“Everything we fight weakens us and everything we support empowers us“. (Dr. Wayne Dyer)
Stiam sigur ca nu vreau sa fac toata viata injectii cu cianocobalamina, mai ales ca, asa cum aveam sa aflu in curand, methylcobalamina este forma activa de vitamina B12. Ficatul nu poate converti cianocobalamina, forma comuna de suplimentare a vitaminei B12, in cantitati adecvate de methylcobalamina, de care organismul ar avea nevoie pentru a functiona. Si, in orice caz, nu sufar sa iau medicamente, ce sa mai zic de injectii! Nu suport sa fiu dependenta de ceva. De aceea am renuntat si la cafea, desi nu beam multa nici inainte, dar fara ea ma durea ingrozitor capul, asa cum am povestit aici. Gandul ca infuzia zilnica de cafeina imi dicteaza starea fizica si psihica, nu era de acceptat pentru mine.
Apoi, citisem ca excesul brusc aparut prin suplimentarea cu fiole de B12 (de 50 mcg sau 1000 mcg), creste riscul de a stimula dezvoltarea anumitor tumori latente existente in organism, a caror existenta nu se cunoaste. De asemenea, prin administrarea injectabila a vitaminei B12 se pot declansa / accentua eventuale crize de astm bronsic. Apoi, daca se ia o doza mare dintr-o data, sunt toate sansele ca vitamina sa nu se poata absorbi la un nivel adecvat, surplusul fiind eliminat prin urina. Pentru o absorbtie maxima, alimentele/suplimentele cu B12 e bine sa fie repartizate pe toata durata zilei.
Deci nimic de bine! Nu doar ca ma speria ideea de a fi dependenta mereu de niste injectii si de cineva care sa mi le administreze, dar nu as fi putut sa accept ca am o boala si ca trebuia sa o iau ca atare! (Neacceptarea asta…rau mi-a facut…mult mai rau decat boala in sine…dar aveam sa inteleg asta un pic mai tarziu).
Tot citind, am mai aflat ca aceasta carenta poate fi prezenta si la persoanele care consuma proteina animala, mai ales la persoane in varsta, fiindca cu cat imbatranim, absorbtia din intestinul subtire de vitamine si minerale, sufera. Pentru ca acesta vitamina sa se absoarba, este nevoie de o aciditate gastrica normala, de o secretie adecvata de factor intrinsec in stomac, de un aport corect de calciu si de un intestin subtire integru si functional. Apoi, zaharul, dulciurile in general si bauturile dulci, lactatele, alimentele acre, toate perturba flora intestinala sensibila si astfel, impiedica absorbtia vitaminei B12 sau o incetinesc. La fel si uzul de laxative, dar si prezenta gastritei atrofice ori a rezectiei de stomac. Deci nu mai conteaza daca esti vegan sau ba. Am mai aflat ca stocul hepatic de B12 se termina ( teoretic ) dupa 3 ani de carenta.
Cum ziceam, subiectul este controversat si, pe alocuri, informatiile mai mult deruta, decat ajuta. Dupa unii, singura sursa de B12 este proteina animala; dupa altii, exista in natura si surse vegetale, cum ar fi algele (spirulina, in special), fulgii de drojdie inactiva, tataneasa, cerealele integrale, polenul, soia etc.
Oricare ar fi fost sursele, in cazul meu, existenta anticorpilor anti factor intrinsec si anti celula parietala, nu permitea absorbtia acestei vitamine, oricate alimente as fi mancat. Aceasta pentru ca vitamina B12, ca sa se absoarba din intestinul subtire, trebuie sa se cupleze cu o proteina, numita factor intrinsec. Cel putin, asta era teoria. Asa ca am cautat sa vad daca exista suplimente care sa nu fie injectabile, care totusi sa ajunga direct in sistemul sanguin, ci nu in stomac, unde nu se puteau folosi. Am aflat ca exista si suplimente orale, atat sub forma de cianocobalamina, cat si methylcobalamina, care se administrau sublingual. In vara lui 2013, eu nu am gasit pe piata romaneasca acest tip de administrare de vitamina B12 (acum sunt si la noi, din fericire), asa ca le-am comandat pe net din alte tari. Dupa cateva saptamani de administrare, nivelul de B12 era in limite normale la analizele de sange, deci pastilele functionau. Cel putin scapasem de injectii! Doar ca, nu stiam inca, eram abia la inceputul unui drum sinuos, plin de provocari; nu atat fizice, cat mai ales de ordin emotional si psihic. Si desi stiam atatea, eram inca destul de departe de intelegerea a ceea ce mi se intampla: “Daca un om a inteles diferenta dintre BOALA si SIMPTOM, atitudinea sa fundamentala si raportul sau cu boala se modifica rapid. El nu mai considera simptomul ca fiind cel mai mare dusman al sau, a carei combatere si nimicire sa fie telul sau cel mai inalt, ci despcopera in simptom UN PARTENER, care il ajuta sa gaseasca ceea ce ii lipseste si sa invinga, in felul acesta, boala propriu-zisa. Acum, simptomul devine un fel de INVATATOR, care ne ajuta sa ne ingrijim de propria noastra EVOLUTIE si de devenirea noastra CONSTIENTA si care poate dovedi si multa severitate si duritate, atunci cand noi nu dam atentie acestei legi supreme. BOALA ARE UN SINGUR TEL: ACELA DE A NE FACE SA DEVENIM SANATOSI“. (Thorwald Dethlefsen. Ruediger Dahlke. Puterea vindecatoare a bolii).
Cat a fost Eva mica, n-am prea mai luat seama la mine. Poate nu debordam eu mereu de energie, insa nici nu as fi putut sa ma plang de ceva anume; doar uneori acuzam insomnii, ceva ameteli si palpitatii. Am functionat asa pana am inceput sa fac sport la modul mai organizat; adica am inceput sa alerg de 2-3 ori pe saptamana si sa particip la cateva competitii sportive pe an…Astfel, mi-am dat seama prin aprilie 2013 ca, desi eram mai antrenata decat in anul precedent, oboseam mult prea repede; pulsul urca imediat, desi picioarele ma tineau mult si bine. Asa ca, m-am pus iar pe citit si am aflat (ciudat, abia atunci!), ca la formarea hemoglobinei, pe langa fier, acid folic si alte minerale, contribuie si o vitamina extrem de importanta pentru organism: vitamina B12, strict necesara pentru buna functionare a metabolismului. Adica poti fi anemic nu doar prin carenta de fier, ci si daca nivelul de vitamina B12 scade sub un anumit prag; cand acest lucru se intampla, in timp, se epuizeaza mai repede si depozitele de fier, fiindca fierul va fi folosit in cantitati mai mari, ca organismul sa compenseze lipsa de B12. Wow, mi-am zis, creatie perfecta, organismul uman! Sigur ca stiam ca vegetarienii au risc de carenta crescut, insa nu mi-am facut probleme niciodata legat de acest subiect, fiindca eu nu eram chiar vegetarian: mancam din cand in cand peste, branza si, mai rar, oua. Ba, de vreo doua-trei ori pe an ajungeam si pe la KFC. Dar ce nu stiam era faptul ca poti avea carente de B12, chiar daca esti consumator de proteina animala. Dar asta e o alta discutie.
In fine, in primavara lui 2013, am hotarat sa imi refac analizele, solicitand de una singura si dozarea vitaminei B12. Soc si groaza! 🙂 Hemoglobina era 7.7, iar B12 era mult sub limita de jos. M-am pus iar pe citit si mi-am explicat imediat toate simptomele care ma incercau de ceva vreme: paloare (eu, care mereu avusesem obraji rosii), astenie, insomnie, pierderea echilibrului, balbaiala, lipsa de concentrare, dereglari hormonale, palpitatii, pielea cu pete maronii. Mi-am dat seama, privind in urma, ca aceste simptome aparusera (sau atunci le-am sesizat eu) dupa nasterea Evei, cand cel mai probabil, din pricina sarcinii, nivelul meu de B12 a scazut si mai tare, avand in vedere nevoile omuletului care crestea in mine.
Investigand mai departe pe subiectul B12, am aflat lucruri care m-au tulburat cu totul: carenta de B12, nedetectata la vreme, poate avea consecinte dramatice, chiar letale. Iata cateva din urmarile serioase ale lipsei vitaminei B12, pe care, din pacate, nu le constientizam, pana ce, de multe ori, poate fi prea tarziu: anemie, proasta functionare a sistemului nervos, scaderea in greutate si astenia musculara, cresterea nivelului de homocisteina in sange (substanta asociata cu risc mare de boala cardiovasculara), tulburari neurologice polimorfe (initial depresie, scaderea puterii de concentrare, iar ulterior, chiar scleroza multipla, manifestata prin distrugerea progresiva a stratului protector de mielina al neuronilor), furnicaturi in extremitati, limba rosie si depapilata si, eventual, anemie megaloblastica (cu hematii mari, tinere, sarace în hemoglobina). Vitamina B12 are un rol extrem de important in dezvoltarea si formarea globulelor rosii din sange si in constructia tesutului osos. Desi omul are nevoie de aceasta vitamina intr-o cantitate infima, doar trei milionimi de gram pe zi, ceea ce, pe durata intregii vieti, abia daca ajunge la greutatea unui bob de grau, totusi, vitamina B12 are efecte incredibile.
Cum ma regaseam in unele simptome, mi-am dat seama repede ca nu-i de gluma! I-am povestit unei prietene, medic de profesie, despre analizele mele. Cred ca am speriat-o, caci m-a trimis de urgenta la un hematolog cunoscut, de la Fundeni. Iar analize multe. Comentariul doctorului cu pricina a fost ca ‘e cam amestecata treaba’, dar ca nu e grav si mi-a prescris de urgenta (iar!) fier, 2 pastile pe zi si, pentru ca s-a dovedit ca aveam anticorpi anticelula parietala si antifactor intrinsec (nu stiam atunci ce insemna asta), mi-a prescris si injectii cu Milgamma M de 1000 de unitati, de 2 ori pe saptamana! Dupa o luna de tratament, aveam analize perfecte. Mi s-a recomandat sa continuu cu fierul (2 tablete zilnic) inca minim 5 luni, dar B12 sa nu mai fac. Deocamadata…Pe raportul medical, medicul a scris ca raman sub observatia medicului de familie. Atat. Ce imi ramanea de facut? Am trecut iar pe investigat problema de una singura si am aflat ca prezenta anticorpilor aratau ca sufar de o boala autoimuna, numita anemie pernicioasa. Din cauza prezentei celor 2 anticorpi, vitamina B12 nu se putea absorbi din intestinul subtire. De aceea doctorul recursese la injectii.
Inorog nocturn (Printesa Luna). Gia, 2011
Se parea ca, carenta de B12 este un subiect pe cat de controversat, pe atat de…neelucidat. Am gasit tot felul de opinii: unele m-au speriat (mai ales cele legate de carenta la cei mici si urmarile acesteia), altele m-au determinat sa citesc si mai mult. In acest punct, m-am intrebat cum de nu ajunsese mai devreme informatia la mine si, mai mult, cum, in atitia ani de mers la doctor, niciun medic nu se gandise sa investigheze cum stau cu B12, avand in vedere ca , dupa cate mi-am dat eu seama, vitamina B12 este principalul factor anti-anemic din organism?! Atunci am simtit o mare neputinta si frustrare ca, iata, pe de-o parte, nu foloseste la nimic sa te duci la doctor, iar pe de alta parte, poti citi si invata ani intregi, dar esentialul sa-ti scape! Ma intoxicasem atatia ani cu fier, cand adevarata problema si explicatie a anemiei mele cronice parea sa fie nivelul scazut de B12, din cauza prezentei anticorpilor. Abia ceva mai tarziu, mi-a trecut prin minte ca poate nu intamplator abia la acel moment am aflat ca aveam o boala autoimuna, ca poate, asa cum citisem eu in carti, totul e bine asa cum e si ca toate-s spre folosul nostru. Poate ca abia la acel moment eram pregatita sa schimb, sa aflu si sa invat mai mult. Caci oare se poate imbratisa schimbarea de buna voie? Se pot oare invata lectiile despre sine si despre lume fara efort si durere? Nu prea cred; caci vorba cantecului:
…You cry, you learn – you lose, you learn You bleed, you learn – you scream, you learn You grieve, you learn – you choke, you learn You laugh, you learn – you chose, you learn You pray, you learn – you ask, you learn You live, you learn…(You Learn, Alannis Morisette)
La revedere Miss Madalina, la revedere gradinita (Gia. Iunie 2010)
Desi pe Eva am hranit-o exclusiv la san in primele luni de viata si am avut mare grija cu diversificarea, nu consuma niciun fel de proteina animala, iar de dulciuri nici nu putea fi vorba, pe la 8 luni, fara sa fie racita, a facut otita; cu febra, dureri si stare proasta. Hm! Asta mi s-a parut foarte ciudat, caci nici macar nu era frig afara. Bineinteles, doctorul pediatru i-a prescris antibiotic. Cateva luni mai tarziu, pe la varsta de 12 luni, a avut o perioada de aproximativ o luna, cand a mancat extrem de putin, desi pana atunci fusese o mare mancacioasa; a slabit mult si “a uitat” sa mearga. Se tara de colo-colo ca un mic animalut urgisit de soarta, era extrem de suparacioasa si…trista. Ti se rupea inima s-o vezi! Doar ochii, care parca se marisera, ramasesera de ea. Fireste, am fost la doctor. Cred ca la Budimex. Tin minte ca era o caldura inabusitoare afara si ca asta ii crea si mai mare disconfort Evei. La spital, chin mare cu recoltarea de sange! Nici nu vreau sa imi amintesc. Pentru ca plangea atat de tare, am vrut sa o iau pe Eva din bratele asistentelor, dar am fost aproape data afara si mi s-a spus sa stau linistita; copilul uita asemenea trauma de moment! In fine, nimeni nu ne-a lamurit ce se intampla cu copilul. Si-a revenit incet, incet.
My beautiful back. (Eva, ian. 2011)
Gia insa, dupa 5 ani, nu s-a mai plans de nimic. Dar asta pana a inceput scoala, la 7 ani. In iarna aceea, fara sa fie racita, a inceput sa acuze dureri acute de gat, sa faca febra, totul insotit de stare proasta, lipsa poftei de mancare si dureri de cap, de ureche. Am ajuns la urgente, la Spitalul Marie Curie, de vreo trei ori in decurs de nici o luna; de fiecare data i-a fost prescris un alt antibiotic, antitermice, antiinflamatoare etc. Cand incepea noul tratament, o zi sau doua parea ca starea ei se amelioreaza, dupa care totul se agrava. Dupa al treilea antibiotic, vreo doua saptamani a fost ok si a reinceput sa mearga la scoala; la ceva vreme insa, s-a trezit iar noaptea cu febra si dureri mari de ureche. Iar am fugit la spital, unde pediatrul a decis sa o treaca pe Cefort, un antibiotic cu spectru larg, dar mai puternic decat anterioarele (cum altfel?). Am protestat; ma gandeam ca, desi incercasem sa ii protejez stomacul cu probiotice, ficatul ei cu siguranta facea sfortari uriase sa elimine atatea otravuri! Au decis la spital sa foloseasca branula. Doamne, cat a plans Gia! Era atat de speriata! O tineam si eu si doua asistente suparate ca al meu copil face asa scandal. Cu greu au reusit sa-i intepe manuta. Un calvar. Mi se rupea inima. Brusc, mi s-au reactivat amintiri din propria copilarie, cand, cu gatul plin de puroi, mergeam la spital sa fac penicilina. Cata teama imi trezea doar zgomotul lamei care taia gatul sticlutei de antibiotic. Si seringile alea uriase, din metal…as fi fugit mancand pamantul, numai sa scap de-acolo…Aproape ca m-a busit plansul la final, dar mi-am tinut firea. Cred insa ca nu am sa uit niciodata privirea disperata a Giei si lacrimile ei de copil, care nu pricepe de ce o chinuie oamenii mari, fiindca ea nu a gresit cu nimic.
You can call me Gia…Jackson (sept. 2011)
Ca lucrurile sa se complice si mai tare, iar lectia mea sa fie si mai dureroasa, in ziua cand am revenit cu Gia de la spital, avand branula in manuta, in aceeasi seara, Eva, la un an si cateva luni, a avut iar un episod foarte ciudat: a inceput sa aiba frisoane violente, din senin. Buzele i s-au facut albastre; la fel si unghiile. Era rece ca gheata; apoi, in cateva minute, temperatura urca rapid. Si iar scadea. Am sunat la Salvare. A venit dupa o ora, timp in care eu si mama o frectionam, incercand sa o incalzim, cand ii scadea temperatura rau. Cand a ajuns asistenta de pe Salvare, Eva era intr-o pauza de frisoane si parea ok. Asistenta mi-a zis ca reactia e de la…masele! Am lasat-o balta si am fugit cu Eva la Marie Curie. Dupa consult si recoltat sange, mi-au prescris antibiotic, fara alte explicatii. Mi s-a spus doar ca e, cel mai probabil, un virus, desi nu existau alte simptome. I-am dat antibioticul, dar vreme de inca 3-4 zile, Eva a continuat sa faca crizele cu frisoane, buze si unghii vinetii. Incet, incet si-a revenit, dar exact de atunci, a refuzat orice fel de medicament. Il scuipa, o lua vomitatul daca o fortam. Astfel, am invatat sa am incredere in lectia pe care Eva incerca sa mi-o predea: organismul stie si trebuie sa lupte singur cu ceea ce noi numim boala. Suntem creati sa ne autovindecam, doar ca am fost invatati altceva si ne-am pierdut cu totul increderea in resursele cu care suntem inzestrati.
Pe Gia, pe de alta parte, la nici doua saptamani dupa terminarea tratamentului si la cam doua luni de la debutul simptomelor, a inceput iar sa o doara urechea! M-am simtit asa de neputincioasa! Disperata, la sfatul unei prietene, am dus-o la un chinez din Floreasca, care, inainte sa apuc eu sa zic ceva, m-a intrebat cate medicamente i-am dat! Mi-a spus ca rinichii si ficatul Giei sunt in mare suferinta si ca trebuie sa incetam orice medicatie. Au urmat apoi vreo 4 sedinte cu chinezul, care imi amintea, in metoda de lucru, de ceea ce aplica, cu ani in urma, Costel. Cert e ca, inca din prima zi, Gia nu a mai avut dureri, ba chiar avea o stare buna, pofta de mancare si era energica, ca de obicei. La final, chinezul ne-a dat niste capsule cu Cordiceps.Asta a fost tot. De atunci, Gia nu a mai avut niciodata nevoie medicamente si, daca a avut rosu in gat sau nas infundat (de vreo 2-3 ori, in ultimii ani), i-am dat ulei esential de cimbru, am pus-o sa faca gargara cu argila, cu otet de mere si miere ori cu apa si sare si i-am facut spalaturi nazale.
Abia dupa ce perioada grea a trecut, am facut socoteala si legatura cu momentele in care fetele s-au imbolnavit “inexplicabil” si mi-am dat seama ca aceasta perioada coincidea cu vaccinarea. Erau ceva ani de cand citisem despre efectele nocive ale medicamentelor si, mai cu seama, ale vaccinurilor, dar pana la cele petrecute la inceputul lui 2011, am ascuns sub pres tot ce aflasem despre vaccinuri si nu am avut curajul sa imi ascult instinctul si sa iau la timp decizia de a nu mai vaccina copiii. In cazul Giei, cred ca s-a adaugat, pe langa vaccinul de la 7 ani, si stresul legat de trecerea de la gradinita la scoala, caci adaptarea nu a fost usoara, mai ales ca a avut “norocul” sa aiba o invatatoare-dictatoare.
Asadar, am reluat subiectul vaccinare, citind mai mult si informandu-ma. Cred ca cel mai tare m-a socat sa aflu ca pana la varsta de 1 an, unui sugar i se administreaza nu mai putin de 29 de vaccinuri combinate (ceea ce le face si mai periculoase), iar până la 9 ani, 34 de vaccinuri! Nu se pun la socoteala vaccinurile opţionale. De asemenea, am observat ca, pe carnetul de vaccinuri al Evei, apar doua vaccinuri noi, comparativ cu al Giei, iar ultimul vaccin “obligatoriu” se face la varsta de …24 de ani! Si nu se termina aici: rapelurile se fac apoi din 10 in 10 ani! Mai nou, pana si gravidele sunt sfatuite sa isi faca vaccin antigripal!
In ajutorul meu, la ceva vreme dupa aceea, a venit o carte pe aceasta tema, scrisa de un curajos doctor roman: Christa Todea-Gross. Ti-o recomand din suflet! Si daca nu o poti cumpara (oricum, sunt sigura ca se poate descarca de pe Net), ori nu ai rabdare sau timp s-o citesti, iata un interviu cu autoarea cartii, vorbind despre impactul vaccinurilor asupra organismului uman, despre miturile legate de vaccinuri si bolile copilariei si despre alte lucruri extrem de interesante, care rostite de un doctor, capata greutate si veridicitate.
Mai urmaresc, pe aceeasi tema, doua mamici deosebite (pe Cristelasi pe Feli), dedicate acestui subiect, dar si altor teme, la fel de utile. Sper sa iti fie de folos si sa te ajute sa te informezi pentru a putea sa iei o decizie in cunostinta de cauza.
Si ma intreb: sa fie intamplator faptul ca fara medicamente si fara vaccinare, de copii nu s-a mai “prins” ceva cu adevarat serios in ultimii ani? Oare e o coincidenta faptul ca, atunci cand Eva mai face vreo indigestie (de, lacomia…) sau rosu in gat, ea se pune pe picioare singura, doar cu post si odihna si, cel mult, cu comprese, cartofi la gat si hidratare? Sa fie oare pura intamplare ca fara “ajutor” din afara, dar cu rugaciune din suflet, de la mama si copil, suferinta trece si e uitata in maxim 3 zile? In fapt, a te alimenta atent, a face miscare fizica, a adopta o atitudine corecta fata de evenimentele vietii, a decide sa nu crezi in preventia promisa de vaccinuri ori alte “solutii” asemanatoare, nu inseamna scutirea vesnica de cate o problema de sanatate, insa cu siguranta inseamna responsabilizare, constientizare, rabdare, incredere, intelegerea procesului prin care corpul se curata si apoi revine in forma, dupa o perioada scurta de pauza. Ah! Si sa nu uit: inseamna economie de bani, timp si energie pe care o poti face, daca nu apelezi iar si iar la doctori si medicamente, pentru probleme, de cele mai multe ori, banale. Nu cred ca exista o reteta general valabila pentru sanatate, asa cum nu exista una pentru fericire. Dar n-ar fi minunant sa alegem sa traim constienti ca boala, ca si vindecarea, din interior vin si ca cel mai bun leac este permanenta legatura cu noi insine? Asa, ne putem ajuta si pe noi, si pe copiii nostri. 🙂
Am fost “certata” constant de oamenii din jur ca nu ii dau pe copii la gradinita mai devreme. Pentru ca am fost norocosi, avand-o pe Buni alaturi, nu am dorit sa-i institutionalizez inainte de a fi ei pregatiti. Mi s-a tot argumentat ca pentru cei mici este foarte importanta socializarea cu ceilalti copii, ca invata devreme sa se comporte, ca se imunizeaza de la o varsta frageda, ca deprind sa manance singuri, sa ceara la olita, renunta la fite etc. Asa o fi, nu zic ba, dar cum invata copilul toate astea, de la cine si prin ce metode? Eu cred ca “marea socializare” vine la pachet cu reguli stricte, impuse, de multe ori, la o varsta mult prea frageda pentru a-i fi cu adevarat de folos copilului, reguli care nu tin deloc cont de nevoile sufletesti ale unui copilas. Inca de la gradinita copilul este notat, pedepsit sau rasplatit, etichetat in functie de “performante” si comportament. Invata ce e competitia, statul cuminte pe scaunel, vorbitul doar cand trebuie, ridicatul a doua degete, adica invata sa fie obedient, supus…prizonier. Cui i-ar placea si cui i-ar fi de folos un asemenea tratament? Doar societatii, daca ma intrebi pe mine. Sper ca nu si parintilor. Pe langa faptul ca nu mi-am dorit sa ii trimit la program de la varste mici, trezindu-i cu noaptea-n cap (de parca, oricum, nu facem asta toata viata, ceva mai tarziu), nici nu am crezut ca nu vor invata in familie ce invata la gradinita. Da, poate ca nu au spus poezii la 2-3 ani si nu au avut un intreg repertoriu de cantecele, dar am fost linistita ca au avut aripi sa zboare macar pana la 4 ani, caci odata intrati in “sistem”, copiii nu mai sunt liberi. Are “grija” societatea, si nu numai, sa le arate care e drumul si regulile ce trebuie respectate spre a deveni cetateni de nadejde ai lumii de azi.
Vesela si fara griji, extrem de vorbareta, curioasa si sociabila: cam asa era Gia in jurul varstei de 4 ani. Fiindca si-a exprimat dorinta de a merge la gradinita, am cautat o gradinita potrivita si, din fericire, am gasit una la noi in cartier, care nu servea copiilor carne sau mezeluri. Mai mult, gradinita avea bucatareasa si, cu mici exceptii, cam totul se gatea acolo. Oricum, micul dejun (format din cereale integrale, muiate de cu seara in apa fierbinte, seminte si fructe), Gia il manca acasa, din fericire, cu placere. Aveam toate motivele sa credem ca adaptarea la noua etapa va fi una lina, fara probleme, mai cu seama ca era la program scurt. Primele zile au fost destul de ok, dar apoi, dimineata, incepea sa se framante, chiar sa planga, atunci cand o lasam la gradinita. Desi incet, incet “s-a predat” noii situatii si totul parea in regula, Gia a continuat sa faca amigdalite, rosu in gat, otite. Pana spre varsta de 5 ani, ne-am tot chinuit, asa cum am mai povestit. Acum, privind in urma si avand o altfel de intelegere a lucrurilor, nu ma mir ca saracuta de ea “se captusea” cu tot ce “bantuia” in gradinita; chiar daca manca mai organizat si tineam cont, atat cat puteam, ca ea sa nu consume prea multe “prostii”, in mod sigur, “abandonul” pe care l-a simtit in primul an de gradinita, i-a facut mai mult rau decat orice aliment toxic (eheee…cate invata omul intr-o viata!…). Din anul doi de gradinita, lucrurile s-au limpezit si abia de-atunci incolo, Gia a mers cu placere la “Licurici”. Cred ca abia la 5 ani a fost pregatita sa stea departe de casa si tot ce insemna aceasta. Isi facuse in sfarsit prieteni, ii placeau bucatareasa, educatoarea, totul! Si, coincidenta (oare?), tot din anul doi de gradinita, nici nu a mai suferit de ceva semnificativ, pana la scoala; o vedeam cum creste, bucurandu-se de contactul cu ceilalti si impartasind mereu cu noi. In aceeasi perioada, a inceput, apoape zilnic, sa ne puna o intrebare, al carei raspuns nu il cunosteam: “Eu cat am sa mai fiu singura la parinti”?
Azi asa, maine la fel, ne-am tot sucit si invartit, pana cand ne-a fost clar ca nu scapam de gura ei. Desi in acelasi an daduseram patutul ei din lemn si majoritatea hainutelor (semn ca nici prin cap nu ne trecea ca vom mai avea un copil), ne-am hotarat, spre finele anului, sa o ascultam pe Gia, iar in luna decembrie 2008, chiar in Ajun de Craciun, am aflat ca nu doar noi o ascultaseram si ca urma sa ne marim familia. 🙂
la Iazurile, satul bunicilor, cu Gia si…burtica (aprilie 2009)
Sarcina cu Eva a fost tare diferita de cea cu Gia. Desi aveam aproape 35 de ani si s-ar fi putut crede ca lucrurile vor fi mai dificile, nu am avut aproape deloc greturi sau migrene (de care, la prima sarcina, ”m-am bucurat” din plin). Totusi, ca de fiecare data, pe parcursul sarcinii si dupa nastere, mi s-a prescris fier. Niciodata vreun doctor nu a fost ingrijorat de hemoglobina cam mica si de depozitele de fier scazute. Nu imi explic de ce. In fine, singura problema de luat inseama a fost ca, la nici 3 luni de sarcina, aveam dureri serioase de spate. Cand puneam piciorul jos dimineata, ma sageta o durere cumplita , care imi paraliza fesa stanga, cu tot cu picior. Aveam doar 50 de kg si, la amintirea sarcinii trecute, cand luasem 23 de kg, ma intrebam cum am sa mai merg, cand voi lua in greutate! Eram convinsa ca durerea vine de la coloana, caci carasem si impinsesem luni bune la caruciorul urias al Giei, cand era micuta. Ba il mai ridicam si pe sold, cand aveam de urcat scari!
Medicul ginecolog m-a informat, cum era de asteptat, ca nu are ce sa-mi faca si ca imi recomanda un RMN dupa ce nasc. Pana atunci, sa inot. Ete, na! Pai nu stiam sa inot si nici piscina nu aveam! Cum insa eram aproape intepenita, am inceput sa studiez problema si am aflat ca urcatul scarilor este benefic pentru coloana. Pentru ca locuiam la etajul 10, iar in cladirea in care munceam aveam de urcat inca vreo 4-5 etaje, plus scarile de la metrou, nu ma puteam plange ca nu as avea unde incerca exercitiul. Desi cu Gia am trecut printr-un cerclaj la 6 luni de sarcina, am decis ca nu avea sa se mai intample asa ceva, chiar daca urma sa fac efort fizic sustinut. Ei bine, la nici 2 saptamani de urcat sute de trepte zilnic, durerea s-a dus pe apa sambetei. Am continuat cu miscarea pe scari pana la 8 luni de sarcina. Cand intalneam vecini sau colegi pe scari, acestia ma priveau speriati si apoi urma intrebarea: “E stricat liftul”? 🙂
Durerea de spate si de fesa nu a mai revenit nici pana astazi. Cu conditia sa nu renunt la sport mai mult de 7 zile si sa nu calc rufe mai mult de 1 ora. 🙂 De atunci, am o adevarata veneratie pentru scari si nu ratez nicio ocazie sa le urc, daca imi ies in cale. De fapt, asta e cam singurul aspect care imi lipseste de la viata la bloc: nenumarate scari de urcat, pentru intarirea muschilor spatelui. 🙂
Si de-atunci incolo, sarcina cu Eva a fost o binecuvantare. E drept ca, intre timp, mai invatasem si eu cate ceva: invatasem ca stresul exista doar fiindca omul nu stie sa se raporteze corect la evenimentele exterioare, invatasem despre alimente si cum ne transforma ele, despre cum acestea, ca si gandurile, fie ne dau, fie ne fura din energie, dar, mai ales, incepusem sa invat sa ma bucur de ce imi oferea viata. Iar asta a contat enorm. Pe tot parcursul sarcinii si dupa ce am nascut, am continuat sa evit proteina animala, dulciurile, cafeaua si situatiile conflictuale. Nu doar ca pana in ziua nasterii castigasem doar 10 kg, dar am fost activa toata sarcina, muncind pana in luna a opta; ulterior, dupa nastere, recuperarea a fost mult mai usoara decat prima data, nu am avut niciun fel de probleme cu alaptatul, asa cum s-a intamplat la Gia, si din nou, asta a contat foarte mult. Cu exceptia primelor 3-4 zile de la nastere, cand am experimentat migrene cumplite, pe care le-am pus nu atat pe seama schimbarilor hormonale, cat mai ales pe seama anesteziei si medicamentelor de la nastere, ulterior nu m-a mai suparat nimic. Am putut deci sa ma bucur de Eva si de Gia si de modul cum incepeau sa se cunoasca si sa se iubeasca. 🙂
Am mai pomenit despre faptul ca mediul intern al fiecarui individ permite microorganismelor sa se manifeste si sa se inmulteasca, insa mai mult de-atat, Noua Medicina Germanica sustine nu doar ca microbii nu sunt vinovati de declansarea bolilor infectioase, dar ca acestia sunt optimizatori in cadrul procesului de vindecare! Odata incetat conflictul intern, creierul da comanda microbilor prezenti in absolut toate organismele vii sa se activeze, facand curatenie acolo unde boala s-a manifestat si ajutand astfel la eliminarea tesuturilor necrozate, vatamate de boala. Ceea ce medicina alopata considera “infectie”, Noua Medicina Germanica declara a fi un proces fiziologic normal, declansat de creier in faza de vindecare; cu conditia sa se fi rezolvat conflictul intern care a dus la criza biologica initiala. Dupa ce microbii si-au facut treaba, acestia sunt eliminati la randul lor de catre ceea ce numim ”sistem imunitar” (leucocite, anticorpi). Asta stii ce inseamna? Ca de cate ori esti diagnosticat cu o “infectie” sau o alta problema si esti tratat cu medicamente, se reprima faza de vindecare a bolii, iar tu treci, mai devreme sau mai tarziu, inapoi in faza de stres (asa se explica probabil infectiile repetate, tot felul de boli cronice sau “incurabile”, cum sunt cele autoimune, ori cancerul, care “reapare in alt loc”).
Aceasta teorie, conform careia nu microorganismele sunt declansatoarele bolilor de tot felul si deci nu de ele trebuie sa ne pazim, nu este deloc noua. Sunt atatea lucruri cu adevarat importante care nu ajung la noi, desi ele se cunosc de mai bine de 100 de ani si mi se pare nedrept sa fie asa; in cunostinta de cauza, am avea macar sansa de a discerne, fiecare dintre noi, ce e credibil si ce nu, ce e bun si ce e rau, ce e adevarat si ce e fals. Spre exemplu, toti stim cine a fost Pasteur (concernele farmaceutice au avut grija sa ne informeze), dar putini stiu cine a fost Pierre Jacques Antoine Béchamp (1816 –1908). Nascut in Franta si traind in primii ani ai vietii in Bucuresti, Béchamp a fost un fervent oponent al mult mai celebrului Pasteur, rivalitatea lor fiind cunoscuta in epoca, pe teme legate de microbiologie, teoria germenilor si a agentilor patogeni. Profesor la Universitatea din Strasbourg, ulterior la Univeristatea din Montpellier, decan al Catholic Faculty of Medicine at Université Lille Nord de France, doctor in stiinte, chimist si biolog, Béchamp credea, spre deosebire de Pasterur, ca nu bacteriile sunt cauza directa a bolilor, ca acestea nu pot invada o “gazda” sanatoasa si ca boala survine atunci cand un dezechilibru (subnutritie, intoxicatii, stres fizic si moral) perturba functionarea normala a unei particule denumite microzima, care activeaza in interiorul fiecarui organism viu. In urma acestei perturbari, microzima se transforma in bacterie, cu rolul de a curata locul bolnav. Altfel spus: nu bacteria produce boala, ci dezechilibrul la nivelul metabolismului celular.
Desi Medicina Germanica, din ceea ce am citit eu pana acum, se concentreaza pe socurile emotionale, ca fiind cauza principala a bolilor cronice si degenerative, iata ca inaintasii doctorului Ryke Geerd Hamer, “parintele” Noii Medicine Germanice, el insusi suferind de cancer, aduc in discutie si o alta cauza de imbolnaviri, si anume cea legata de nutritie. Intoxicarea prelungita a organismului cu substante toxice sau cu alimente care nu constituie hrana, poate duce la un puternic dezechilibru biologic. Drept urmare, se va activa programul de supravietuire natural, organismul incercand sa scape de toxinele care-l invadeaza. Stiu pe pielea mea ca, de multe ori, migrenele mi se declansau cand saream calul (dulce in exces, alcool, tutun, culcat tarziu, stres prelungit).
Indiferent de cauza care a provocat boala (simptomul), vorbim tot despre tulburarea echilibrului acid-alcalin din organism. Nu e nicio indoiala ca, cu cat e socul emotional mai puternic, cu atat aciditatea creste, iar alcalinitatea scade; mai mult, cu cat stresul afecteaza mai tare linistea interioara, cu atat faptul ca o persoana se hraneste corect, isi va pierde din insemnatate.
Dar oare cat pierde din importanta ceea ce mancam, versus ceea ce simtim si ce gandim? Oare poti manca orice, atata vreme cat CREZI ca iti face bine ce mananci? Si invers: cand mananci “corect”, orice mica exceptie pe care o faci, atunci cand te simti vinovat si CREZI ca exceptia iti face rau, realmente iti va face rau? Adica nu alimentul in sine, ci credinta ca tocmai ai gresit iti va produce neplaceri. Ok. Ai ghicit, vorbesc de mine aici. 🙂 Sau poate ca cele doua componente in discutie (alimentatia si constienta) nu trebuie sa aiba, ca importanta, o anumita ierarhie, caci e clar ca fiecare isi are impactul ei asupra sanatatii, dar la modul cum sunt eu construita, simt nevoia sa atribui fiecareia din cele doua o importanta mai mare sau mai mica. Fiindca am nevoie sa stiu daca rasturnand aceasta ierarhie (pana acum, recunosc, importanta a ceea ce mancam cantarea mai greu), voi afla mai multe despre mine si, drept urmare, poate voi reinvata sa traiesc “altfel”. Oare reactivandu-mi cu adevarat constienta, pe langa un mod sanatos de a manca, voi putea sa ma reechilibrez interior si astfel, ceea ce medicina alopata numeste boala autoimuna (adica ceva nevindecabil), sa fie de fapt manifestarea unor emotii nerezolvate? Adica, atunci cand voi rezolva aceste dezechilibre emotionale (prin constientizare, iertare, acceptare), simptomele nu vor mai avea suport? Suna bine, nu? 🙂
Atunci cand sau daca (!) exista diagnostic de boala autoimuna, medicina descrie mecanismul acesteia astfel: sistemul autoimun pune în circulatie limfocite ce reactioneaza la tesuturile proprii ca la un corp strain. Astfel iau nastere inflamatii care nu se mai resorb, tesutul nu-si mai poate indeplini functiile si in cele din urma se distruge. Urmeaza apoi complicatiile posibile, pana la cancer si alte boli autoimune “ascunse”, la pachet cu cea “diagnosticata”. Acceptand ca asta e boala de care suferi, primul lucru pe care-l faci e sa te intrebi DE CE se intampla asta? De ce o ia natura razna? DAR: Natura, creatia lui Dumnezeu, nu da rasol, nici macar atunci cand noi credem ca o face; este doar o impresie. Medicina alopata nu stie sa raspunda la misterul declansarii bolilor autoimune. Omul e victima hazardului, putand fi atacat oricand si fara motiv de cate o boala. Medicina alternativa vine insa cu mai multe posibile cauze ale declansarii unei boli autoimune: vaccinuri, consum exagerat de proteina animala (mai ales lactate), abuz de medicamente, stres etc. Deci tot motive externe. Ok. Daca e asa, solutia e sa scapi de ceea ce te-a intoxicat si sa duci o viata cat mai curata, mancand simplu si echilibrat, consumand multa hrana vie, apa, facand miscare si gandind pozitiv. Dar DACA, cel putin in unele cazuri, boala autoimuna nu apare (numai) din motive externe, logic ca nu poate fi vindecata DOAR din afara, prin alimente hranitoare si miscare. Odata cu schimbarea alimentatiei, beneficiile vin negresit, o stiu din experienta, dar pare ca nu e de ajuns. Daca adevarata cauza, cel putin in cazul meu, e in mine, de multa vreme, cauza nedeslusita inca, mocnind si manifestandu-se prin pierderi inexplicabile de fier si B12, asociate cu insomnii severe, ameteli si palpitatii? Daca NU E DE AJUNS ce am facut pana acum?
Ma gandeam la expresia “a avea cei sapte ani de-acasa”, de care ne amintim tot timpul, mai ales atunci cand ii privim pe altii (adulti sau copii). Expresia asta se refera mai cu seama la educatia pe care o primeste o persoana in primii ani de viata si care, in functie de cat de bine si-a facut treaba familia, persoana respectiva este considerata fie un om manierat, cu bun simt si principii sanatoase de viata, fie, dimpotriva, un om lipsit de respect fata de altii, egoist si nesimtitor.
Si totusi, aceste etichete pe care ni le pune societatea in general (bun/rau, egoist/altruist, frumos/ urat, sanatos/bolnav etc), ne sunt cumva impuse din afara si ne obliga, pe nesimtite, sa traim si sa (ne) judecam conform lor. Inca din copilarie, parintii ne invata ce e rau si ce e bine, ce e voie si ce nu e voie, ce putem si ce nu putem, cine sa fim si cine sa nu fim; toate astea, desi bine intentionate, pleaca de la ideile, dorintele, credintele, temerile parintilor nostri, care la randul lor, le-au preluat de la familiile lor si din societatea in care si-au trait viata. Astfel, ajunsi la maturitate, noi suntem, in mare masura, produsul a ceea ce am invatat de-a lungul vietii, a ceea ce ni s-a spus (despre noi, despre ceilalti, despre viata), rezultatul a ceea ce si-au dorit altii pentru noi si, de la un punct, poate ce am crezut noi ca ne dorim. Daca la toate astea adaugam si faptul ca, avand acelasi mediu si mod de viata cu al familiilor noastre, preluam atat de mult de la acestia, incat ajungem sa ne identificam cu tot ce ne-au invatat si au trait ei; ajungem sa credem inclusiv faptul ca am mostenit bolile lor. De fapt, mostenim trasaturile, credintele, fricile membrilor familiei si de aceea, traind dupa aceleasi tipare, ne afecteaza aceleasi boli (asa-zis “genetice”).
Toate astea imi par logice si, intr-o mare masura, simt ca asa este. Si totusi, unde este Dumnezeu in aceasta ecuatie? Imi pare mie ca a te increde doar in puterea omeneasca pentru a depasi toate incercarile vietii, e o mare aroganta. Daca doar prin puterea mintii sale omul poate sa-si creeze singur existenta si astfel sa obtina cam tot ce isi doreste, inclusiv sanatatea fara de pret, unde e smerenia, virtutea cea mai importanta, conform invataturilor crestin-ortodoxe? E omul propriul sau Dumnezeu? Oare asta inseamna ca, indiferent ce faci in viata, tie sau altora, totul o sa fie bine, atata vreme cat nu te lasi afectat de exterior, iubindu-te si acceptandu-te asa cum esti? Nu inseamna asta ca faci mereu doar voia ta, cea omeneasca, fara sa mai ai nevoie de Dumnezeu in viata ta? Tu ce crezi?
Liorisme 