Una dintre cele mai vii amintiri pe care le am legate de copilarie, este despre tataia Simion si diminetile friguroase de duminica, cand ma trezeam in “casuta” (cum ii ziceam camarutei in care dormeam si in care dormise si mama, copil fiind). Duminica, tataia se aseza langa fereastra mica, sa vada mai bine, si isi incepea ritualul barbieritului. Parca vad castronelul cu apa in care muia pamatuful si inca pot simti mirosul sapunului pe care-l folosea. Cu miscari de prestidigitator, tataia Simion manuia briceagul pe obrazul slab si aspru, apoi pe gat. Cand ajungea la marul lui Adam, eu imi tineam rasuflarea. Si acum mi se pare periculos sa umbli pe-acolo cu aparatul de ras, darmite cu ditai lama de briceag! Dar nu cred ca l-am vazut vreodata sa se taie. 🙂 Dupa ce fata era curata si obrazul imberb, tataia isi rasucea sprancenele extrem de dese, ireal de lungi (stii tu, ca ale actorului Mircea Albulescu), privindu-se atent in oglinda. Eu ma uitam pe furis, pana ce tataia se ridica ca bradul de pe scaun, indreptandu-si spatele.
Mamaia Ioana si tataia Simion erau la a doua casnicie amandoi, cand si-au legat destinele. De la mama stiu ca mamaia ramasese vaduva de la 20 de ani si cu doi baietei gemeni. Sotul ei, la fel de tanar, pierise pe front. Abia avusesera vreme sa se cunoasca! Lui tataia, pe de alta parte, ii murise “muierea” tare tanara, lasandu-l cu 2 fete si 2 baieti. Avea si o mama bolnava, care isi cam pierduse mintile. Despre ea, Simion nu i-a spus Ioanei, ca sa n-o sperie de tot. Si abia dupa ce “s-au luat”, mamaia a “descoperit-o” pe strabunica in “casuta” din fata. A ingrijit-o cativa ani. Grei ani, caci strabunica isi lua campii si fugea cu plapuma pe umeri pe ulita.
Tataia a fost stupar. In tinerete, avusese probleme serioase cu stomacul, iar un doctor ii recomandase sa consume multe produse apicole. Asa s-a inconjurat el de albine si toata copilaria mea am avut in nari mirosul de fagure, dulce-acrisor, de floare “coapta” la soare. Tataia s-a facut bine, asa ca a iubit albinele pana la sfarsitul vietii, le-a ingrijit si le-a respectat. Cred ca tot problemele cu stomacul l-au facut sa fie tare cumpatat cu toate, pana la 83 de ani, cand s-a stins: nu manca nici mult, nici putin, nu suporta grasimea, nu bea fara masura niciodata. Si nu doar atat: era mereu activ (a folosit bicicleta pana la finalul vietii), citea, era fan Vocea Americii (nu sufla nimeni, cand se dadea emisiunea, seara), era mereu ingrijit (chiar daca a trait 10 ani singur, dupa moartea mamaiei Ioana). Desi un om strict, sever chiar, cu alura de neamt, pe tataia l-am iubit mult. In vacante, desi mamaia nu mai era, tot mergeam la el, mai ales iarna. Gatea foarte bine, spala, deretica, fara sa se planga vreodata. Si avea cel mai interesant mod de a desena literele. Marturie stau scrisorile pe care mi le trimitea si pe care le-am pastrat cu mare drag. Toate incepeau cu: “Scumpa mea Nepoata”…
Nici pe mamaia Ioana, mama mamei, nu am uitat-o. Mi-o amintesc punand mamaliga pe masa rotunda si foarte joasa (tataia manca cu genunchii la gura, ca era destul de inalt), in timp ce noi, nepotii, care ne gaseam pe-acolo la ora mesei, ne asezam pe scaunele de lemn, facute de tataia. Ceaunul cu mancare de mazare si cartofi era plin, dar se golea intotdeauna, asa de multe guri asteptau a fi hranite, mai mereu. 🙂 Inca mai stiu mainile ei cu pielea extrem de subtire, si tousi fina, cu pete maronii. Seara, inainte de culcare, imi placea sa ii mangai mana si sa i-o sarut adanc (azi, mama mea are mainile la fel, draga de ea). Am plans-o mult pe mamaia Ioana, cand s-a dus. Si asta mi-amintesc. Asa de dor mi-era de ea, ca o tot visam nopti in sir. Ba se ascundea in dulap, ba dupa usa, ba voia sa imi fure pantofii; in vis, mi-era frica de ea, caci stiam ca murise. O vreme, mama a tot dat cate ceva “de sufletul ei” si, dupa cateva luni, am incetat sa o mai visez. Dar a ramas dorul de mainile ei muncite. Aveam doar 9 ani cand s-a dus.
Pe bunicii din partea tatalui ii stiu mai putin, caci vacantele de obicei le petreceam la parintii mamei; dar mi-amintesc de bunica Maria ca de o femeie hotarata si frumoasa. Se casatorise cu bunicul Petre, desi intre ei era o diferenta de varsta destul de mare. Bunica Maria avea 23 de ani, iar bunicul Petre, doar 18. Au crescut si insurat 3 baieti, toti sprancenati, cu ochi negri, de carbune si par des, pe care si fetele il invidiau. Bunicii mei s-au iubit si ajutat toata viata, pana s-a stins bunica, la doar 60 si ceva de ani.
Bunicul Petre venea rar la Tulcea, dar niciodata nu venea fara un mic dar, pentru fiecare nepot: o bluza, o carte, ceva. Firav, mic de statura, dar cu ochii vii si buni, vesnic muncit, asta era bunicul. Tot el e cel care mi-a marcat copilaria, fiindca prima mea vioara, de bunicul de la Iazurile a fost cumparata. Ma si vad in vacanta de vara, leganandu-mi copilaria intr-un scranciob de sub nucul din fata casei bunicilor. Toata familia era la masa, in curte. Tata ii spunea bunicului ca mie mi s-a nazarit ca vreau sa cant la vioara, desi, spunea el nedumerit, “neam de neamul nostru n-a fost lautar!” (Ciudat, caci el insusi e mare iubitor de muzica si a cantat ani de-a randul la chitara :-))…Bunicul trebuie ca a bagat la cap ce-a zis tata si probabil ca a inteles durerea din ochii mei, caci ai mei nu ma luau in serios si, spre sfarsitul vacantei de vara, m-am trezit cu el in fata blocului, la Tulcea. M-a luat de mana si m-a dus tocmai in centru, la magazinul Diana. Acolo, m-a lasat sa aleg. Cat de vie e amintirea momentului cand am atins prima data corzile viorii de culoarea apusului! La vioara aceea, am cantat ani buni, pana ce tata, printr-un prieten, Nea Marin, lautarul, mi-a cumparat alta, de la Bucuresti. Pe vioara de la Bucuresti, tata a dat o avere. Probabil ca, intre timp, ii dovedisem ca vioara nu era doar o toana. 🙂
Copilaria si parfumul ei: nu am uitat multe din cele intamplate, dar ce vreau eu sa imi amintesc mai mult si mai mult este ceea ce simteam, copil fiind. Si asta nu se vede intotdeauna in fotografii…:-) Cred ca, reconectandu-ma la sufletul meu de copil, imi voi aminti sa traiesc mai deplin fiecare zi. Asa cum doar copiii stiu s-o faca: fara judecati ori prejudecati, fara incercari de a eticheta si explica totul, fara tristeti si griji inutile. Altfel spus: un copil nu incerca sa detina controlul asupra vietii; se abandoneaza, fara sa incerce sa-si explice ceva. Un copil doar traieste, acceptand tot ce ii iese in cale: oameni, situatii, pisici, pietre, jucarii, lacrimi, zambete…viori. 🙂
VIOARA
Trup sinuos,
Superba lunecare
De coapsa feminina
…ce canta.
(Liorisme din1992)
Liorisme 