In urma cu un an, pe 8 martie 2019, mama sosea singura, cu avionul, in Anglia. Nu ca ar fi fost nevoie, dar aceasta a fost, in ochii mei, dovada suprema de iubire din partea ei, pentru ca mama nu e nici pe departe genul de om care sa calatoreasca, cu atat mai putin singura, si mai ales cu avionul, pentru prima data in viata, la aproape 70 de ani, intr-o tara cu o limba pe care  nu o intelegea si nu o vorbea.

Sa ma despart de parintii mei, si mai ales de mama, cand ne-am mutat in Anglia, a fost cel mai greu lucru pe care l-am facut in viata, asa ca, sosirea ei la noi mi se parea un vis! Dupa 2 saptamani insa, mama a inceput sa se simta rau: oboseala accentuata, tuse uscata, care o extenua, insomnie, dureri in spate si dificultate in a respira. Ma gandeam ca trecuse prin multe in ultimele 10 luni de zile si ca nu era de mirare ca o lasau puterile, exact cand urma sa se odihneasca si sa se bucure de o scurta vacanta.

Am ajuns la spitalul local din Newbury (oraselul unde locuiam de 6 luni), intr-o duminica. Pentru ca mama nu era rezident, am fost nevoita sa sun intai la 111, ca sa o programez la un medic, desi eram deja in spital. In final, a fost nevoie de 2 telefoane, de multe amanunte despre starea mamei, repetate iar si iar telefonic, si de alte 2 ore, pana ce o Ambulanta a fost trimisa de la un spital dintr-un oras mai mare, aflat la vreo 40 de minute de noi. Din momentul in care mama a fost urcata in Ambulanta, orice frustrare, pe care o simtisem in ultimele 2 ore, s-a rispit. Asta pentru ca cei 2 paramedici de pe Ambulanta au actionat fara repros, cerandu-si si scuze in numele NHS (National Health System), pentru ca am fost nevoite sa asteptam atat.

Am ajuns la Urgente in spitalul din orasul-vecin undeva in jur de ora 18. Am fost impresionata de rapiditatea cu care se misca personalul medical (asistente si medici), dar mai ales, am fost miscata de caldura si de rabdarea tuturor. Am stiut tot timpul ce se intampla, fara sa fiu nevoita sa intreb. Pentru orice manevra (inclusiv mutarea de pe targa in patul de spital), pacientul e intrebat daca e ok cu actiunea respectiva.

O asistenta de origine italiana (plina de piercing-uri, tatuaje si cu o coafura punk de speriat, pe care sunt sigura ca niciun angajator nu ar fi vrut-o in Romania pe statul de plata) a fost chemata, in ideea ca, dupa ce plec eu de la spital (unde aveam voie sa stau cu mama pana la 12 noaptea), sa se poata cineva intelege cu mama, care nu stia o boaba engleza. Britanicii au auzit ca multi romani vorbesc si inteleg italiana…Din pacate, nu era cazul acum. 🙂

Unul dintre doctori, in incercarea de a-mi dovedi ca se vor descurca in lipsa mea, mi-a spus ca vor comunica cu mama cu ajutorul Google translate. A scos telefonul mobil din buzunar si a tastat: How do you feel? Imediat, a aparut pe ecran: Cum te simti? Zice doctorul: Vezi, nu ai de ce sa te ingrijorezi! Cand i-am spus ca mama nu se descurca prea bine cu telefoanele inteligente, ca tasteaza greu, a schimbat intrebarea pe Google: Do you feel ok? (Te simti bine?). M-a asigurat cu zambetul pe buze ca tot ce trebuie sa faca mama e “sa raspunda cu da sau nu”, dand doar din cap. Orice problema are o solutie, daca vrem sa o rezolvam.

Ori de cate ori am vorbit in urmatoarele doua zile la telefon cu asistenta de pe tura sau cu medicul de garda, nimeni nu a parut deranjat sau enervat, nimeni nu si-a pierdut rabdarea nici macar o clipa. Fiecare se straduia sa ii faca mamei situatia usoara (stiind ca nu cunoaste limba). Pur si simplu, am fost tratati ca niste fiinte umane.

In salonul de la cardiologie, unde mama era tratata si monitorizata, se aflau alte 6-7 femei, din care vreo 4 cred ca aveau in jur de 90 de ani. Mama era socata, vazand cat de ingrijite erau aceste femei (cat de des erau schimbate asternuturile, spre exemplu, cum se dezinfecta absolut totul in jur, dupa ce un pacient era externat). Nimeni nu a fost foarte surprins de fapul ca mama tinea post, iar mancarea a fost mai mult decat in regula si servita in conditii de hotel (parerea mamei:)). Doar fructe i-am adus noi, pentru ca, ca in orice spital “normal”, fructele nu se serveau ca o masa in sine, ci ca desert, iar mama, de ani de zile, la micul-dejun consuma doar fructe.

In rest insa, nu a trebuit sa aducem nimic de acasa; nici medicamente, nici pijamale si nici… spaga. Mai mult, la externare, mama a plecat cu tratamentul medicamentos in punga.