.
Acestea fiind spuse, vine data de 20 octombrie 2014; inca o zi pe care nu o voi uita niciodata in viata mea! Ajung la Gral. Asteptam la usa cabinetului de Ginecologie. Pe langa mine, cum e si normal, erau multe gravidute, una cu burta mica, una cu burta mare si eu cu…balonarea mea. Ma gandeam: ce frumos ar fi sa intru si eu si sa-mi zica doctorul: “Vai, suntei graviduta, aveti un baietel!” A fost un gand fugar…De fapt, ma asteptam sa-mi zica ca cine stie ce grozavie mai am pe dinauntru, pe acolo…Ma luau iar ganduri negre. Si tot eu apoi ma gandeam ca asta e, mergem inainte. Cu astfel de framantari am intrat in cabinet , avand inima cat un purece, de ce as putea sa aflu. Doctorita m-a intrebat cu ce ganduri pe la ea; i-am zis ca este controlul de 6 luni, ca sunt pacienta la oncologie si ca m-am ingrasat un pic, ca am facut un pic de burtica (eu care, de obicei, nu am asa ceva). I-am explicat si ca doctorul meu a zis ca e de la tratamentul urmat. I-am mai spus ca eu simt si niste miscari mai ciudate.
Doctorita s-a uitat la mine (sunt slaba de fel, asa am fost mereu; chiar si dupa nasterea fetitei, mi-am revenit foarte repede). Acum eram tot slaba, dar cu o balonare mica, ceva nedefinit. Se uita deci doctorita la mine si imi spune: “Doamna Marin, la cum arata uterul dumneavoastra, fie aveti fibrom, fie e sarcina.” Am zis ca nu aud bine. Fibrom? Asta imi lipsea! Deja intrebam cum e operatia de fibrom. Doctorita zice: “Haideti intai sa vedem.”
Ma intind pe masa pentru ecografie. O vad pe doctorita facand ochii mari. Zice: “Doamne fereste!” Asistenta scapa pixul din mana si amandoua se uitau mirate la monitor. Eu simteam ca o iau razna, imi ardeau urechile de frica. Zic: “Ce este? Ce ? E grav ? Ce e?” Doctorita se uita la mine si imi spune : “Doamna Marin, am avut dreptate, SUNTETI GRAVIDA !!! “ Eu o auzeam si totusi parca nu o auzeam. Era ceva ciudat … La urmatoarul lucru pe care mi l-a zis insa chiar m-a luat cu lesin. Zice doctorita: “E mare, sa stiti! “ Eu zic: “Cine?” La care ea : “Copilul, doamna! “ Eram praf. “Va pot spune si sexul, este baietel”, a continuat doctorita. “Sunteti insarcinata in 24 de saptamani si mai aveti 3 luni de sarcina pana nasteti.” Si se mai uita o data la burta mea, zicand ca nu intelege cum e aia o burta de 6 luni. Eu eram in stare de soc, nu stiam ce sa fac! Am inceput sa plang incet; eram speriata, intrebam cum se poate, sunt la menopauza de un an de zile, sub tratamnet hormonal…Cum , cand , de ce, in ce fel? ….Doctorita se uita la mine mirata si imi zice: ”Nu stiu, doamana, nici eu nu inteleg; haideti sa vedem daca bebe e bine. Aveti bani la dumneavoastra, sa va fac o ecografie de trimestrul 2 de sarcina? “ Suna ireal. Zic: “Cred ca da; si daca nu am, il chem pe sotul meu.” Am iesit din cabinet. M-am trezit achitand o ecografie de trimestrul 2, pentru sarcina in evolutie…24 de saptamani…pluteam. Nu am avut puterea sa-l sun pe sot. I-am trimis un mesaj scurt, pentru ca tremuram si nu am putut scrie decat: “Cred ca mi se face rau; sunt gravida in 6 luni, este baietel!“…Atat am reusit sa scriu. Sotul m-a sunat si m-a intrebat daca fac misto de el !
Pe drumul spre casa, am sunat-o pe doctorita oncolog. Tin sa mentionez ca doctorita mea este o femeie de nota 10 +! Mi-as dori ca toti pacientii, care trec prin asa ceva, sa aiba parte de un medic ca al meu: este tanara si genul de doctor care iti da speranta, care te face sa te simti bine in preajma ei…Iar asistenta mea, Angi, e o super fata! Si Sorina la fel …mai rar asa personal medical! Toate aceste doamne s-au atasat de mine foarte mult, si eu de ele.
Deci, sun doctorul oncolog, sa ii povestesc. Cand a vazut saraca ca sun asa repede, dupa eco, s-a gandit, ca si mine, ca au gasit ceva nasol si incepuse deja: “Doamna Marin, stati linistita, ca orice ar fi, gasim o solutie, nu va panicati!“ I-am zis: “Stati asa ca nu e ce credeti, sunt insarcinata”!…S-a facut liniste…Dupa o pauza lunga, o aud : “Cum? Nu se poate! E imposibil, nu aveti cum”! Zic: “O, ba da, e posibil si sunt in 24 de saptamani, adica mai am doar 3 luni si nasc”. Iar pauza…Nu stia ce sa zica. A spus doar ca ma suna mai tarziu…
Am ajuns acasa. I-am chemat pe bunici sa stea cu Ariana si am iesit cu sotul; pur si simplu am parcat masina si ne-am plimbat de nebuni pe strazi. Eu eram socata si nu stiam ce sa fac. Teama cea mai mare era legata de tratamentul pe care il facusem in timp ce eram gravida. Of, Doamne, ma gandeam la toate injectiile alea, facute chiar in burtica, unde era el. Dar chiar, unde era el ascuns, caci in luna iulie facusem un CT abdominal si nu l-a vazut nimeni?! Cat de ciudat ca am ramas gravida exact dupa controlul ginecologic din mai! Eu nu am facut niciodata un avort si nu as fi vrut, bineinteles, sa fac asa ceva nici acum…Oricum, dupa 24 saptamani de sarcina, nu iti mai face nimeni nimic; in cazul meu, se putea face un avort cu cezariana, cu referat medical oncologic, daca copilul mi-ar fi pus viata in pericol sau daca el nu era ok. Era clar ca daca l-as fi descoperit mai devreme, nu m-ar fi lasat sa-l am , nici medicii, si nici familia; mi-ar fi sarit toti in cap, ca ma risc. Totul se invartea in capul meu. Desi stabiliseram sa nu zicem nimic pana nu stim daca bebe este ok si daca pot pastra copilul, sotul incepuse sa sune pe cei apropiati, sa le zica vestea soc. Ma uitam la el si nu imi venea sa cred , vorbea asa de natural. Era fericit , socat, incantat. Eu pluteam…
Nu stiu de ce, dar, desi trecusera 3 ani de la nasterea Arianei, nu stersesem din memoria telefonului numarul personal al doctorului de la Medlife, cu care nascusem. Ma uitam la numarul de telefon al doctorului Albu. Nici nu stiam cum sa incep convorbirea. Ce sa ii spun? “Buna seara, sunt Catalina Marin. Am nascut cu dumneavoastra acum 3 ani o fetita; tocmai am aflat ca sunt insarcinata in 6 luni.” In fine, l-am sunat si i-am povestit in mare problema mea medicala. Doctorul era plecat din tara, dar mi-a recomandat sa ma duc sa fac morfologia si sa ne vedem in saptamana urmatoare.
Iata, in seara de 20 octombrie 2014 ma trezisem “normala”, sa zic asa, si ma culcam gravida in 6 luni. Frumos, nu? 🙂 Numai somn nu am avut! A doua zi, am plecat la Bucuresti pentru morfologie trimestru 3 deja, cum aveam sa aflu acolo. Am dat de o tipa mai in varsta, venita de prin Canada. I-a placut asa de mult subiectul, ca in scurt timp, stia tot spitalul Medlife povestea mea! Am stat vreo 3 ore; l-au masurat pe toate partile pe bebe. Totul parea ok, am mers si la genetician , o tipa cam acra si pesimista, asa, care m-a cam enervat, dar nu prea am luat-o in seama. Nu credea ca o sa fie bine, ca vai, dar cum sa nu stii ca esti gravida? Obosisem deja sa le explic ce si cum, asa ca am lasat-o sa comenteze. Am facut si un test genetic, Panorama parca se cheama. A costat vreo 4000 de roni . I-am platit fara sa ne gandim prea mult. Orice, dar sa stim ca e bine copilul.
Am mai stat 2 saptamani morcoviti, pana au venit rezultatele, dar totul era ok. Nu ne mai ramanea decat sa asteptam nasterea si sa vedem atunci daca totul este, cu adevarat, in regula cu copilul. Doctorul ginecolog m-a incurajat mereu; imi spunea ca totul o sa fie bine, ca daca era sa fie ceva, ar fi fost pana acum , ca cele mai multe probleme apar la formarea bebelusului si ca daca este totul bine in aceasta etapa a sarcinii, va fi ok pana la final. Nici el nu stia prea multe, pentru ca nu mai avusese un caz asa, ca al meu, dar totusi mai avusese paciente cu probleme maligne, care nascusera bebelusi sanatosi.
Am anuntat si la serviciu de sarcina mea, cu scrisoare medicala. Nu ma credea nimeni ca nu am stiut! S-a mai petrecut ceva ciudat. La o saptamana dupa ce am aflat de sarcina, a inceput si burta sa creasca vizibil si incepusem sa arat ca o gravida normala de 6 luni. Adica aveam si eu burtica si nu doar o balonare. Am vorbit cu medicul meu si am cerut si sfatul celui din Austria care era socat, tocmai el, care la prima intalnire imi spusese ca nu o sa mai procreez never, ever!:-) Acum eram in fata lui si il intrebam cum e posibil? Ridica din umeri; spunea ca atunci cand l-a sunat doctorita mea oncolog, a fost socat! A zis ca a cautat si si-a intrebat colegii daca au stiinta despre asemenea situatie, insa nu prea mai existau cazuri asemanatoare in lume.
Si uite asa, am devenit caz medical. Nu stia nimeni daca tratamentul facut afecta sau nu copilul in vreun fel. Existau teste, insa facute doar pe soareci si nici acelea nu erau chiar cu combinatia pe care o aveam eu: Tamoxifen, Zoladex si Herceptin. A zis si doctorul ca pot intrerupe tratamentul hormonal, pana la nastere si sa reluam totul la o luna dupa nastere, dupa ce termin cu lauzia… ca de alaptat, nu se punea problema, dupa toate prin cate trecusem (tratamente si alte nenorociri, plus sector la san; toate faceau imposibila alaptarea).
Deci, nu ne ramanea decat sa asteptam inca 3 luni de sarcina. Cea mai scurta sarcina a mea. 🙂 Am uitat de toate parca; ma simteam graviduta si atat; de parca totul fusese un vin urat si acum eram fericita din nou. Am inceput sa mananc normal, nu mai tinem regimul meu; mai “scapam” si cate o fripturica, din cand si cand. Adica mancam cat puteam de sanatos, dar fara restrictii. Lactate insa nu mai mananc, de cand m-am operat, dar nici nu le duc lipsa.
Au fost 3 luni superbe! Ce fericita eram, cand mergeam la spital, la control! Stateam si eu pe hol, dar nu la oncologie, nu pentru tratamente si pentru tot felul de nenorociri, ci pentru ca eram graviduta! In ultima luna mi-a fost mai greu, dar a fost o sarcina usoara, ca si cea cu Ariana, doar ca mult mai scurta. 🙂
Se apropia termenul nasterii si noi nu cumparaseram nimic, caci parca nu ne venea sa credem ce se intampla. De la Ariana, nu mai aveam mare lucru, pentru ca dadusem tot. Cine s-a gandit ca…
A venit si momentul asteptat cu bucurie, frica, emotii de tot felul…tot cezariana aveam sa fac, cu acelasi doctor ginecolog, in aceeasi sala de nasteri…Ma gandeam: prin cate am trecut, de cand fusesem aici ultima data, de la nasterea Arianei…Tot personalul stia povestea mea, asa ca erau pregatiti pentru bebe, daca apareau probleme.
Am nascut un baietel de 3,3 kg, sanatos si frumos, cum au spus doctorii. Eram fericita si plangeam; plangeam din nou pe un pat de spital, dar de data asta de fericire, o fericire la care nu mai speram niciodata. Era un vis frumos. Ciudat, cosmarul prin care trecuse, parca facea acest vis si mai frumos. Imi tineam bebelusul in brate si plangeam. Nu intelegeam, era cuminte si gangurea, se uita la mine si eu la el si nu imi mai puneam nicio intrebare. Asa a fost sa fie…trebuia sa vina el , si atat.
Am ajuns acasa cu bebe. Ariana era incantata, desi bietul copil nu prea pricepea ce si cum. Nici noi nu avuseseram timp sa ne obisnuim cu ideea ca mai vine cineva in familie, dar ea, la 3 ani, ce sa inteleaga? Un pic curioasa, geloasa …Incet, incet ne-am acomodat cu totii si Bogdanel facea acum parte din familie. La o luna de la nastere, mi-am reluat tratamentul dupa investigatii, care au iesit ok. Dar am cam avut emotii. Unii spun ca o sarcina vindeca, altii ca poate rascoli si pot aparea recidive, insa am fost ok. Doctorul m-a intrebat daca sunt de acord sa publice cazul meu si sa-l prezinte la nu stiu ce conferinta. Am fost de acord; si eu, si bebe am devenit, inca odata, “vedete.” 🙂
Anul acesta, pe 04 februarie, bebe Bogdan a implinit un an. Este un copil care zambeste tot timpul, e cuminte si toata lumea care-l cunoaste spune ca este special, are acel ceva… Nu stiu cand a trecut un an! Ma uit la baietelul meu cum merge deja prin casa, tinandu-se de mobila… In curand o sa faca primii pasi singur si eu tot nu cred …Il vad, il iubesc, e cu mine zi de zi si tot parca e un vis.
Daca ma intrebati pe mine, pe doctorii care ridica din umeri si recunosc ca nu au nicio explicatie, eu zic ca da, daca iti doresti ceva mult, il vei avea. Da, dupa rau vine si bine. Da, miracole exista, trebuie doar sa credem in ele…Da, Dumnezeu iti da doar cat poti duce…
Nu stiu cum voi fi maine, peste o luna sau la anul. Nimic nu imi doresc. Decat TIMP cu copiii mei. Asta e cea mai mare dorinta a mea: sa am TIMP sa-i cresc, sa le fiu alaturi, sa ma bucur de fiecare boroboata a lor, de fiecare zambet, sa le pup buba sa treaca, sa-i tin in brate, in noptile in care plang. Nimic, dar nimic altceva nu imi doresc!
Sincer va zic, daca nu era Ariana sa ma motiveze sa lupt, nu stiu daca mai eram azi aici, sa scriu aceste randuri, pentru ca eu cred ca psihicul este cheia; eu am refuzat sa accept motivul pentru care ma tratez; nu am recunoscut boala in mine. Faceam tratamentul tot, dar in mine refuzam sa cred ca am asa ceva! Nu mi-ar fi dat Dumezeu o fata, pe care apoi sa o lase singura, fara mama, nu? Iar apoi, Bogdanel, care a aparut asa, de niciunde! Trebuie sa fie un scop, nu-i asa? Eu nu sunt bisericoasa. Din contra, chiar! Nu intru in biserici decat la nunti, la botezuri si la alte evenimente…Asa ca partea cu mersul la biserica si pupat icoane nu mi s-a potrivt, insa ma rog in fiecare seara. Consider ca Dumnezeu este peste tot si ma aude si pe mine, din patul meu seara, inainte de culcare; nu trebuie sa fac matanii dimineata, la pranz, si seara pentru asta.
Am trait in 3 ani de zile experiente si stari pe care unii le au intr-o viata intreaga sau poate niciodata. M-am schimbat atat de mult, ca nici nu imi mai aduc aminte cum eram inainte de toate astea…ce imi doream, ce planuri aveam…
Totul se reduce la TIMP acum; traiesc din 6 in 6 luni, din verificari, sa vad daca e totul ok sau, 0oops, e nasol. Vreau TIMP, liniste si sa ma bucur de viata alaturi de familia mea. In rest, totul paleste in jur…nimic nu mai conteaza.
Exista si un lucru bun, ce vine cu boala, daca pot spune asa, desi nu ar trebui sa te imbolnavesti, ca sa afli ce prieteni ai sau ca sa ai parte de apreciere si de mai multa atentie. Conteaza mult pe cine ai alaturi, atunci cand treci prin asa ceva…Am avut “prietene”, care nu au dat un telefon, sa ma intrebe ce fac sau sa-mi faca o vizita dupa ce au aflat, dar am avut O PRIETENA, care a mers cu mine la spital, atunci cand m-am operat si care mi-a fost alaturi in tot acest timp. Conteaza sa vezi ca celor din jur le pasa si nu ca doar te compatimesc. Urasc figura aceea, pe care o fac toti cand te vad: “Vai, dar tu esti bine acum, nu?“ Le-as raspunde: “O, da, te anunt eu daca apare ceva; iti spun eu, daca am ceva de spus; dar poate vreu sa uit, poate ca nu vreau sa fiu vazuta doar prin prisma bolii mele…Am invins, nu am invins, e treaba mea, afli tu, daca chiar te intereseaza!” Este la fel ca atunci cand stii ca un cuplu nu poate sa faca copii si tu, primul lucru pe care-l spui este: “Si voi, pe cand un bebe? ”
In aceasta boala, e ca in jocul acela, cu paie: il poti trage pe cel mai scurt si sa “ti-o iei” sau poti trage unul lung si sa ramai in joc. Ce vreau sa zic este ca boala are aceeasi denumire, dar fiecare om e unic si, din pacate, tratamentele nu sunt personalizate, ci se aplica la gramada si de aici trierea; la unii functioneaza, la altii nu; este acelasi tratament pentru cancerul la san, dar pacientele nu sunt la fel.
La fnal, o sa mai adaug doar ca viata e plina de surprize; unele frumoase, altele sumbre. Eu am avut parte de ambele. Azi, imi doresc liniste si sanatate. Atat.
Liorisme 
