Pana spre varsta de trei ani, Gia a fost un copil sanatos; dupa aceea, a inceput sa faca des amigdalite pultacee si, ulterior, otite dureroase. Nu am putut da vina pe intrarea in colectivitate, pentru ca a mers la gradinita de la patru ani. Nu intelegeam de ce racea atat de des si mereu racelile se complicau cu puroi in gat. De la trei la cinci ani, nu cred ca treceau doua luni incheiate fara antibiotice, oricat mi-as fi dorit sa nu apelam la ele. Avea dureri, facea febra mare, mereu peste 39 si inevitabil ajungeam la doctor si la medicamente. In scurt timp am observat ca, cu cat o tratam mai des, cu atat se imbolnavea mai repede, era nevoie de medicamente mai puternice, iar organismului ei ii trebuia din ce in ce mai mult timp pentru recuperare si insanatosire. Punctul culminant a fost pe la patru ani, cand un doctor i-a prescris gentamicina injectabila si, dupa tratament, un alt pediatru a fost foarte suparat ca i-am facut injectiile, fiindca fetita ar fi putut suferi nu stiu ce soc.
A fost atat de greu pentru noi toti, incat mi-am dorit din toti rarunchii sa fie ultima data cand o supunem la asa ceva. Era evident ca ne invarteam intr-un cerc vicios, tratand efectul si nu cauza. Asa ca am cautat si alta cale; am vrut sa stiu daca EU pot face ceva; nu doctorii, nu medicamentele, ci EU.
Am continuat sa citesc tot ce gaseam legat de sanatate si nutritie si, incet-incet, am inceput sa inteleg cate ceva din modul cum functioneaza organismul nostru. Cel mai tare m-am minunat sa aflu ca orice boala incepe acolo unde exista toxicitate in organism; ca bacteriile, germenii, virusurile ori alte microorganisme, care de altfel ne inconjoara tot timpul si nu ne putem feri de ele (pentru ca sunt si in noi, tot timpul, si asta nu e neaparat rau), nu pot declansa singure boala, decat daca corpul ofera un mediu propice pentru dezvoltarea si manifestarea acestora, decat deaca e NEVOIE ca ele sa se manifeste. Citisem undeva o comparatie plastica, dar elocventa: intai e gunoiul si apoi vine musca; sau, asa cum pana si celebrul Pasteur a admis in final: “Le microbe n’est rien, le terrain est tout.” Iar afirmatiile astea, aveam sa inteleg mult mai tarziu, nu se refereau doar la terenul fizic, material (corpul nostru), ci si (sau mai ales) la mentalul nostru si la tot ce este imaterial in noi.
“Capacitatea sistemului imun de a de invata si de a se adapta la stimuli nu ar fi fost posibila fara existenta acestor virusuri. Capacitatea virusurilor de a provoca mereu mutatii a dus la evolutia in timp a sistemului imun al omului si, deci, la o viata imbunatatita.” “Majoritatea (bacteriilor) traiesc cu noi, in simbioza. Ele profita de noi ca le merge bine, iar noi profitam de ele. Un real pericol il reprezinta doar foarte putine bacterii”. “Pe parcursul a mii de ani, sistemul nostru imun s-a adaptat la existenta microorganismelor din mediu, care sunt nenumarate, multe fiind inca nedescoperite. Organismul uman este el insusi un mare rezervor de microorganisme indispensabile pentru o viata sanatoasa. Putinele microorganism nocive pentru om pot fi, in majoritatea cazurilor, anihilate de catre arma noastra biologica naturala: un sistem imun sanatos si performant.” (din cartea Vaccinurile. Preventie sau boala? O patologie pediatrica. Dr. Christa Todea-Gross. Editura Christiana)
Citeam despre puterea extraordinara a corpului de a se autovindeca, daca e lasat sa o faca si nu imi venea sa cred: suna prea simplu sa fie adevarat! Pe de alta parte, totul mi se parea de bun simt si foarte logic: spre exemplu cum, in caz de raceala, e bine sa ne cumintim macar cateva zile, sa ne odihnim, intr-un spatiu bine aerisit, cu lumina naturala. Abstinenta totala de la mancare, hidratarea cu apa curata si gandurile bune vor ajuta ca, in maxim doua-trei zile, suferinta fizica sa inceteze, fiindca corpului i se da prilejul sa se repare singur, canalizandu-si intreaga energie catre eliminarea toxinelor, recuperare si vindecare. Dar omul ce face? Nu se opreste, sa-si traga sufletul un pic, sa se uite in interior si sa asculte nevoile corpului si mai ales cele ale sufletului, caci are zece proiecte la serviciu, care nu suporta amanare; are treaba peste doua zile, in week-end, cand a planuit un gratarel cu amicii, iar peste alte cateva zile, are o conferinta importanta stiu eu pe unde. Cine are vreme de concediu medical si de odihna? Cine are vreme sa priveasca in oglinda chipul rece, de om robotizat? Cine are curaj sa se intrebe: la ce-mi sunt toate astea de folos? Asa ca omul mananca in continuare aceeasi mancare lipsita de “carburant” vital, e cu nervii incordati la maxim si continua sa alerge pe banda vietii ca intr-o hipnoza. E mereu in miscare, cand, in fapt, bate pasul pe loc, blocat in iluzia ca asta e viata, ca asa TREBUIE trait si ca el stie ce are nevoie. Apoi, cand simptomele se inrautatesc, fuge la doctor, unde i se prescriu medicamente cu pumnul. Organismul va primi astfel un nou volum de toxine, pe care se va chinui sa le elimine, deci nu se mai ocupa de boala si vindecare. Si uite-asa, raceala se poate complica in ceva de durata si mult mai serios, lucru ce va conduce la alte medicamente, mai puternice, deci mai multe toxine de eliminat! Dar cine e vinovat? Se gaseste mereu unul, dar intotdeauna un vinovat exterior noua: un virus, o bacterie, o ciuperca, un parazit, vremea rea, stresul. Si daca spre vinovatul din afara arata cu degetul chiar doctorul, atunci cu siguranta nu e vina noastra! Pai cum ar fi sa te duci la doctor si acesta sa-ti zica: Cat ai febra? 39? Foarte bine! Felicitari! E clar ca anticorpii sunt pe metereze, ajutand la insanatosire! Daca se manifesta simptomele, inseamna ca procesul de vindecare a inceput! Bea matale multe lichide, lasa tigarile, cafeaua, alcoolul si prajelile, stai flamand vreo doua zile, fa pauza de la alergatura si nebuneala zilnica, vezi ce te nemultumeste, ce conflicte interne te chinuie, mediteaza la ele si sa vezi ca in trei zile esti ca si nou. Flamand, dar limpezit la minte si sanatos!
Ei, ce s-ar intampla atunci? Ai injura doctorul in gura mare, intrebadu-l nervos: Ce fel de doctor esti, dom’le? Adica zici ca trece asa, cu apa, somn, aer si ganduri bune? In trei zile? Pai eu ACUM vreau sa ma fac bine, nu peste trei zile! Nu vreau sa aflu ce imi strica armonia, echilibrul; nu am timp de filozofeala! Vreau repede niste prafuri, sa ma pun pe picioare! Acum!
Chiar daca am gasi un doctor care sa nu bage frica in noi cu tot soiul de scenarii apocaliptice legate de virusuri, germeni si alte nenorociri care ne ameninta pe noi si copiii nostri la orice coltisor, un doctor care sa stie si sa ne invete ca boala nu este un atac exterior, arbitrar si malefic asupra organismului, ci mai degraba felul in care corpul intelege sa redirectioneze energia vitala in scopul eliminarii si vindecarii, ca este un raspuns normal al corpului la o stare anormala, toxica , ca medicamentele alopate nu vindeca boli, ci trateaza simptome, deci chiar daca am avea asa un doctor, nimeni nu ar vrea sa auda ca doar el insusi e responabil (si nimeni altcineva sau altceva) pentru sanatatea si modul cum alege sa traiasca! Medicul va aplica intotdeauna un anumit protocol pentru o anumita boala care afecteaza un anumit organ. Si nu e vina lui, caci asta a invatat in ani multi de scoala. Dar fiecare organism e unic. Cum putem crede ca un protocol medical e general valabil, cand fiecare om are sensibilitatile, emotiile, gandurile, trairile, fricile, trecutul si credintele lui? Boala se manifesta in corp, dar cauza ei sta in imaterialitatea constiintei noastre si a modului in care alegem sa traim.
Eheee…deci ce insemnau toate astea? Ca EU aveam puterea sa influentez viata si sanatatea mea si a familiei mele si, lucru si mai apasator, acum, ca incepusem sa aflu cate ceva din Adevar, aveam responsabilitatea de a schimba ceva. Asta m-a speriat: mi se parea ca nu stiu destule, ca erau informatii numeroase si, in acelasi timp, contradictorii, ca lumea nu ar intelege, ca va fi foarte greu cand Gia va intra in colectivitate, ca e nevoie de timp si muuulta rabdare, ca doctorii nu asta spun, ca va trebui sa schimb multe din tiparele dupa care traiam, ca …
Intuiam ca aveam in fata un drum anevoios, pe care nu multi il aleg; un drum pe care imi era teama sa o apuc. Dar e de inteles de ce este asa. Spre exemplu, chiar daca instinctele noastre ne avertizeaza, cel putin fizic, ca fumatul nu e bun (cine nu isi aminteste cat de neplacut si de neinteles e primul fum si senzatia de rau care urmeaza imediat?!), “trebuie” sa ignoram vocea interioara si raspunsul corpului nostru la nicotina, caci vrem sa fim in randul lumii, suntem hotarati “sa ne facem mari”; fiindca, din pacate, pentru societatea moderna a ultimilor zeci de ani, a fi in randul lumii inseamna sa ai macar o adictie, un viciu; a fi in randul lumii mai inseamna sa faci ce face toata lumea. Caci, atunci cand nu esti si nu gandesti ca restul lumii, esti parca impotriva ei.
Liorisme 