Asteptam cu mare nerabdare sa revad Grecia, dupa doi ani. Am o multime de motive sa ma reintorc in aceasta tara. Primul dintre motive tine de natura, care in Grecia e dezlantuita pur si simplu: tufe de leandri, colorati in alb si roz intens, boscheti de tot felul, care parca vor sa puna stapanire peste tot ce e nemiscat, verdele apei si al padurii de conifere, cerul vesnic albastru si desenat cu nori lenesi de vata alba, tavernele cu mese si scaune colorate, ca pictate, in joaca, de copii fericiti.
Apoi, in Grecia imi incarc de fiecare data bateriile. Gandurile, care de obicei nu tac aproape niciodata, amutesc in sfarsit si ma lasa sa dorm. Noptile grecesti sunt cu siguranta mai blande cu mine, decat cele de acasa, nimic netulburand somnul meu, iar zilele nu au legatura cu calendarul, timpul scurgandu-se altfel. Nevoile obisnuite parca se anuleaza: mananc mai putin si mai simplu, ma imbrac cu te miri ce, uit cu totul de machiaj si de alte artificii orasenesti, nu mai simt nevoia sa fac sau sa ma gandesc aproape continuu la ceva. Nu am fost eu in multe locuri, dar cu certitudine, in Grecia simt ca ma odihnesc, ca respir vacanta. Ochii mei parca privesc altfel peisajele, oamenii, totul.
In schimb, cad in admiratie, privind la ce ma inconjoara, la copiii de pe plaja, abandonati in jocurile lor de fiinte inca libere si la deschiderea lor catre ceilalti. Nu conteaza ca nu pricep o boaba din limba vorbita de partenerul de joaca; comunica intr-un fel aproape extraterestru, fiecare in limba lui si juri ca se inteleg, caci ii vezi de-odata razand cu foc. Copiii sunt clar in elementul lor atunci cand natura le asterne la picioare apa cristalina, haladuita de pestisori stravezii si usor nelinistiti, de scoici de tot felul, locuite de crabi mici si parosi. Cand isi petrec mult timp la aer, ochii le stralucesc parca altfel, vocile le sunt mai clare si sunt fericiti, caci, in sfarsit, joaca e tot ce au de facut.
Fetele au lasat pretentiile culinare, acceptand cu mare usurinta pepene dimineata, salata de legume la pranz si salata de fructe seara…ori smoothie. Am mai “condimentat” la cererea lor, cate o cina la taverna, cu paste sau pizza ori cartofi fierti, dar altceva nu le-a trebuit. A! Ba da! Si inghetata! Inghetata pe care am savurat-o, dupa mai bine de un an, si eu. Ah, tot buna e, nu si-a schimbat gustul, din pacate. 🙂
In Sithonia, undeva, intre Ormos Panagias si Vourvouru, unde ne-am cazat anul asta, respiri pace si tihna: apa marii spala picioarele musteriilor din taverne, rate imabatate de caldura alearga pe nisip, fugarite de copii, cate o pisica dungata se tavaleste la umbra vreunui palmier urias, in aer pluteste miros de caracatita coapta si de condimente, iar muzica greceasca te invita sa lenevesti absent, in timp ce barcute mici sau iahturi luxoase se leagana lasciv la tarm. Plaje sunt la tot pasul, de obicei cu nisip, mai pietricios ori foarte fin, iar copiii se pot juca pana la brau in apa, caci apa marii nu e adanca deloc pe zeci de metri.
Greciei ii datorez invingerea fricii mele viscerale de apa si adanc. In Lefkada, acum 4 ani, am reusit sa plutesc pe apa intaia data. Azi, inot fara teama in larg, bucurandu-ma ca un copil ca sunt a human fish-bird. Doar sa nu fie valuri si meduze gelatinoase! :-)…dar nu a fost cazul acum. Intr-o singura zi, am prins mici valuri, spre incantarea copiilor.
De cateva ori, doar pentru cateva momente, gandul mi-a fugit acasa, la serviciu, la tot ce ne impinge zilnic de la spate, la lucrurile care “trebuie” facute, fiindca suntem oameni ai societatii si altfel nu se poate. Oare? Oare de ce nu se poate sa traim altfel? De ce trebuie sa fim tributarii unor vremuri in care rationalul si materialul conduc lumea, cand, de fapt, Omul e Om doar in mijlocul naturii, in deplina comuniune cu aceasta, cu sine si cu ceilalti? De ce avem nevoie de atat de multe, cand, in fapt, avem nevoie doar de noi insine, treji, constienti ca tiparele, regulile, constrangerile de tot felul, judecatile celorlalti, ne indeparteaza de cine suntem cu adevarat, devenind frustrati, vesnic nemultumiti, bolnavi si neiubitori? Cand Eva ma privea cu ochii ei minunati intrebandu-ma: “Mami, de ce nu ne mutam aici? O luam si pe Buni, si pe pisica si ne mutam aici, vrei”?…atunci nu puteam sa ii raspund ca NU SE POATE sa ne mutam. Fiindca, intr-un fel, ar fi fost o minciuna. Cred ca putem orice, daca ne dorim cu adevart, daca ne urmam sufletul. Dar nu ne permitem asa ceva, caci, Doamne fereste, s-ar putea sa sfarsim prin a fi…fericiti. 🙂 Desi, pana acum, toate deciziile importante le-am luat urmandu-ne inima (si bine am facut), de data asta, mi-a fost teama sa-i raspund. Asa ca taceam, zambindu-i.
In vacanta asta am citit 3 carti. De fapt, doua, dar pe una am citit-o de 2 ori, asa de tare mi-a placut. Am sa scriu despre ele cu alta ocazie. Inspirata de aceste lecturi si de linistea diminetilor calme, am inceput sa simt, intr-un mod foarte subtil, ca procesul de autovindecare se intensifica si ca oglinda in care incerc de atata vreme sa ma privesc, nu mai e atat de incetosata ca la inceputul cautarilor mele. Raspunsurile apar, chiar daca nu le percep intotdeauna clar, caci lucrul cu sinele e ceva tulburator si destul de neplacut pentru mintea rationala, dar sufletul imi spune ca pana acum doar am gustat un pic din cine sunt cu adevarat si ca de-abia de-acum incolo ceva se transforma, se deschide, ma cuprinde…eu trebuie doar sa raman deschisa, sa accept si sa imbratisez noua ordine interioara. 🙂
Liorisme 