Inainte de fiecare cursa, imi promit ca nu voi lasa orgoliul sa-mi sopteasca la ureche cat de incet alerg, ce tare gafai si cum raman la coada, in timp ce ma straduiesc sa-mi tin pulsul jos. De fiecare data, imi spun ca alerg de placere, ca nu ma intereseaza timpii, distantele sau locul pe care-l ocup. Uneori, jocul acesta, de-a mintea si de-a acceptarea, imi iese. Alte ori insa, nu reusesc sa ma bucur doar de natura si de oameni, in timp ce picioarele mele credincioase, ma sustin in timpul cursei. Da, picioarele nu ma tradeaza (nici macar febra musculara nu am facut), daca le antrenez, daca fac stretching si daca nu exagerez. Pulsul insa imi reaminteste ca NU POT, chiar daca vreau. Am simtit asta aproape dureros in timpul cursei de ieri, de la Baneasa Trail Run (cel mai tare traseu de pe-aici!). Dupa 6 km, daca lungeam pasul, inima imi urca in gat, bubuind, si nu stiam daca vrea sa imi strige sa o las mai moale, ca am hemoglobina 6 sau era doar un alt tertip al mintii de a ma convinge ca sunt o victima si mai bine renunt.

Cand ma antrenez, nu mi se intampla niciodata sa simt nevoia sa ma opresc din alergare. Ei bine, in cursa asta m-am oprit de vreo cinci ori. Cred ca m-am oprit nu atat pentru ca nu mai puteam, ci pentru ca mintea voia sa gandeasca. Sa gandeasca la ce fac, de ce fac ce fac. Da, da, gandesc prea mult, I know that already!

He, he! Pai de-aia imi place mie asa de mult fitness-ul! Fiindca nu am vreme sa gandesc; si fiindca, daca ma opresc ori daca incetinesc ritmul, nu am martori. Nu striga nimeni la mine: “Hai ca poti!” (ceea ce, intr-un fel, mai mult ma descurajeaza, fiindca nu, mai mult chiar nu pot!). Si de-asta fac yoga doar o data pe saptamana: fiindca e nevoie de rabdare, iar mentinerea unei posturi inseamna timp cu tine. Ori asta nu e treaba usoara, fiindca atunci gandurile dau navala.

Mi s-a intamplat de atatea ori, la concursuri, sa ma intreb de ce fac asta, daca uneori mi-e greu sa accept ca timpii mei sunt din ce in ce mai slabi, iar efortul este unul din ce in ce mai mare…Ieri, mi-a trecut prin minte urmatorul gand: daca mi-ar placea la nebunie sa dansez, dar din motive fizice, nu as mai putea sa fac asta, decat cu o implicare de 50%, as renunta de tot sau as continua sa dansez, bucurandu-ma de dans, chiar daca nu cu tot corpul? Ei bine, sper ca as alege sa dansez, fiind recunoscatoare pentru  50% bucurie si nu frustrandu-ma pentru procentul pierdut.

Cineva mi-a spus de curand ca nu e nevoie sa demonstrez nimic. Corect; dar ce dificil e sa nu ai asteptari de la corpul tau, sa nu il supui stress-ului doar fiindca iti doresti sa nu fii ultimul la un concurs, sa nu iti critici organismul si sa il accepti cu limitele lui. E greu sa fii om fara Ego.

Aseara, la culcare, mi-a mai trecut un gand prin minte: ca anemia incearca sa ma invete, mai presus de toate, acceptarea a ceea ce sunt, asa cum sunt, in acest moment al vietii mele. E o lectie pe care altii o invata in moduri de o mie de ori mai dureroase, iar eu nu e cazul sa ma plang ca nu mai pot termina o cursa de 10.5 km in mai putin de 1 ora si 30 de minute. Si cand acest gand mi-a incoltit in minte, pentru prima data in viata mea, m-am imbratisat la propriu, cu ochi umezi si inima topita. M-a cuprins o adanca parere de rau pentru cat de mult imi critic corpul, pentru maruntele “interese” si motivatii false cu care incerc sa il mituiesc, cand, in fapt, am atatea motive sa ii fiu recunoscatoare!