Inainte de fiecare cursa, imi promit ca nu voi lasa orgoliul sa-mi sopteasca la ureche cat de incet alerg, ce tare gafai si cum raman la coada, in timp ce ma straduiesc sa-mi tin pulsul jos. De fiecare data, imi spun ca alerg de placere, ca nu ma intereseaza timpii, distantele sau locul pe care-l ocup. Uneori, jocul acesta, de-a mintea si de-a acceptarea, imi iese. Alte ori insa, nu reusesc sa ma bucur doar de natura si de oameni, in timp ce picioarele mele credincioase, ma sustin in timpul cursei. Da, picioarele nu ma tradeaza (nici macar febra musculara nu am facut), daca le antrenez, daca fac stretching si daca nu exagerez. Pulsul insa imi reaminteste ca NU POT, chiar daca vreau. Am simtit asta aproape dureros in timpul cursei de ieri, de la Baneasa Trail Run (cel mai tare traseu de pe-aici!). Dupa 6 km, daca lungeam pasul, inima imi urca in gat, bubuind, si nu stiam daca vrea sa imi strige sa o las mai moale, ca am hemoglobina 6 sau era doar un alt tertip al mintii de a ma convinge ca sunt o victima si mai bine renunt.
Continue reading “In alergare (jocul de-a mintea si de-a acceptarea)”