Getting Ironed (XIII)

9
Alergarea de vacanta. Byala. 2014

Pentru ca doctorul de la Fundeni imi recomandase endoscopie si colonoscopie, dar eu tot amanasem, am hotarat sa fac endosocopia prin februarie 2014. Doctorul gastroenterolog, inainte de endoscopie, privind analizele mele, m-a diagnosticat, din ochi, cu alta boala autoimuna: boala celiaca. Iti spun sincer ca, in disperarea mea de a intelege ce se intampla cu fierul, aproape ca m-am bucurat ca; in sfarsit, gasisem cauza anemiei feriprive, desi asta insemna scoaterea definitiva a glutenului din dieta. Dieta care, si asa, era destul de restrictiva…Insa, dupa endoscopie si biopsie, diagnosticul a fost: duodenita si gastrita cronica, ambele inactive. Doctorul a comentat ca “nu e nimeni perfect”, ca aproape nu exista om modern fara asa ceva, dar ca el, in rest, nu vedea nimic, care sa explice anemia cronica; nu se evidentia nicio atrofie sau inflamatie. Fie fusese ceva si se vindecase, fie, a declarat doctorul, “suferiti de o boala rara, nedescoperita inca”. I-auzi! Si mi-a mai zis doctorul ca nu crede ca e cazul sa fac si colonoscopie. L-am intrebat: atunci, ce urmeaza? Raspunsul lui a fost sa revin la dr. hematolog de la Fundeni. Am zambit amar si am plecat acasa.

Intre timp, rezultatele analizelor nu aratau deloc bine. Hemoglobina o luase iar la vale. Cum continuam sa iau suplimente de B12, acolo nu erau probleme, insa depozitele de fier erau sub minimul “admis”. Din nou. Asta se intampla prin iunie 2014, dupa aproape un an de mancat “altfel”. Nu m-am mirat ca nu erau ok analizele, fiindca simteam ca fusese un an greu si ca parca lucrurile se complicasera, nu atat la nivel fizic, cat mai ales mental. Oricum, inca aveam ameteli, mai ales la serviciu (probabil ca si munca la calculator e de vina), iar palpitatiile si insomniile tot erau prezente.

Dar, intr-un fel ciudat, nu prea imi mai faceam griji pentru aceste rezultate. Erau doar niste parametri, care voiam sa nu insemne nimic si am renuntat sa le mai fac la fiecare 3 luni. Dar, si mai important, simteam ca trebuie sa imi indrept atentia mai adanc in mine, pentru ca acolo era raspunsul si cauza a toate cate mi se intamplau. Stiam ca alimentatia era un real sprijin in procesul de vindecare, dar ca asta nu era de-ajuns. Era nevoie sa privesc mai atent la modul meu de a gandi, de a simti, de a vorbi, de a ma raporta la tot ce ma inconjura. Acolo aveam eu de lucru, caci bolile ne vorbesc despre incapacitatea noastra de a ne recunoaste, de a ne vedea, de a ne accepta asa cum suntem, invatandu-ne ca responsabilitatea a ce ni se intampla e in noi. La fel si solutia tuturor “relelor”.

Imi era din ce in ce mai clar ca, o data cu diagnosticul de “boala autoimuna”, ma destabilizasem, si fizic, si psihic. Incepusem sa imi doresc foarte tare sa accept ca anemia fusese si era parte din viata mea, cel putin deocamadata, ca era inca cu mine pentru un motiv anume. In orice caz, nu voiam cu niciun chip sa fiu “bolnava”. Am continuat sa fac miscare, sa mananc in felul meu, spunandu-mi zilnic ca sunt ok, chiar daca nu mereu ma simteam bine si chiar daca teama ca nu ma voi “repara” fizic era inca prezenta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s