Sunt ok asa cum sunt acum

IMG_20151010_170454
Noi 2 si-o umbrela (Gia, 2015)

Zilele trecute, imi spunea cineva (un “invatator” trimis mie sa imi confirme ce stiu deja) ca sunt ok exact asa cum sunt, ca singurul lucru pe care trebuie sa il fac este sa am iubire si incredere: corpul meu stie ce e mai bine pentru mine. Nu mintea mea, care incearca sa le analizeze si sa le inteleaga pe toate si care, daca nu sunt “pe faza”, ma sperie, strigand la mine: “Nu vezi ca ametesti mereu? Uite ce palida esti tot timpul; tu nu erai asa! Si uite ce puls ridicat ai! Rezultatele analizelor sunt de speriat, ai nevoie de doctor! Daca mori? Nu vezi ca nu te ajuta nimic?…”

Urechile mele aud vorbele “invatatorului”, iar inima mea incearca sa asculte, insa ma apuca mila de mine, de toate cate le fac de atata vreme si parca fara de folos. Stau cu fata in sus si lacrimi grele imi alearga pe obraji, inundandu-mi urechile. Apoi, imi vine in gand Florenta si experienta ei. Cum trimite Dumnezeu gandul bun, ca sa nu deznadajduiesc! Caci alti oameni au de facut Lucrari muuuult mai anevoioase, ori eu imi plang asa de mila, doar pentru atat!?

Apoi imi vin in gand anii umblati pe la doctori, ca sa ma vindece de migrene si neputinta lor de a ma ajuta. Si imi mai amintesc si de anii cu dereglari hormonale, cand mi s-a spus ca, fara medicamente, nu voi putea functiona, dar acestea imi faceau mai rau. Corpul meu a scos-o la capat, pana la urma! Nu mi-e clar cum si cand exact ori daca si cat a contat ce am schimbat in viata mea de-a lungul anilor. Cert este ca, la un moment dat, corpul meu si-a gasit singur echilibrul.

Si asa, pentru o clipa, ADEVARUL la care inima mea nu poate mereu sa acceada, fiindca mintea nu o lasa, imi umple fiinta: da, sunt ok exact asa cum sunt in momentul asta, chiar daca uneori e mai greu. Adevarul, de multe ori, e dificil de crezut, tocmai fiindca e atat de simplu.

IMG_20150528_071418~2
Summer in my heart. Eva, 2015

Getting Ironed (XIII)

9
Alergarea de vacanta. Byala. 2014

Pentru ca doctorul de la Fundeni imi recomandase endoscopie si colonoscopie, dar eu tot amanasem, am hotarat sa fac endosocopia prin februarie 2014. Doctorul gastroenterolog, inainte de endoscopie, privind analizele mele, m-a diagnosticat, din ochi, cu alta boala autoimuna: boala celiaca. Iti spun sincer ca, in disperarea mea de a intelege ce se intampla cu fierul, aproape ca m-am bucurat ca; in sfarsit, gasisem cauza anemiei feriprive, desi asta insemna scoaterea definitiva a glutenului din dieta. Dieta care, si asa, era destul de restrictiva…Insa, dupa endoscopie si biopsie, diagnosticul a fost: duodenita si gastrita cronica, ambele inactive. Doctorul a comentat ca “nu e nimeni perfect”, ca aproape nu exista om modern fara asa ceva, dar ca el, in rest, nu vedea nimic, care sa explice anemia cronica; nu se evidentia nicio atrofie sau inflamatie. Fie fusese ceva si se vindecase, fie, a declarat doctorul, “suferiti de o boala rara, nedescoperita inca”. I-auzi! Si mi-a mai zis doctorul ca nu crede ca e cazul sa fac si colonoscopie. L-am intrebat: atunci, ce urmeaza? Raspunsul lui a fost sa revin la dr. hematolog de la Fundeni. Am zambit amar si am plecat acasa.

Intre timp, rezultatele analizelor nu aratau deloc bine. Hemoglobina o luase iar la vale. Cum continuam sa iau suplimente de B12, acolo nu erau probleme, insa depozitele de fier erau sub minimul “admis”. Din nou. Asta se intampla prin iunie 2014, dupa aproape un an de mancat “altfel”. Nu m-am mirat ca nu erau ok analizele, fiindca simteam ca fusese un an greu si ca parca lucrurile se complicasera, nu atat la nivel fizic, cat mai ales mental. Oricum, inca aveam ameteli, mai ales la serviciu (probabil ca si munca la calculator e de vina), iar palpitatiile si insomniile tot erau prezente.

Dar, intr-un fel ciudat, nu prea imi mai faceam griji pentru aceste rezultate. Erau doar niste parametri, care voiam sa nu insemne nimic si am renuntat sa le mai fac la fiecare 3 luni. Dar, si mai important, simteam ca trebuie sa imi indrept atentia mai adanc in mine, pentru ca acolo era raspunsul si cauza a toate cate mi se intamplau. Stiam ca alimentatia era un real sprijin in procesul de vindecare, dar ca asta nu era de-ajuns. Era nevoie sa privesc mai atent la modul meu de a gandi, de a simti, de a vorbi, de a ma raporta la tot ce ma inconjura. Acolo aveam eu de lucru, caci bolile ne vorbesc despre incapacitatea noastra de a ne recunoaste, de a ne vedea, de a ne accepta asa cum suntem, invatandu-ne ca responsabilitatea a ce ni se intampla e in noi. La fel si solutia tuturor “relelor”.

Imi era din ce in ce mai clar ca, o data cu diagnosticul de “boala autoimuna”, ma destabilizasem, si fizic, si psihic. Incepusem sa imi doresc foarte tare sa accept ca anemia fusese si era parte din viata mea, cel putin deocamadata, ca era inca cu mine pentru un motiv anume. In orice caz, nu voiam cu niciun chip sa fiu “bolnava”. Am continuat sa fac miscare, sa mananc in felul meu, spunandu-mi zilnic ca sunt ok, chiar daca nu mereu ma simteam bine si chiar daca teama ca nu ma voi “repara” fizic era inca prezenta.

Getting Ironed (XII). DE CE, that’s not the question!

Tonuri. Aprilie 2012
Tonuri. Aprilie 2012

Recunosc ca nu a fost usor. Si nu ma refer la faptul ca a trebuit sa renunt la anumite alimente. Nu aveam pofte si nici neputinte, in ce priveste dieta. Mai ales ca erau ani buni de cand mancam “mai altfel.” Dar…de multe ori, ma simteam o ciudata; mi-era teama de faptul ca oamenii ma judeca, pentru alegerile mele. Au fost momente, mai ales la inceputul dietei, cand m-am simtit singura si neinteleasa, desi incercam sa raman pozitiva si desi familia ma sustinea, atat cat putea. Dar eu eram prea diferita de restul lumii. Sau asa credeam. Poate ca toate aceste stari pot fi puse si pe seama unei detoxifieri…sufletesti, cine stie? Era clar ca devenisem mai sensibiloasa si parca mai expusa sufleteste. Dieta “spartana” a venit si cu o certa izolare sociala. Nu ca as fi avut cine stie ce viata sociala inainte, dar ceva s-a schimbat. Poate ca si din vina mea, fiindca incepusem sa ma retrag in mine, cu stari grele, apasatoare, intrebandu-ma: DE CE? Ma incercau destul de des dureri interioare sufletesti, caci nu aveam raspuns. Nu facusem niciodata abuzuri alimentare sau de orice alt fel. Traisem mult mai “atent” decat multe persoane pe care le stiam. Atunci DE CE? De ce eram nevoita sa renunt la mici placeri, cand restul lumii se bucura de mult mai mult si parea sa nu aiba vreo problema? Si nu era faptul ca renuntam la gustul unor alimente, ci ca ma autoexcludeam, de multe ori, de exemplu, de la cate o “reuniune”; caci, un om care vine la gratar, dar nu mananca mici, nu bea bere, nu papa inghetata, nu e amuzant deloc, right? Unde mai pui ca ma obisnuisem ca la 10.30 p.m. cel tarziu, sa fiu in pat, inclusiv in week-end. Daca nu as fi facut asa, nu as fi fost apta de sport la prima ora, iar sportul ma ajuta fizic, dar mai ales psihic, asa ca nu as fi riscat ca a doua zi sa nu ma pot bucura de miscare. Deci, exact cand petrecerea se incingea, eu m-as fi retras la culcare. Weiiiiird! 🙂

In liniste. Iunie 2011
In liniste. Iunie 2011

Pe acest fond si, mai ales (aveam sa imi dau seama luni de zile mai tarziu), pentru faptul ca doctorul internaut recomandase somn OBLIGATORIU de minim 9 ore, au reaparut, in forta, insomniile. Daca trecea de ora 22, iar eu nu eram in pat, ma cuprindea panica, fiindca stiam ca nu aveam nicio sansa sa ajung la minimul de somn de care, credeam eu, aveam nevoie! Incepusem sa am palpitatii, transpiratii, stari de panica si de depresie inainte de culcare. Nu ma mai recunosteam uneori! Am avut luni de zile cand am dormit extrem de putin, chiar si 2 ore pe noapte sau mai deloc. Stiu ca anemia poate avea drept simptom insomnia, dar totul a reinceput exact dupa aflarea diagnosticului; cam mare coincidenta!  Am povestit aici starile care ma incercau cand nu dormeam. Si acela era doar inceputul unui drum lung si anevoios, fara somn.

Ciudat este ca functionam, desi ma dadeam jos din pat pe la 5 si ceva dimineata, dupa nopti de nesomn; imi “rulam” rutina de dimineata cu exercitiile fizice (nu stiu ce m-as fi facut fara ele!) si micul dejun. Sunt sigura ca si dieta bazata in mare parte pe alimente crude si, pe cat posibil, alcaline, m-a ajutat sa ma autosustin in aceasta perioada extrem de grea si de solicitanta fizic si psihic. Apoi, miscarea fizica matinala imi dadea forta si energie, intr-un mod aproape inexplicabil. Dar poate cel mai mult m-a sustinut iubirea celor dragi…desi nu le-a fost usor.

Cata framantare! Cate ganduri! Ce zbucium! Cate metode aplicate, timp de aproape doi ani, in incercarea de a-mi gasi odihna nocturna! Mi-a trebuit mult sa ma calmez, sa ma adun, sa imi dau seama ca pentru mine erau de ajuns 6 ore de somn, sa accept ca nu exista om care sa stie mai bine decat stia organismul meu de cate ore are nevoie pentru a se reface. Am inteles ca ma blocasem singura, crezand ca TREBUIE sa dorm minim 9 ore / noapte, cand eu niciodata nu avusesem nevoie de atatea ore pentru a fi odihnita, nici macar cand mancam carne si dulciuri zi de zi! In timp, am realizat cat rau imi faceam singura, luand ca valabile niste tipare, care ar fi trebuit sa ma salveze, dar care nu mi se potriveau si care, in mod evident, ma destabilizau; am inteles ca, de fapt, mi-era frica si de aceea treceam prin stari chinuitoare, de multe ori. Si am mai inteles ceva valoros: nu e treaba mea felul cum ma privesc oamenii si ce cred despre mine, despre faptul ca mananc altfel sau ca am alte preocupari. Treaba mea era sa fac ce puteam si ce credeam eu ca e bine pentru mine si pentru familia mea, cu riscul de a fi etichetata intr-un fel sau altul si cu riscul de a nu (mai) fi amuzanta. 🙂 Si tot treaba mea era sa incetez sa ma intreb DE CE si, in schimb, sa invat sa accept si sa imbratisez toate cate imi erau date. Caci toate au un scop, cu siguranta.

“Constatarea că ceva ne vorbeşte cu ajutorul corpului nostru şi că, în acelaşi timp, nimic nu aparţine hazardului, ar putea să ne sperie sau să ne facă să credem în fatalitate. De fapt, este invers şi trebuie să înţelegem, aşa cum spune Alchimistul lui Paulo Coelho, că „dacă Cerul ne dă cunoaşterea viitorului, o face ca acesta să poată fi schimbat“. Dacă viaţa comunică intens cu noi şi exprimă prin intermediul corpului nostru ceea ce nu merge, o face, de asemenea, ca să putem schimba ceva înlăuntrul nostru”. (Michel Odoul)

Getting Ironed (XI). To B or not to…B12

Vreme de 9 luni, am urmat (cam 95%) “protocolul” recomandat de medicul internaut, care presupunea renuntarea la orice proteina animala, la alcool, cafea sau orice alte “energizante” similare, dulciuri de orice fel (inclusiv mierea), alimente acre, sarate, prajeli, ulei peste temperatura de 40 de grade C, faina alba etc.; nu am putut urma protocolul 100%, fiindca acesta presupunea si cateva suplimente, pe care am incercat sa le iau, dar am simtit ca nu imi fac bine si le-am abandonat. Da, clar, nu suport pastilele, fie si naturiste! In schimb, am baut zilnic sucuri de legume, cu rol alcalinizant, in special din varza rosie si morcov, telina, dovlecei si am inceput sa consum pudra de orz verde si argila, ulei de in si de catina, dieta mea fiind in mare parte formata din alimente crude.

Suc de morcovi si patrunjel la Balchik. Sept. 2012
Suc de morcovi si patrunjel la Balchik. Sept. 2013

Un element important al “protocolului” recomandat de doctorul de care povesteam, era miscarea fizica. De aceea, pe langa alergarile de week-end si cele cateva competitii la care participam, am inceput sa practic un program zilnic de sport, de aproximativ 30 de minute, de la care nu ma abateam cu niciun chip (genoflexiuni, fandari, abdomene, flotari etc). Tot din vara lui 2013, am descoperit bucuria de a face sport in vacanta. In timp, miscarile fizice practicate au devenit mai complexe si am adaugat in rutina zilnica si exercitii de tip cardio (HIIT, Tabata), mai solicitante, dar si cu rezultate vizibile. Pacat ca nu am eu vreme mai multa, fiindca, intre timp, am facut o pasiune pentru fitness. Pentru pasiunea asta, ma trezesc zilnic la 5 dimineata. 🙂

IMG_5062
Alergarea pe nisip: o provocare. Byala, Sept. 2014
Pasiunea mea: fitness-ul :-)
I love fitness! 🙂

Primul efect al dietei si al miscarii fizice, un efect pe care nu il urmarisem, a fost faptul ca am slabit: de la 53 de kg, ajunsesem, in aproximativ o luna, la 49. Ulterior, incet, incet, am ajuns la 51-52 de kg, ca apoi, sa ma stabilizez pe la 51 de kg, cu mici variatii. Din momentul in care am inceput sa consum sucurile proaspete, am inceput sa expectorez din gat si sa scap de durerea pe care o simteam vesnic cand inghitem si care noaptea se acutiza. Cauza acestei dureri nu o descoperisem niciodata, desi facusem, de-a lungul vremii, tot soiul de controale pe la doctori. Am continuat sa expectorez luni de zile, fara sa fiu racita vreodata. Pare ca nici acum nu s-a terminat procesul acesta de eliminare si cred ca nu se va incheia curand. Un alt efect pozitiv a fost faptul ca o eczema urata, pe care o aveam de ani buni in urechea dreapta si care fusese etichetata, in urma cu vreo 5 ani, cu un diagnostic foarte urat, a inceput sa se vindece. 🙂 Apoi, dupa vreo 4 luni de dieta stricta, am observat ca talpa piciorului drept, unde aveam de ani buni vreo 5-6 bataturi dureroase (de fapt, negi), s-a curatat! Intai au disparut 2 negi, apoi 3. Vedeam de la saptamana la saptamana cum scadeau in dimensiune. A ramas unul singur, cel mai mare, primul care isi facuse aparitia. De ceva vreme, il vad cum cedeaza teritoriul, pielea incepand sa se curate, dar cred ca mai dureaza nitel. O alta chestie care m-a incantat peste masura este faptul ca, de cand am si mai mare grija ce mananc, nu am mai facut, in peste doi ani, herpes la buze. Din adolescenta ma chinuia acest virus. Cand imi era lumea mai draga, cam la 2 luni, uneori si mai des, ma trezeam cu herpes la gura; ba, uneori, chiar cu doua! Din aceasta cauza, in timp, buzele mele si-au pierdut conturul natural si asta nu mai pot schimba, dar ce usurare, sa scap de aceasta neplacere! Pana acum vreo doua saptamani, cand, dupa ce am mancat niste masline prea iuti si prea sarate, pac! Herpes! Clar ca, daca exagerez cu “picanterii”, corpul tine sa imi aminteasca ca, undeva, fac ceva gresit…

Apoi, desi dormeam chiar putin, uneori extrem de putin (despre asta, in episodul viitor), nu aveam dureri de cap, migrene, decat rar. Si cand aveam, erau suportabile, treceau de la sine, aplicand automasaj, ganduri pozitive si imagindandu-mi cum durerea se risipeste ca un fum cenusiu. 🙂 Am uitat cu desavarsire de vomitat. Dereglarile hormonale aproape ca au disparut, in timp. Un alt efect (suparator, de altfel), a fost faptul ca au inceput sa imi apara cosuri sub piele, pe fata, tari si dureroase. Eu nu am avut niciodata probleme cu tenul. Ei bine, se parea ca limfa gasise inca o portita de eliminare. 🙂

Getting Ironed (X). To B or not to…B12

Castelul lui Rapunzel. Eva, iarna 2014
Castelul lui Rapunzel. Eva, iarna 2014

Avand in vedere repercursiunile deosebit de serioase ce pot decurge din lipsa vitaminei B12 din organism,  sunt extrem de intrigata de faptul ca, atunci cand planifici un copil (ah, cum suna treaba asta!) si pe timpul sarcinii, medicii recomanda o multime de teste, care de care mai scumpe si mai complicate, dar nu si dozarea vitaminei B12, esentiala pentru sistemul nervos si nu numai. Si asta mai ales cand exista o anemie cronica, cum era in cazul meu. Nu o spun ca sa invinovatesc pe cineva. Mi-e clar de multa vreme ca medicina are limitele ei, iar doctorii aplica ce au invatat la scoala. Nu stiu cat de importante sunt testele pe care le face o femeie inainte si, mai ales, in timpul sarcinii, dar stiu ca ar fi esential sa se recomande si dozarea vitaminei B12.

In unele cazuri, nedepistata la vreme, carenta de B12 poate cauza copiilor suferinte neurologice ireversibile, cele mai comune cazuri de carenta de B12 la sugari si copii fiind date de deficienta pe linie materna. Dozarea vitaminei B12 nu doar ca e o analiza ieftina, viitoarea mamica nefiind pusa la nu stiu ce cheltuiala, dar poate fi o chestiune vitala, mai ales pentru viata bebelusului. Unde mai pui ca, carenta de B12 poate fi cauza pentru care o femeie nu ramane insarcinata! Nu sunt medic, dar poate ca, daca as fi aflat din timp de aceasta carenta, lucrurile ar fi stat altfel, si pentru mine, si pentru Eva. Desi, toate au un sens in viata…

Dupa aflarea vestii ca nivelul meu de B12 era foarte scazut si ca aveam si anticorpii, ce nu permiteau absorbtia vitaminei din hrana, am facut analize imediat si copiilor. Gia nu avea niciun fel de carenta, analizele ei fiind “ca la carte”. Eva, in schimb, era cu B12 la limita de jos si avea carenta de fier destul de pronuntata. Mi-am reamintit de faptul ca simptomele mele s-au agravat pe perioada sarcinii cu Eva. Tot atunci, mi-a aparut pe fata o depigmentare a pielii, care persista si acum si care ar putea fi un semn al anemiei pernicioase. Eu cred ca acum 6 ani s-a agravat boala, de care nu aveam cunostinta atunci, cand depozitele mele de fier si B12, si asa aflate la cote de avarie, au fost aduse la aproape 0, de sarcina. Nu e de mirare ca Eva, provenind dintr-o mamica cu carente zdravene si fiind alaptata 1 an, avea, la randul ei, depozite mici de fier si B12. Am tot studiat subiectul si am hotarat sa le dau copiilor suplimente sublinguale de B12, in doze mici, desigur. Chiar daca fetele mananca ocazional carne si branza, am zis ca riscurile sunt prea mari, mai ales ca Eva plecase la drum cu minus. B12 este o vitamina hidrosolubila, surplusul eliminandu-se prin urina, asa ca nu exista riscuri de supra dozaj. De asemenea, de 2 ani, zi de zi, fetele beau dimineata suc din pudra de orz verde sau din pudra de grau verde, la care adaugam chlorella sau spirulina. Au consumat luni bune argila, care are o lista intreaga de beneficii, asa cum am povestit aici. Evei i-am mai dat si fier biologic, iar dupa 4 luni de tratament, am refacut analizele. Testele aratau ca totul revenise la normal. De atunci, oricum, am grija sa nu le lipseasca sucurile verzi si B12. Evei, din cand in cand, ii dau cate 1 luna sau 2, fier biologic, de obicei primavara si toamna. De curand, am aflat ca si mama are carente serioase de B12, asa ca a trecut si ea pe suplimente. Nu stiu daca are legatura, insa problemele ei cronice de stomac (nediagnosticate nici dupa colonoscopie si endoscopie), pe care le experimenteaza de o viata aproape, s-au diminuat vizibil. La fel si ametelile. Vom vedea cum se va simti pe viitor, dar eu cred ca nu e intamplator faptul ca diareea si durerile de care sufera de atata vreme, au disparut. Carenta de B12 se poate manifesta in multe feluri si tocmai de aceea e greu sa se faca legatura intre simptome si cauza.

Dupa ce am aflat de carenta de B12, era nevoie sa tratez simptomele, dar mai tare voiam sa stiu de ce aparusera anticorpii care opreau absorbtia vitaminei B12 si ce puteam face sa fiu bine! Pentru ca era evident ca medicina alopata isi spusese parerea definitiv (o boala autoimuna nu are o cauza clara si este nevindecabila), doctorul de la Fundeni, fara alte explicatii, lasandu-ma in grija medicului de familie, am cautat o “altfel” de opinie medicala. Am gasit pe Internet (cum altfel?) un doctor, care spunea ca, printr-o dieta strict vegana, existau mari sanse ca boala sa se vindece. Mi-am zis ca asta nu ar trebui sa fie foarte greu, de vreme ce eu, oricum, renuntasem in mare parte, de ani buni, la proteina animala. In plus, se parea ca nu aveam de ales: intre a lua o viata medicamente, fara sanse de vindecare si a alege o alimentatie vegana, alegeam a doua varianta. Situatia nu era zugravita prea roz de dl. doctor: bolile autoimune reprezinta o stare de boala extrem de grava, in care propriul organism incepe sa nu-si mai recunoasca propriile tesuturi si organe, si-n plus ajunge sa lupte impotriva lor, cu dorinta de a le distruge complet. Mai mult, zicea acest doctor, daca ai o boala autoimuna detectata, cu siguranta exista si altele, in forme subclinice, care oricand se pot manifesta, daca, cauzele majore de declansare sau de autointretinere nu sunt eliminate. Iti spun sincer ca m-am speriat. Desi mi se parea ca ceea ce doctorul mentiona ca fiind CAUZA MAJORA a declansarii unei boli autoimune, si anume consumul excesiv de lactate, nu mi se potrivea, fiindca nu facusem niciodata abuz, eram dornica sa incerc orice, pentru a ma vindeca.