Cui nu-i plac cartofii, sa ridice mana! Nimeni? Ma gaaaaandeam eu…. 🙂
Azi iti povestesc despre doua retete cu cartofi noi, usor de facut si buneeeee, de te lingi pe degete! 🙂
Cartofi noi la cuptor, crestati miseleste si ciuperci pleurotus, tavalite in fulgi de drojdie
Iata ce usor se pregateste totul: am spalat bine de tot cartofii galbiori. Coaja am pastrat-o, caci ea e tot deliciul si, in plus, contine fier. Am crestat apoi cu cutitul suprafata cartofilor; astfel, caldura din cuptor ii patrunde mai usor, iar ei sa fragezesc si prind o culoare minunata. I-am pudrat cu putina sare neiodata, condimente, fulgi de drojdie inactiva si i-am lungit pe toti in tava cuptorului. Si ca sa nu se plictiseasca, i-am insotit cu ciuperci pleurotus, peste care am pus, de asemenea, nitica sare, condimente si fulgi de drojdie. Aratau ca niste petale de flori exotice.
Ciupercile se scot cand sunt rumenite, iar cartofii i-am incercat de vreo doua ori cu furculita, sa ma asigur ca-s copti. Intai ne-am umplut burtile cu o salata uriasa. Cartofii si ciupercile pleurotus au fost mancati cu mujdei.
Cu alta ocazie, am taiat cartofii pe jumatate sau i-am taiat ca pe un burduf de acordeon. Doamne, ce bunatate! 🙂
Nu contenesc sa ma mir cum mancaruri atat de simple si usor de gatit pot fi asa de gustoase! Ciupercile pleurotus au consistenta si gustul carnii, dar in varianta soft. 🙂 Iar cartofii noi…ah, nu m-as opri din mancat!
Chiftelute puerile din orez integral si cartofi noi
Chiftelutele astea le-am facut asa, pe ghicite, in lipsa de alta idee, dar am fost incantata de rezultat. Asadar:
8 cartofi noi, fierti in coaja
1/2 cana de orez integral, fiert
2 morcovi razuiti maruntel
2 cepe mari, tocate marunt
2 legaturi de marar
condimente, dupa gust (eu am pus busuioc uscat)
un pic de sare neiodata
o mana de fulgi de drojdie inactiva
Toate ingredientele se amesteca pana se omogenizeaza, apoi se construiesc chiftelutele in forma de bilute sau turtite (am incercat ambele forme), se pun in tava si se dau in cuptor vreme de vreo 20-30 de minute, la 150 de grade Celsius. Cand prind culoare, se scot, se lasa sa se raceasca si se ung cu ulei extravirgin, de masline. Sunt molcute la consistenta, insa cand se racesc, se mai intaresc putin. Nu au lipsit salata uriasa si ajutorul copiilor in modelarea chiftelelor. 🙂
Indiferent daca ti-ai programat sau nu sa fii parinte, daca esti sau nu esti pregatit sufleteste si material, fara sa conteze daca esti abia iesit din adolescenta sau in plina maturitate, cand copiii tai vin pe lume, ei par a fi o specie miraculoasa, aproape infricosatoare, care iti invadeaza viata, coplesindu-te pentru tot restul vietii cu sentimente, trairi, stari amestecate, profunde, unice. Oricate carti ai citi, oricate documentare si filme ai viziona, oricate discutii ai purta pe subiect, nu stii niciodata cu adevarat ce te asteapta si ce inseamna sa fii parinte. Si nu vei sti multa vreme. Intai si intai, e greu sa concepi ca altcineva, si nu tu, va fi l’ombelico del mondo, ca nu vei mai putea tine cont intai si intai de tine, ci de altcineva, ca nu vei mai fi…liber. Nici macar dupa ce esti parinte nu stii ce ti se intampla. La inceput, esti lovit de tren, de fericire, de griji, cele mai multe inutile, esti depasit, coplesit, din nou fericit si inca nedumerit de ceea ce ti s-a intamplat: ai devenit parinte. Pe viata. Si fiecare zi iti aduce noi provocari si noi bucurii, noi griji si noi nelinisti. Apoi, incet, incet, inveti, alaturi de copilul tau, sa fii mai rabdator, mai bun, mai cald, mai disponibil, inveti sa ierti, sa-ti depasesti limitele, ba chiar sa uiti ce a fost greu, asa incat sa te incumeti sa mai aduci pe lume inca un copil. 🙂 Si invatarea asta nu se termina nicicand.
Inveti in timp ca, atunci cand ti-e bolnav copilul, tu stii si simti mai bine decat doctorul, ce il doare si ce are nevoie; inveti in timp ca mangaierea ta de parinte este cel mai sigur si mai eficient medicament. Orele de nesomn si de oboseala se risipisesc ca printr-o vraja, cand copilul te priveste adanc in ochi, fara ganduri, fara vorbe, in afara timpului si spatiului, iar tu stii ca asta e raiul pe pamant. Nu mai ai nevoie de nimic.
Odata cu copilul tau, inveti din nou sa razi fara motiv, sa plangi usor, fara sa-ti fie jena, inveti sa te maimutaresti, sa te joci, sa mergi si sa vorbesti. Inveti ca regulile copilariei sunt altele decat cele in care traiesti tu, ca o privire rece sau o vorba grea pot provoca adevarate tragedii in lumea copilului tau si asa iti reamintesti ce poate uitasei de ceva vreme: sa fii atent la cum privesti, ce vorbesti si ce faci. Copilul tau e acolo, cu ochii pe tine, gata sa te imite si sa raspunda inapoi.
Zambetul copilariei (Gia, 2005)
In timp, inveti ca cea mai privata si mai costisitoare gradinita nu va putea sa ofere copilului tau nimic din ceea ce el are cu adevarat nevoie si doar tu ii poti oferi: hrana sufleteasca. Inveti ca oricate jucarii i-ai cumpara, copilul tau tot compania ta o va dori si il va ferici, ca dincolo de mustrari, de cate o palma la fund, dincolo de faptul ca nu iti petreci destul timp cu el, ca de multe ori se simte poate neinteles, copilul tau te accepta si te iubeste neconditionat, exact asa cum esti, fiindca pentru el tu esti perfect. Ce pacat ca nu invatam destul de la copiii nostri, aratandu-le cumva iubire de fiecare data, indiferent daca urla cand noi vrem liniste, daca nu fac ce le cerem, daca strica, daca vorbesc urat si se razvratesc, daca iau note mici, indiferent daca continua sa fie EI INSISI, cand noi, parintii, am vrea sa ii preschimbam in fiinte ascultatoare, supuse.
Like a prayer (Eva, 2011)
Desi noi, parintii, suntem parinti pentru copiii nostri o viata-ntreaga, dupa o vreme, cand copilaria s-a incheiat, copiii nostri nu mai sunt copii. Si cand copilaria lor se va incheia, eu sper ca ei ne vor iubi in continuare neconditionat, exact asa cum suntem, chiar daca, intre timp, vor fi aflat ca nu suntem perfecti. Si mai presus de toate, sper ca noi, parintii, sa fi invatat la timp sa le aratam copiilor nostri Iubirea pentru ceea ce sunt si ce aleg sa devina, lasandu-i si ajutandu-i sa evolueze, sa caute, sa desluseasca viata si bucuria de a trai. Doar asa ii putem pastra copii pe copiii nostri. Pe viata.
“Numele pe care il scrijelesti pe scoarta unui copac se va mari, va creste odata cu el. La fel si inima copilului tau. Ceea ce scrijelesti in anii lui de gingasie, vei citi in cei care vor urma.” (Cuviosul Paisie Aghioritul)
Am mai pomenit despre faptul ca mediul intern al fiecarui individ permite microorganismelor sa se manifeste si sa se inmulteasca, insa mai mult de-atat, Noua Medicina Germanica sustine nu doar ca microbii nu sunt vinovati de declansarea bolilor infectioase, dar ca acestia sunt optimizatori in cadrul procesului de vindecare! Odata incetat conflictul intern, creierul da comanda microbilor prezenti in absolut toate organismele vii sa se activeze, facand curatenie acolo unde boala s-a manifestat si ajutand astfel la eliminarea tesuturilor necrozate, vatamate de boala. Ceea ce medicina alopata considera “infectie”, Noua Medicina Germanica declara a fi un proces fiziologic normal, declansat de creier in faza de vindecare; cu conditia sa se fi rezolvat conflictul intern care a dus la criza biologica initiala. Dupa ce microbii si-au facut treaba, acestia sunt eliminati la randul lor de catre ceea ce numim ”sistem imunitar” (leucocite, anticorpi). Asta stii ce inseamna? Ca de cate ori esti diagnosticat cu o “infectie” sau o alta problema si esti tratat cu medicamente, se reprima faza de vindecare a bolii, iar tu treci, mai devreme sau mai tarziu, inapoi in faza de stres (asa se explica probabil infectiile repetate, tot felul de boli cronice sau “incurabile”, cum sunt cele autoimune, ori cancerul, care “reapare in alt loc”).
Aceasta teorie, conform careia nu microorganismele sunt declansatoarele bolilor de tot felul si deci nu de ele trebuie sa ne pazim, nu este deloc noua. Sunt atatea lucruri cu adevarat importante care nu ajung la noi, desi ele se cunosc de mai bine de 100 de ani si mi se pare nedrept sa fie asa; in cunostinta de cauza, am avea macar sansa de a discerne, fiecare dintre noi, ce e credibil si ce nu, ce e bun si ce e rau, ce e adevarat si ce e fals. Spre exemplu, toti stim cine a fost Pasteur (concernele farmaceutice au avut grija sa ne informeze), dar putini stiu cine a fost Pierre Jacques Antoine Béchamp (1816 –1908). Nascut in Franta si traind in primii ani ai vietii in Bucuresti, Béchamp a fost un fervent oponent al mult mai celebrului Pasteur, rivalitatea lor fiind cunoscuta in epoca, pe teme legate de microbiologie, teoria germenilor si a agentilor patogeni. Profesor la Universitatea din Strasbourg, ulterior la Univeristatea din Montpellier, decan al Catholic Faculty of Medicine at Université Lille Nord de France, doctor in stiinte, chimist si biolog, Béchamp credea, spre deosebire de Pasterur, ca nu bacteriile sunt cauza directa a bolilor, ca acestea nu pot invada o “gazda” sanatoasa si ca boala survine atunci cand un dezechilibru (subnutritie, intoxicatii, stres fizic si moral) perturba functionarea normala a unei particule denumite microzima, care activeaza in interiorul fiecarui organism viu. In urma acestei perturbari, microzima se transforma in bacterie, cu rolul de a curata locul bolnav. Altfel spus: nu bacteria produce boala, ci dezechilibrul la nivelul metabolismului celular.
Desi Medicina Germanica, din ceea ce am citit eu pana acum, se concentreaza pe socurile emotionale, ca fiind cauza principala a bolilor cronice si degenerative, iata ca inaintasii doctorului Ryke Geerd Hamer, “parintele” Noii Medicine Germanice, el insusi suferind de cancer, aduc in discutie si o alta cauza de imbolnaviri, si anume cea legata de nutritie. Intoxicarea prelungita a organismului cu substante toxice sau cu alimente care nu constituie hrana, poate duce la un puternic dezechilibru biologic. Drept urmare, se va activa programul de supravietuire natural, organismul incercand sa scape de toxinele care-l invadeaza. Stiu pe pielea mea ca, de multe ori, migrenele mi se declansau cand saream calul (dulce in exces, alcool, tutun, culcat tarziu, stres prelungit).
Indiferent de cauza care a provocat boala (simptomul), vorbim tot despre tulburarea echilibrului acid-alcalin din organism. Nu e nicio indoiala ca, cu cat e socul emotional mai puternic, cu atat aciditatea creste, iar alcalinitatea scade; mai mult, cu cat stresul afecteaza mai tare linistea interioara, cu atat faptul ca o persoana se hraneste corect, isi va pierde din insemnatate.
Dar oare cat pierde din importanta ceea ce mancam, versus ceea ce simtim si ce gandim? Oare poti manca orice, atata vreme cat CREZI ca iti face bine ce mananci? Si invers: cand mananci “corect”, orice mica exceptie pe care o faci, atunci cand te simti vinovat si CREZI ca exceptia iti face rau, realmente iti va face rau? Adica nu alimentul in sine, ci credinta ca tocmai ai gresit iti va produce neplaceri. Ok. Ai ghicit, vorbesc de mine aici. 🙂 Sau poate ca cele doua componente in discutie (alimentatia si constienta) nu trebuie sa aiba, ca importanta, o anumita ierarhie, caci e clar ca fiecare isi are impactul ei asupra sanatatii, dar la modul cum sunt eu construita, simt nevoia sa atribui fiecareia din cele doua o importanta mai mare sau mai mica. Fiindca am nevoie sa stiu daca rasturnand aceasta ierarhie (pana acum, recunosc, importanta a ceea ce mancam cantarea mai greu), voi afla mai multe despre mine si, drept urmare, poate voi reinvata sa traiesc “altfel”. Oare reactivandu-mi cu adevarat constienta, pe langa un mod sanatos de a manca, voi putea sa ma reechilibrez interior si astfel, ceea ce medicina alopata numeste boala autoimuna (adica ceva nevindecabil), sa fie de fapt manifestarea unor emotii nerezolvate? Adica, atunci cand voi rezolva aceste dezechilibre emotionale (prin constientizare, iertare, acceptare), simptomele nu vor mai avea suport? Suna bine, nu? 🙂
Atunci cand sau daca (!) exista diagnostic de boala autoimuna, medicina descrie mecanismul acesteia astfel: sistemul autoimun pune în circulatie limfocite ce reactioneaza la tesuturile proprii ca la un corp strain. Astfel iau nastere inflamatii care nu se mai resorb, tesutul nu-si mai poate indeplini functiile si in cele din urma se distruge. Urmeaza apoi complicatiile posibile, pana la cancer si alte boli autoimune “ascunse”, la pachet cu cea “diagnosticata”. Acceptand ca asta e boala de care suferi, primul lucru pe care-l faci e sa te intrebi DE CE se intampla asta? De ce o ia natura razna? DAR: Natura, creatia lui Dumnezeu, nu da rasol, nici macar atunci cand noi credem ca o face; este doar o impresie. Medicina alopata nu stie sa raspunda la misterul declansarii bolilor autoimune. Omul e victima hazardului, putand fi atacat oricand si fara motiv de cate o boala. Medicina alternativa vine insa cu mai multe posibile cauze ale declansarii unei boli autoimune: vaccinuri, consum exagerat de proteina animala (mai ales lactate), abuz de medicamente, stres etc. Deci tot motive externe. Ok. Daca e asa, solutia e sa scapi de ceea ce te-a intoxicat si sa duci o viata cat mai curata, mancand simplu si echilibrat, consumand multa hrana vie, apa, facand miscare si gandind pozitiv. Dar DACA, cel putin in unele cazuri, boala autoimuna nu apare (numai) din motive externe, logic ca nu poate fi vindecata DOAR din afara, prin alimente hranitoare si miscare. Odata cu schimbarea alimentatiei, beneficiile vin negresit, o stiu din experienta, dar pare ca nu e de ajuns. Daca adevarata cauza, cel putin in cazul meu, e in mine, de multa vreme, cauza nedeslusita inca, mocnind si manifestandu-se prin pierderi inexplicabile de fier si B12, asociate cu insomnii severe, ameteli si palpitatii? Daca NU E DE AJUNS ce am facut pana acum?
Ma gandeam la expresia “a avea cei sapte ani de-acasa”, de care ne amintim tot timpul, mai ales atunci cand ii privim pe altii (adulti sau copii). Expresia asta se refera mai cu seama la educatia pe care o primeste o persoana in primii ani de viata si care, in functie de cat de bine si-a facut treaba familia, persoana respectiva este considerata fie un om manierat, cu bun simt si principii sanatoase de viata, fie, dimpotriva, un om lipsit de respect fata de altii, egoist si nesimtitor.
Si totusi, aceste etichete pe care ni le pune societatea in general (bun/rau, egoist/altruist, frumos/ urat, sanatos/bolnav etc), ne sunt cumva impuse din afara si ne obliga, pe nesimtite, sa traim si sa (ne) judecam conform lor. Inca din copilarie, parintii ne invata ce e rau si ce e bine, ce e voie si ce nu e voie, ce putem si ce nu putem, cine sa fim si cine sa nu fim; toate astea, desi bine intentionate, pleaca de la ideile, dorintele, credintele, temerile parintilor nostri, care la randul lor, le-au preluat de la familiile lor si din societatea in care si-au trait viata. Astfel, ajunsi la maturitate, noi suntem, in mare masura, produsul a ceea ce am invatat de-a lungul vietii, a ceea ce ni s-a spus (despre noi, despre ceilalti, despre viata), rezultatul a ceea ce si-au dorit altii pentru noi si, de la un punct, poate ce am crezut noi ca ne dorim. Daca la toate astea adaugam si faptul ca, avand acelasi mediu si mod de viata cu al familiilor noastre, preluam atat de mult de la acestia, incat ajungem sa ne identificam cu tot ce ne-au invatat si au trait ei; ajungem sa credem inclusiv faptul ca am mostenit bolile lor. De fapt, mostenim trasaturile, credintele, fricile membrilor familiei si de aceea, traind dupa aceleasi tipare, ne afecteaza aceleasi boli (asa-zis “genetice”).
Toate astea imi par logice si, intr-o mare masura, simt ca asa este. Si totusi, unde este Dumnezeu in aceasta ecuatie? Imi pare mie ca a te increde doar in puterea omeneasca pentru a depasi toate incercarile vietii, e o mare aroganta. Daca doar prin puterea mintii sale omul poate sa-si creeze singur existenta si astfel sa obtina cam tot ce isi doreste, inclusiv sanatatea fara de pret, unde e smerenia, virtutea cea mai importanta, conform invataturilor crestin-ortodoxe? E omul propriul sau Dumnezeu? Oare asta inseamna ca, indiferent ce faci in viata, tie sau altora, totul o sa fie bine, atata vreme cat nu te lasi afectat de exterior, iubindu-te si acceptandu-te asa cum esti? Nu inseamna asta ca faci mereu doar voia ta, cea omeneasca, fara sa mai ai nevoie de Dumnezeu in viata ta? Tu ce crezi?
“Calmul este singura atitudine care ne permite sa privim formele de manifestare fara sa le evaluam, fara sa implicam un pasional DA sau NU, fara identificari. Acest calm nu trebuie confundat cu acea atitudine care se numeste in general indiferenta, ca amestec intre lipsa de participare si dezinteres, si pe care o are Iisus in vedere atunci cand vorbeste despre cei <<caldicei>>”. (Puterea vindecatoare a bolii. Importanta si semnificatia bolii. Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke. Editura Adevar Divin)
Intrerup putin sirul evenimentelor, pentru ca vreau sa impartasesc cu tine ganduri noi si vechi, legate de constient, subconstient si importanta armoniei interioare in mentinerea sanatatii fizice si psihice.
De multi ani tot citesc despre forta gandurilor si a cuvintelor, despre tiparele si credintele, de multe ori false, dupa care oamenii isi traiesc viata si despre cat de important este sa iesi din aceste tipare; despre necesitatea de a ramane treaz, lucid, constient cu tot ce gandesti, vorbesti si faci, pentru pastrarea echilibrului interior si pentru a ramane mereu conectat la CINE ESTI CU ADEVARAT. Astfel, ai sanse mari sa nu te imbolnavesti si sa nu te tulburi la cea mai mica adiere de vant.
“Conform invataturilor crestine, starea colectiva normala a umanitatii este cea de „pacat originar”. Cuvantul “pacat” a fost foarte gresit inteles şi interpretat; in traducere literala din greaca veche, in care a fost scris Noul Testament, a pacatui inseamna a rata esentialul existentei umane, inseamna a trai fara pricepere, orbeste si, din aceasta cauza, a suferi şi a provoca suferinta. Si de data aceasta termenul, eliberat de bagajul cultural si de interpretari gresite, trimite inspre disfunctia inerenta conditiei umane”. (Ekhart Tolle. Un pamant nou”. Editura Curtea Veche)
Au fost perioade, mai lungi sau mai scurte, cand am incercat sa raman atenta la semnalele si vocea din interiorul meu, sa imi conduc gandurile, fara a le lasa sa puna stapanire pe mine si a ma identifica cu ele. Dar viata zilnica, cu tot ce inseamna ea, ma smulge iar si iar din astfel de preocupari, aruncandu-ma din nou in exterior si tinandu-ma acolo prizoniera, fortandu-ma sa vietuiesc in afara mea.
Ei bine, de la o vreme, ajung din nou la mine tot felul de informatii, auzite fie la radio, in drumul zilnic spre si de la munca, citite pe internet sau aflate intr-o convorbire “intamplatoare” cu cineva, informatii legate de faptul ca omul si ceea ce il inconjoara este ceea ce gandeste si, mai ales, ca devine ceea ce CREDE el ca este. Sigur, nimic nou pana aici, caci toata lumea a auzit si stie ca un psihic puternic te scoate din multe belele, ca trebuie sa iti invingi fricile de orice fel, caci “de ce ti-e frica, de-aia nu scapi”, ca atragi ceea ce gandesti, ca creierul uman, folosit la adevarata lui capacitate, muta muntii din loc si altele asemenea. Insa, informatiile de care vorbesc, dincolo de faptul ca nu sunt noi, au venit pe fondul unor intrebari mai vechi, a preocuparii mele legate de sanatate si echilbru interior si a credintei ca suntem, in mare parte, ceea ce mancam; ce am tot auzit, ce am citit si recitit in ultima vreme, nu a contrazis nimic din ce stiam si ce credeam, dar cumva a reasezat totul; POATE altceva cantareste mai mult decat alimentele si tot ce inseamna ele. Alcalinitatea, conditie esentiala pentru ca un “teren” sa ramana sanatos, se obtine din exterior, hranind corpul cu hrana adevarata, dar si (sau mai ales) din interior, pentru ca intreg echilibrul se strica precum un joc de carti atunci cand ne suparam, gandim, vorbim si simtim “acid”. Boala incepe atunci când tesuturile noastre alcaline devin acide, iar stresul, grijile si temerile intoxica la fel, sau poate mai rau decat cea mai “stricata” alimentatie. As vrea sa pot raspunde la intrebarea: cat de mult cantareste psihicul, modul cum gandim si felul cum ne raportam la evenimentele exterioare in mentinerea acestui echilbru interior, atat de fragil?
Noua Medicina Germanica, caci despre ea este vorba, ridica la nivel de rang superior si considera drept cauza a tuturor lucrurilor bune sau rele din viata omului interactiunea dintre psihic, creier si organele interne, creierul avand rol de calculator al tuturor functiilor comportamentale, ariilor de conflict si organelor corespunzatoare acestora. Conform principiilor Medicinei Germanice, boala evolueaza pe baza unor programe ale naturii, proiectate in scopul de a ajuta individul să coopereze cu evenimentele sale de viata si de a elimina individul care nu se conformeaza anumitor principii de viata, pe baza mecanismelor de selectie necesare evolutiei speciei. Astfel, in functie de reactiile unui individ la o anumita situatie in care este pus, un anume program se va declansa. In cazul unui eveniment fizic urmat de un soc psihic, daca sunt indeplinite anumite conditii, acesta se va transforma in soc conflictual biologic, care se va manifesta prin transformari vizibile ale creierului, putand conduce la schimbari masurabile ale parametrilor sistemului nervos. La randul lor, schimbarile pot produce cresterea unor tumori canceroase, ulceraţii, necroze si alte perturbari functionale ale organelor specifice fiecarui tip de conflict biologic. INSA: daca respectivul conflict declansator este constientizat si rezolvat, se trece la faza de vindecare, in care procesele canceroase sau necrotice sunt inversate, pentru a se repara tesuturile. Altfel spus, cand boala s-a declansat. vindecarea reprezinta tot un program initiat de individ, prin constientizarea si rezolvarea conflictului interior, eliberarea de teama şi panica ce apar odata cu manifestarea simptomelor si diagnosticarii. In conceptia Noii Medicine Germanice, manifestarea simptomelor ne arata ca suntem in faza de vindecare, adica a doua faza a bolii, prima fiind faza activa, precedata de un stres emotional foarte puternic.
Asadar, la baza oricarei boli sta un soc emotional puternic, care surprinde individul total nepregatit. Socul influentează o zonă craniana specifica, determinând leziuni vizibile pe tomografie, spune Noua Medicina Germanica. Celulele cerebrale transmit unda socului catre organul fizic corespondent zonei craniene afectate, si acesta, la randul sau, manifesta reactii de raspuns sub forma unor modificari biochimice specific. Psihicul defineste deci locul unde se va manifesta boala.
In mod clar, emotiile, trairile puternice declanseaza un raspuns fizic, de multe ori imediat. Imi vine acum in minte o intamplare de anul trecut. Gia se afla cu cativa vecini pe malul lacului si a vazut cum unul dintre baietii vecinilor a cazut in apa aproape inghetata. Baietelul a fost scos imediat de parintii prezenti acolo; se udase pana la brau, dar parea ca nu se speriase prea tare. In schimb, Gia a avut o reactie foarte ciudata pe piele: i-au aparut aproape instantaneu niste pete foarte rosii pe mana stanga, in apropierea degetelor si pe obrazul stang. In urmatoarele doua zile, petele s-au extins, aratand ca semnele din nastere, de un rosu violent. Initial, am vrut sa mergem la dermatolog, dar apoi am facut legatura cu intamplarea baietelului din vecini si ne-am dat seama ca aparitia petelor se leaga de acest eveniment, care a impactat-o foarte tare. Am tot vorbit cu ea in urmatoarele zile despre asta, am pus-o sa povesteasca ce simtise si cat de tare se speriase. Incet, incet, petele s-au retras si pielea a revenit la culoarea normala.
Inca o data aflu ca, cauzele bolilor nu trebuie cautate in exterior si ca raspunderea pentru propria sanatate e la noi; ca rezolvarea, in cele mai multe cazuri, nu sta in teste de laborator si in tratamente invazive, ci in noi insine. Noua Medicina Germanica ne invata ca a fi sanatos nu inseamna a avea analize de laborator perfecte, ci a fi curat psihic, detasat de influentele perturbatoare din exterior. Daca in interior nu ne lipseste nimic, nu exista motiv sa ne imbolnavim, fiindca suntem un intreg, aflat in armonie deplina cu sine si cu exteriorul. Intotdeauna, simptomul ne arata ca exista o destabilizare energetica interioara si boala ne ajuta in restabilirea echilibrului natural, fiind o chestiune strict personala. Ei bine, probabil de aceea, in orice “epidemie”, vor fi oameni pe care nu ii va atinge nicio boala “contagioasa”, acestia fiind indivizii care raman martori la mediul inconjurator, mereu constienti ca modul cum percep ce e in exterior poate deveni interiorul lor.
“Subconstientul nu este interesat daca gandurile noastre sunt bune sau rele, ci pur si simplu raspunde in deplina conformitate cu natura acestor ganduri. El nu ne va contrazice niciodata, ci va accepta mereu ceea ce afirmam in mod constient. Prin urmare, trebuie sa fim decisi sa alegem viata, sanatatea si iubirea. Renuntand la vechile tipare inradacinate in subconstient, vom castiga o viata sanatoasa.” (Valeriu Popa )
Pana spre varsta de trei ani, Gia a fost un copil sanatos; dupa aceea, a inceput sa faca des amigdalite pultacee si, ulterior, otite dureroase. Nu am putut da vina pe intrarea in colectivitate, pentru ca a mers la gradinita de la patru ani. Nu intelegeam de ce racea atat de des si mereu racelile se complicau cu puroi in gat. De la trei la cinci ani, nu cred ca treceau doua luni incheiate fara antibiotice, oricat mi-as fi dorit sa nu apelam la ele. Avea dureri, facea febra mare, mereu peste 39 si inevitabil ajungeam la doctor si la medicamente. In scurt timp am observat ca, cu cat o tratam mai des, cu atat se imbolnavea mai repede, era nevoie de medicamente mai puternice, iar organismului ei ii trebuia din ce in ce mai mult timp pentru recuperare si insanatosire. Punctul culminant a fost pe la patru ani, cand un doctor i-a prescris gentamicina injectabila si, dupa tratament, un alt pediatru a fost foarte suparat ca i-am facut injectiile, fiindca fetita ar fi putut suferi nu stiu ce soc.
A fost atat de greu pentru noi toti, incat mi-am dorit din toti rarunchii sa fie ultima data cand o supunem la asa ceva. Era evident ca ne invarteam intr-un cerc vicios, tratand efectul si nu cauza. Asa ca am cautat si alta cale; am vrut sa stiu daca EU pot face ceva; nu doctorii, nu medicamentele, ci EU.
Am continuat sa citesc tot ce gaseam legat de sanatate si nutritie si, incet-incet, am inceput sa inteleg cate ceva din modul cum functioneaza organismul nostru. Cel mai tare m-am minunat sa aflu ca orice boala incepe acolo unde exista toxicitate in organism; ca bacteriile, germenii, virusurile ori alte microorganisme, care de altfel ne inconjoara tot timpul si nu ne putem feri de ele (pentru ca sunt si in noi, tot timpul, si asta nu e neaparat rau), nu pot declansa singure boala, decat daca corpul ofera un mediu propice pentru dezvoltarea si manifestarea acestora, decat deaca e NEVOIE ca ele sa se manifeste. Citisem undeva o comparatie plastica, dar elocventa: intai e gunoiul si apoi vine musca; sau, asa cum pana si celebrul Pasteur a admis in final: “Le microbe n’est rien, le terrain est tout.” Iar afirmatiile astea, aveam sa inteleg mult mai tarziu, nu se refereau doar la terenul fizic, material (corpul nostru), ci si (sau mai ales) la mentalul nostru si la tot ce este imaterial in noi.
“Capacitatea sistemului imun de a de invata si de a se adapta la stimuli nu ar fi fost posibila fara existenta acestor virusuri. Capacitatea virusurilor de a provoca mereu mutatii a dus la evolutia in timp a sistemului imun al omului si, deci, la o viata imbunatatita.” “Majoritatea (bacteriilor) traiesc cu noi, in simbioza. Ele profita de noi ca le merge bine, iar noi profitam de ele. Un real pericol il reprezinta doar foarte putine bacterii”. “Pe parcursul a mii de ani, sistemul nostru imun s-a adaptat la existenta microorganismelor din mediu, care sunt nenumarate, multe fiind inca nedescoperite. Organismul uman este el insusi un mare rezervor de microorganisme indispensabile pentru o viata sanatoasa. Putinele microorganism nocive pentru om pot fi, in majoritatea cazurilor, anihilate de catre arma noastra biologica naturala: un sistem imun sanatos si performant.” (din cartea Vaccinurile. Preventie sau boala? O patologie pediatrica. Dr. Christa Todea-Gross. Editura Christiana)
Citeam despre puterea extraordinara a corpului de a se autovindeca, daca e lasat sa o faca si nu imi venea sa cred: suna prea simplu sa fie adevarat! Pe de alta parte, totul mi se parea de bun simt si foarte logic: spre exemplu cum, in caz de raceala, e bine sa ne cumintim macar cateva zile, sa ne odihnim, intr-un spatiu bine aerisit, cu lumina naturala. Abstinenta totala de la mancare, hidratarea cu apa curata si gandurile bune vor ajuta ca, in maxim doua-trei zile, suferinta fizica sa inceteze, fiindca corpului i se da prilejul sa se repare singur, canalizandu-si intreaga energie catre eliminarea toxinelor, recuperare si vindecare. Dar omul ce face? Nu se opreste, sa-si traga sufletul un pic, sa se uite in interior si sa asculte nevoile corpului si mai ales cele ale sufletului, caci are zece proiecte la serviciu, care nu suporta amanare; are treaba peste doua zile, in week-end, cand a planuit un gratarel cu amicii, iar peste alte cateva zile, are o conferinta importanta stiu eu pe unde. Cine are vreme de concediu medical si de odihna? Cine are vreme sa priveasca in oglinda chipul rece, de om robotizat? Cine are curaj sa se intrebe: la ce-mi sunt toate astea de folos? Asa ca omul mananca in continuare aceeasi mancare lipsita de “carburant” vital, e cu nervii incordati la maxim si continua sa alerge pe banda vietii ca intr-o hipnoza. E mereu in miscare, cand, in fapt, bate pasul pe loc, blocat in iluzia ca asta e viata, ca asa TREBUIE trait si ca el stie ce are nevoie. Apoi, cand simptomele se inrautatesc, fuge la doctor, unde i se prescriu medicamente cu pumnul. Organismul va primi astfel un nou volum de toxine, pe care se va chinui sa le elimine, deci nu se mai ocupa de boala si vindecare. Si uite-asa, raceala se poate complica in ceva de durata si mult mai serios, lucru ce va conduce la alte medicamente, mai puternice, deci mai multe toxine de eliminat! Dar cine e vinovat? Se gaseste mereu unul, dar intotdeauna un vinovat exterior noua: un virus, o bacterie, o ciuperca, un parazit, vremea rea, stresul. Si daca spre vinovatul din afara arata cu degetul chiar doctorul, atunci cu siguranta nu e vina noastra! Pai cum ar fi sa te duci la doctor si acesta sa-ti zica: Cat ai febra? 39? Foarte bine! Felicitari! E clar ca anticorpii sunt pe metereze, ajutand la insanatosire! Daca se manifesta simptomele, inseamna ca procesul de vindecare a inceput! Bea matale multe lichide, lasa tigarile, cafeaua, alcoolul si prajelile, stai flamand vreo doua zile, fa pauza de la alergatura si nebuneala zilnica, vezi ce te nemultumeste, ce conflicte interne te chinuie, mediteaza la ele si sa vezi ca in trei zile esti ca si nou. Flamand, dar limpezit la minte si sanatos!
Ei, ce s-ar intampla atunci? Ai injura doctorul in gura mare, intrebadu-l nervos: Ce fel de doctor esti, dom’le? Adica zici ca trece asa, cu apa, somn, aer si ganduri bune? In trei zile? Pai eu ACUM vreau sa ma fac bine, nu peste trei zile! Nu vreau sa aflu ce imi strica armonia, echilibrul; nu am timp de filozofeala! Vreau repede niste prafuri, sa ma pun pe picioare! Acum!
Chiar daca am gasi un doctor care sa nu bage frica in noi cu tot soiul de scenarii apocaliptice legate de virusuri, germeni si alte nenorociri care ne ameninta pe noi si copiii nostri la orice coltisor, un doctor care sa stie si sa ne invete ca boala nu este un atac exterior, arbitrar si malefic asupra organismului, ci mai degraba felul in care corpul intelege sa redirectioneze energia vitala in scopul eliminarii si vindecarii, ca este un raspuns normal al corpului la o stare anormala, toxica , ca medicamentele alopate nu vindeca boli, ci trateaza simptome, deci chiar daca am avea asa un doctor, nimeni nu ar vrea sa auda ca doar el insusi e responabil (si nimeni altcineva sau altceva) pentru sanatatea si modul cum alege sa traiasca! Medicul va aplica intotdeauna un anumit protocol pentru o anumita boala care afecteaza un anumit organ. Si nu e vina lui, caci asta a invatat in ani multi de scoala. Dar fiecare organism e unic. Cum putem crede ca un protocol medical e general valabil, cand fiecare om are sensibilitatile, emotiile, gandurile, trairile, fricile, trecutul si credintele lui? Boala se manifesta in corp, dar cauza ei sta in imaterialitatea constiintei noastre si a modului in care alegem sa traim.
Eheee…deci ce insemnau toate astea? Ca EU aveam puterea sa influentez viata si sanatatea mea si a familiei mele si, lucru si mai apasator, acum, ca incepusem sa aflu cate ceva din Adevar, aveam responsabilitatea de a schimba ceva. Asta m-a speriat: mi se parea ca nu stiu destule, ca erau informatii numeroase si, in acelasi timp, contradictorii, ca lumea nu ar intelege, ca va fi foarte greu cand Gia va intra in colectivitate, ca e nevoie de timp si muuulta rabdare, ca doctorii nu asta spun, ca va trebui sa schimb multe din tiparele dupa care traiam, ca …
Intuiam ca aveam in fata un drum anevoios, pe care nu multi il aleg; un drum pe care imi era teama sa o apuc. Dar e de inteles de ce este asa. Spre exemplu, chiar daca instinctele noastre ne avertizeaza, cel putin fizic, ca fumatul nu e bun (cine nu isi aminteste cat de neplacut si de neinteles e primul fum si senzatia de rau care urmeaza imediat?!), “trebuie” sa ignoram vocea interioara si raspunsul corpului nostru la nicotina, caci vrem sa fim in randul lumii, suntem hotarati “sa ne facem mari”; fiindca, din pacate, pentru societatea moderna a ultimilor zeci de ani, a fi in randul lumii inseamna sa ai macar o adictie, un viciu; a fi in randul lumii mai inseamna sa faci ce face toata lumea. Caci, atunci cand nu esti si nu gandesti ca restul lumii, esti parca impotriva ei.
Liorisme 