Author: liorisme

In 2001 l-am cunoscut pe Costel, un om deosebit, pe care, desi la inceput l-am privit cu suspiciune (era prea bun sa fie adevarat), am ajuns sa il consider salvatorul meu.

Cu Costel am facut vreun an de zile sedinte de vindecare. Nu stiu cum altfel sa le numesc, pentru ca nu stiu exact ce erau: bioenergie, radiestezie, reiki;  sau nimic din toate astea, ori poate toate la un loc. Cert e ca m-am simtit aproape imediat mai bine. Din pacate, nu intelegeam mare lucru din experienta traita. Astazi as incerca sa aflu mai multe, sa vorbesc mai mult cu omul  care traversa Bucurestiul vara, la 40 de grade Celsius, prin mijloace de transport in comun si ajungea la mine fres, ca si cum tocmai facuse dus. Nu era niciodata transpirat, obosit, suparat sau sifonat si mirosea mereu a flori. Nu a parfum. A flori. Stia, simtea de fiecare data ce ma durea, daca durerea era localizata in stanga sau dreapta, stia daca avusesem vreo suparare… Costel imi parea ciudat si de neinteles, inclusiv pentru faptul ca de zece ani nu manca niciun fel de carne, nu bea alcool, nu fuma si parea un om credincios.  Spun “parea” pentru ca nu prea vorbea despre el si deci nu stiam mare lucru, in afara de faptul ca avea in jur de 50 de ani, ca mergea duminica la biserica, ca era un fel de consultant si ca, candva fumase mult si bause multa cafea. Cand il intrebam ce face, avea un mod foarte comic de a raspunde tot cu o intrebare si cu un zambet mereu senin:  “Dar matale ce faci”?

Dupa cateva luni de la inceperea “sesiunilor”, desi ma simteam mult mai bine, migrenele reapareau constant; nu cu aceeasi intensitate, dar tot le aveam. La un moment dat, Costel mi-a zis ca cel mai probabil ma auto programam. Nu intelegeam, cum mai venea si asta? Mi-a explicat ca vineri seara ma culc cu teama ca peste noapte, ca in atatea luni de zile, vine migrena si atunci, pentru ca eu ma concentrez pe acest lucru, chiar se intampla si, astfel, imi provoc singura criza. Mi-a mai zis ca eram echilibrata energetic si ca nu ar mai trebui sa mai fie vreo problema. Nu a fost usor sa constientizez lucrul asta, dar am reusit sa depasesc frica de durerea de tampla si starile de voma si, dupa o vreme, au disparut aproape cu totul.

Ca o parenteza, apropos de dureri autoinduse, la fel mi s-a intamplat si cu consumul de cafea. Ani buni,  daca pana in ora 9 dimineata nu aveam grija sa imi iau doza zilnica de cofeina, aveam dureri ingrozitare de cap, ameteala si stare generala proasta.  Tot din aceeasi cauza a trebuit sa beau cafea si pe timpul sarcinii cu Gia, ceea ce ma enerva foarte tare: pe langa faptul ca stiam ca pentru sarcina cofeina nu era ceva benefic, mi-as fi dorit sa beau cafea fiindca imi doresc, nu pentru ca “trebuie”. Niciodata nu am suportat ideea ca ceva sa imi controleze starile, sa depind de ceva, ori cafeaua asta facea. Acum mai bine de cinci ani, la indemnul unei prietene intelepte, care experimentase acelasi lucru, am hotarat ca nu o sa ma mai doara capul, chiar daca nu beau cafea. Cateva zile mi-a fost greu (cred ca, de fapt, era vorba de un pic de detoxifiere), apoi nu am mai avut niciodata probleme. Pare ciudat de simplu, poate prea simplu sa fie real, dar chiar asa a fost. In ultimii ani, am baut cu totul ocazional cafea si, chiar si atunci, nu mai mult de jumatate de ceasca. Nu mai prezenta interes pentru mine, iar faptul ca atatia ani imi controlase durerea de cap, desi poate parea ceva bun, eu nu am vazut-o ca pe un remediu, ci ca pe o dependenta.

Cu ajutorul lui Costel si a faptului ca am alungat teama de crize, am scapat si de ultimele migrene. Drept urmare, ma vedeam rar cu Costel. Ultima data ne-am vazut in octombrie 2003. Tin minte foarte bine pentru ca tocmai intrasem in concediu prenatal, inainte de nasterea Giei si eram tare incantata de faptul ca, dupa zece ani de munca, luam o pauza bine-meritata. Apoi eu am nascut, vremea a trecut si, cam doi ani mai tarziu, am aflat, printr-o prietena comuna, ca, Costel era foarte bolnav. L-am sunat imediat;  parea ok; m-a intrebat ca de fiecare data: “Dar matale ce faci”? Nu s-a plans si,  ca de fiecare data, nu mi-a vorbit prea mult de el; mi-a zis ca imediat ce se face bine, ne vedem. L-am resunat dupa o vreme; era schimbat; vocea ii era alta; se simtea ca nu ii era bine; dar el mi-a spus ca doctorii ii mai dadusera de trait 3 luni si uite, el era inca in viata, dupa un an si jumatate de la diagnostic. Inca era optimist. L-am intrebat doua lucruri atunci: daca stie de ce i se intampla asta (manca de atata vreme corect, era un om bun, cu frica lui Dumnezeu si mereu de ajutor celor din jur; mai mult, de la mine cel putin, nu a acceptat niciodata bani); mi-a raspuns scurt ca stie de ce. L-am mai intrebat daca pot veni sa-l vad. Mi-a spus ca nu e momentul, dar ca imediat ce se va simti mai bine, ne vedem. A fost ultima data cand l-am auzit si, din pacate, s-a stins cateva saptamani mai tarziu.

Exista oameni care apar in viata noastra si apoi pleaca; pleaca fiindca vor sau pentru ca trebuie. Nu stiu de ce a plecat Costel, insa, de cate ori ma gandesc la el, regret ca nu m-am straduit sa il cunosc mai bine. As fi avut doar de castigat. Nu sunt sigura in ce mod, dar Costel ma readusese la viata, fiindca, in sfarsit, traiam si eu. Nu era putin lucru, caci Costel nu imi era parinte, sot si nici macar prieten. Era un om care venise sa ma invete ceva si eu nu am stiu sa profit de asta. M-am lasat vindecata fizic si atat.