Originara din America de Sud, quinoa este o cereala cu multe proteine, continand toti aminoacizii esentiali, in mod special lizina, necesara organismului pentru cresterea si repararea tesuturilor. Mai contine potasiu, fier, mangan, magneziu si riboflavina, ultimele doua reducand considerabil frecventa crizelor de migrena si a durerilor de cap asociate. Ce mai contine quinoa? Pai este o sursa importanta de calciu, de fibre si de carbohidrati si, din fericire, nu are gluten.
Cica in trecut, in America de Sud, oamenii foloseau saponina inlaturata de pe quinoa (substanta care ii da un gust usor amar), ca detergent pentru spalarea hainelor. Aceeasi pelicula amara cu textura de sapun, saponina, tine pasarile departe de tufisurile in care creste quinoa. Cica oamenii de stiinta ar fi creat un tip de quinoa fara saponina si se pare ca imediat pasarile au inceput sa o manance. Te pui cu inteligenta naturii? 🙂
Desi sunt fan chiftelute, nu fac prea des, caci sunt destul de migaloase, dar zic ca merita efortul, mai ales ca quinoa se fierbe foarte repede, comparativ cu orezul integral, spre exemplu.
Asadar, iata ingredientele:
-1 cana de quinoa, fiarta pentru 15 de minute in 2 cani de apa, la foc mic; in prealabil, am tinut semintele vreo 20 de minute in apa, dupa care le-am spalat bine, bine, ca sa scap de saponina;
– 2 morcovi razuiti
– 2 cepe mari, tocate marunt
– 4 cartofi, fierti in coaja
– 1 legatura de marar
– 1 legatura maaare de patrunjel
– condimente, dupa gust (eu am pus tarhon uscat)
– un pic de sare neiodata
– 5 linguri de fulgi de drojdie inactiva
– ½ lingurita turmeric
-1 mana de fulgi de ovaz
– 2 catei de usturoi
Cat a fiert quinoa, am pregatit restul ingredientelor si le-am pus intr-un bol incapator. Dupa 20 de minute, am oprit focul si am lasat quinoa sa se odihneasca inca 20 de minute, timp in care a absorbit toooata apa in care a fiert. Am pus-o apoi intr-o strecuratoare; pentru ca bobitele de quinoa sunt foarte mici, la baza sitei am pus un servet de bucatarie din hartie. Dupa ce s-au scurs de apa, am amestecat quinoa cu restul ingredientelor; mi-ar fi placut sa adaug niste ardei iute, dar riscam sa fie prea condimentata pentru copii, asa ca am renuntat.
Dupa ce s-a omogenizat compozitia, am construit bilutele si le-am pus in tava. Fiindca a ramas ceva compozitie, am pus-o intr-un platou de yena, am ornat cu feliute de rosii si am bagat totul la cuptor pentru vreo 40 de minute, pana s-au rumenit chiftelutele. Cand s-au racit, le-am stropit cu ulei de masline. Am insotit mancarea, ca de obicei, cu o salata mare. S-au batut turcii la gura noastra. 🙂 Cu alta ocazie, am folosit quinoa in salata sau in terciuri, amestecata cu fructe.
Mananca & Alearga; inca o carte inspirationala de la Editura Preda Publishing
“Alergam pentru ca depasirea dificultatilor dintr-un ultramaraton imi amintea ca pot depasi dificultatile vietii, ca depasirea dificultatilor inseamna de fapt a trai”. Il poti contrazice pe Scott Jurek? Poate ca ai sa o faci; fiindca nu ii stii povestea. Nascut in Minnesota, in 1973, Scott nu avea profilul unui sportiv si nici acela al unui invingator. Provenind dintr-o familie obisnuita, care muncea mult ca sa duca un trai decent, cu o mama bolnava de scleroza multipla si un tata autoritar si rece, Scott a trebuit sa invete de timpuriu sa depaseasca dificultati. “Pana sa ma apuc de alergat, invatasem deja ce inseamna sa induri”.
Alergarea i-a fost, de fapt, refugiul. Padurea, pamantul, vantul, tacerea, cerul nu il judecau pe tanarul Scott; nici nu-l certau si nici nu ii produceam ingrijorari. Intre copaci, inceta sa se intrebe: “De ce?”. Alergatul in natura il elibera de frici, intrebari si neputinte. A invatat ca, oriunde s-ar fi aflat fizic, se putea retrage cu ajutorul mintii in natura, intre copaci, reglandu-si astfel tensiunea arteriala, care ii dadea batai de cap inca din copilarie, din cauza presiunilor de acasa. “Singurul loc in care nu trebuia sa-mi dau silinta, era padurea. Acolo alergam, mergeam, faceam orice voiam. Copacilor nu le pasa cat de greu munceam, daca aranjam lemnele cum trebuie sau cat de rapid eram. Cerul nu se baza pe mine sa ma asigur ca starea mamei nu se inrautateste. Pamantul nu ma testa. Eram doar eu, suspinele vantului si tacerea. “
Tot sportul a facut legatura intre o dieta bazata pe fructe si legume si performanta fizica, inca din tinerete. Desi in copilarie si adolescenta Scott Jurek avea dieta oricarui american, bazata pe carne si lactate, boala care i-a rapit mama si dorinta de castiga noi performante fizice si mentale au dus la transformarea eroului nostru dintr-un tanar slabut si fara mari perspective sportive, intr-un alergator de cursa lunga, vegan convins, doborator de recorduri, dar mai ales intr-un cautator neobosit al esentei umane: “Mi-am creat propriile practici bushido. Am stat in rauri reci ca gheata pentru a-mi imbunatati controlul mintii asupra corpului, m-am asezat cu picioarele incrucisate si am meditat, vizualizandu-mi respiratia, concentrandu-ma”. “In timp ce ma pregateam pentru o noua victorie, planuiam sa ma si dezvolt ca om, sa devin o fiinta mai completa, mai constienta de sine, de lumea din jur si chiar de lumea nevazuta. Poate suna ciudat, venind de la un tip care crescuse vanand, pescuind si urand legumele, dar era adevarat.”
De-a lungul a doua decenii, Scott Jurek a alergat victorios catre noi experiente, locuri minunate si oameni remarcabili, traind la maxim fiecare cursa. Iata cateva din aventurile lui: in 1999, a castigat Western States Endurance Run, alergand 100 de mile (160 km). Era prima lui participare la prestigioasa cursa. Ulterior, Jurek a castigat cursa inca de 6 ori, depasind recorduri de timp. Cateva saptamani mai tarziu, Scott bate recordul in cursa Badwater Ultramarathon, considerata a fi una dintre cele mai dificile din lume, din cauza caldurii incredibile. Un an mai tarziu, castiga din nou, iar in 2006 castiga prima din cele 3 victorii consecutive ale Spartathlon-ului, alergand 153 de mile (245 km) intre Atena si Sparta. Scott Jurek este primul nord American care castiga aceasta cursa. Tot in 2006, la ideea misteriosului Caballo Bianco (Micah True), personaj central din cartea Born to Run, se alatura unui grup de alergatori, concurand “impotriva” tribului Tarahumara. Jurek termina al doilea, in favoarea lui Arnulfo Quimare, dar in 2007 revine, castigand cursa din Chihuahua, Mexic. In 2014, Scott Jurek si Rickey Gates devin primii nord americani care termina cursa Bob Graham Round din UK, in mai putin de 24 de ore.
Scott, alaturi de un alergator Tarahumara
Din 1998, Jurek detine Master’s Degree in Physical Therapy, dorindu-si mult sa inteleaga cu ce lupta corpul uman aflat in suferinta si sa ajute oamenii. “Mancarea servita la azilul unde mama era imobilizata la pat era procesata alimentar, umpluta cu amidon si zaharuri. Mesele pe care le serveau clientii mei la spital erau bogate in carne si cu putine legume. Ca atlet, aparent eram dedicat sanatatii. Ca terapeut fizic, se presupunea ca-i ajut pe oameni din punct de vedere fizic, dar nu-mi petrecusem nici macar o secunda concentrandu-ma asupra dietei lor. Cu cat mancasem mai sanatos, cu atat devenisem mai rapid si mai puternic. Era o coincidenta faptul ca oamenii bolnavi erau serviti cu amidon si alimente de rahat? Daca un regim echilibrat poate face pe cineva mai rapid, ar putea un regim prost sa imbolnaveasca pe cineva? Raspunsul, dupa cum am descoperit, era afirmativ.” Din 1997, Jurek a renuntat la produsele din carne, iar 2 ani ma tarziu si la lactate, considerand lipsa de nutrienti din alimentatia obisnuita drept cauza a bolilor cronice intalnite atat in familia sa, cat si la pacientii pe care ii trata. Desi cunoscutii si familia au incercat inca de la inceput sa ii descurajeze modul de a se hrani, Scott nu s-a intors din drum: “Dar eu ma simteam mai bine decat ma simtisem vreodata. Intotdeauna am avut anduranta, dar acum nu mai treceam prin durerea pe care o resimteam mereu dupa alergarile lungi. Perioadele de recuperare, de care avusesem intotdeauna nevoie intre sesiunile dificile de antrenament, erau acum mai scurte decat oricand. Ma simteam mai usor. Ma simteam mai puternic. Ma simteam mai rapid. Si ma simteam la fel de tanar ca intotdeauna.” Declara ca performantele sale atletice se bazeaza pe dieta sa fara proteina animala, concentrare maxima si… cufundarea in prezent: “Cu cat alergam mai mult si mai departe, cu atat mai mult realizam ca de fapt cautam, de cele mai multe ori, o stare de spirit, un loc unde grijile care-mi pareau monumentale dispareau ca prin farmec, unde frumusetea si vesnicia universului, a prezentului, erau in centrul atentiei“.
Daca nu te-am convins sa citesti cartea, poate te lasi convins de Scott insusi sa gasesti bucurie in tot ceea ce intreprinzi: “Keep your mind open. Be willing to explore the boundaries. Never limit yourself, and listen to your body. For me, running’s a lifestyle. It’s about balancing nutrition, it’s about keeping my body healthy on all levels. To me, running is more than just putting miles in. The key thing is, keep it fun.Always try to find the joy in it. Sometimes I have to train to race to win, and I always try to remind myself that there’s fun in hard work and pushing the body to its limits”.
Joi, pe 14 august, cu o zi inainte de Sarbatoarea Sfintei Marii, am plecat in gasca la munte: Buni, fetele, Alexandru (nepotul venit in vacanta de la Tulcea) si noi doi. Pana acum, de cate ori ne-am propus o iesire la munte, nu am gasit cazare si, in plus, nu prea vedeam ce am fi putut manca, in afara de bulz, ciorbe a la grec si papanasi. De data asta, ne-am organizat insa si nu am mai avut nicio scuza sa nu ne bucuram de cateva zile impreuna, petrecute in aerul curat de la munte. Dupa indelungi straduinte, am gasit o vila draguta la intrarea in Sinaia (Vila Traian), care s-a dovedit solutia perfecta pentru noi: cu bucatarie utilata, camere curate, spatioase si o gazda tare primitoare. Am ocupat 2 camere cu pat matrimonial si inca o camera mica, cu un pat pentru doi copii, in care au stat fetele. La acelasi etaj, mai exista o camera (cea mai mare, din cate mi-am dat seama), ocupata de un cuplu tanar, cu o fetita de seama Evei.
Dimineata ne-am putut pregati micul dejun din fructe si seminte, avand tot ce ne trebuie la dispozitie, in bucatarie. Ba am gasit si niste vinete grozave la un aprozar, in apropierea vilei, asa ca, intr-una din seri, le-am copt pe gratarul din curte, impreuna cu ardei si niste ciuperci dalbe. In alta seara, Catalin a cumparat cativa pastravi, pe care i-a facut pe gratar, alaturi de rosii si ardei. I-a impartit cu Buni si Eva. 🙂 In prima seara, dupa o zi in aer liber, plini de energie montana captata la Babele si Sfinxul, dar si flamanzi rau, ne-am oprit la un restaurant din Sinaia, care avea meniu si de post. Bucate variate, ce sa zic. Am cerut vinete, dar mi s-a recomandat discret sa nu le incerc. Am zis apoi sa incercam ciorba de fasole, dar nu aveau ciorbe deloc; nu aveau nici vin. In final, am comandat niste salate si paste pentru copii. A doua zi, pranzul ne-a prins la Hotel Pestera. Preturile astronomice au contrastat puternic cu portiile extrem de mici. Am plecat aproape flamanzi. E clar: salatele, la munte, au pret de carne, fiind un lux pe care nu oricine si-l poate permite. Chelnerii peste tot mi s-au parut distanti si nepasatori. Dar peisajele si aerul tare iti invaluie mintea si privirea, iar nevoile stomacului trec pe loc secund.
pe langa noridragon chinezesc in Bucegirespirand eternitateSfinxul sau Burebista?la tranta cu munteleciuperci babesti
In scurta noastra sedere in Sinaia, am cunoscut un tanar, care suferea de diabet tip I. Din vorba in vorba, am ajuns sa povestim de cauzele bolii, moment in care eu am pomenit de faptul ca boala e doar un mesaj, ca responsabilizarea fiecaruia in procesul de vindecare este ceea ce, in fapt, conteaza. Dar, in timp ce vorbeam, mi s-a intamplat ceva curios: deodata, nu imi mai gaseam deloc cuvintele, ma poticneam si nu reuseam decat cu greu sa leg vorbele. Desi pana atunci discutia fusese agreabila, am pierdut contactul cu interlocutorul meu. Nu a comentat nimic la observatia mea referitoare la faptul ca eu cred ca noi ne putem vindeca singuri, dar a intors capul si am simtit ca s-a incheiat dialogul. Si asta pentru ca fiecare om are intelegerea, nivelul lui de cunoastere si de luciditate, drumul lui. Oricum, acela a fost momentul in care am vazut, a nu stiu cata oara in ultimii ani, ca oamenii nu pot sa creada ca ei sunt responsabili pentru realitatea pe care o traiesc, inclusiv pentru bolile pe care le experimenteaza de-a lungul vietii, dar ca, si mai important, tot ei pot schimba aceasta realitate. Abia mi-a trecut acest gand prin minte, ca am avut din nou o reactie fizica, stranie: mi-a crescut brusc pulsul si am simtit ca ma clatin usor. M-am intrebat atunci de ce discutia declansase acest raspuns al corpului. Si atunci, m-a lovit un alt gand si a fost ca si cum am capatat, pentru cateva fractiuni de secunda, detasare fata de mine insami: am realizat ca, exact asa cum eu vorbesc unui om care nu vrea sa auda ca la el e cheia, ca el decide daca se vindeca, tot asa eu insami nu ma aud, de mai bine de 10 ani. Iata cum se adevareste ceea ce spunea Shakespeare: „Fiecare este o oglinda pentru celalalt, in care se vede pe sine insusi.” Tanarul de care povestesc m-a ajutat sa vad in “surzenia” lui, propria-mi neascultare.Toata teoria legata de puterea de vindecare din interiorul meu, de latura divina a fiecarui om si de liberul arbitru pe care il are oricine in a alege sa fie sanatos si bucuros sau, dimpotriva, de a fi bolnav si nefericit, nu e decat o teorie. Da, o teorie minunata, dar pe care, daca o traiesc doar la nivel mental, la nivel de intelect, ramane…teorie. Analizez mereu si mereu si, de fiecare data, ramane un…”da, dar daca…”. Adun atata informatie de folos, dar pe care nu o traiesc, nu o aplic. Si asa, gandurile ruleaza si ruleaza, fara ca eu sa le pun la treaba, pentru materializarea lui ACUM. Nu-mi las mintea sa creeze ganduri creatoare, fiindca nu am destula incredere ca o pot face. In cazul nutritiei, adunasem destule “dovezi” ca ceea ce mananci conteaza si actioneaza la un nivel profund; deci am putut sa schimb fara probleme modul in care priveam mancarea si in care ma hraneam. In cazul schimbarii la nivel mental, lucrurile sunt insa mai complicate si mai…imateriale. Tiparele si credintele adunate in decursul anilor sunt atat de rigide si de adanc intelenite, incat e nevoie de multa munca si constientizare.
spre Pelestintind in susde alta data
Cu doua zile in urma, mai avusesem un moment de luciditate, citind un email de la cineva care imi spunea: “Spune stop”!, dar nu imi dadusem ragaz sa cuprind ce semnifica sa spun: “STOP”! In aceeasi zi am citit ca zona gatului este centrul schimbarilor. Jumatate din viata am avut dureri de gat. Sigur ca am fost la doctor si pentru asta. Daca in copilarie luam antibiotic, in ultimii ani, doctorul mi-a zis ca nu am nimic “vizibil”. He, he! Pai ce, doctorul trebuia sa vada ce era de vazut sau eu? 🙂 Ba, de vreo 2-3 ani, cand ma supar, mi se pune un mare nod in gat, nu mai am aer si simt ca ma sufoc. Cam din toamna trecuta, durerile disparusera si mi-am zis ca acest lucru se datoreaza clar dietei mele alcaline, dar de vreo luna, iar am inceput sa imi simt gatul dureros si sa expectorez. Cum nu am mai putut da vina pe alimentatie, sigur ca mi-a fost la indemana sa acuz aerul conditionat de la birou si din masina. 🙂 Si cand colo, ce sa vezi? Cauza sta in rezistenta mea la schimbare; schimbare despre care citesc zeci de carti pe an, dar pe care o rumeg, o rasucesc pe toate partile, o aprob si o inteleg, insa …o aman! Ghici ce? De-a doua zi, gatul meu a inceput sa se elibereze, pana cand durerea a disparut de tot! Mesajul a fost descifrat, acum sa vedem ce fac cu restul. 🙂
Iesirea asta la munte va fi tinuta minte; din mai multe motive. Primul ar fi ca a prilejuit intalnirea “intamplatoare” dintre Gia si prima ei educatoare, pe care acum doi ani am cautat-o la fosta gradinita, insa nu mai lucra acolo. Gia a fost atunci tare dezamagita, dar uite ca s-au reintalnit la telecabina din Busteni. 🙂 Maaari emotii a avut Gia! 🙂 Apoi, tot in mini-vacanta de Sfanta Maria, nume sfant pe care il poarta si Gia, si Eva, ceva in mine s-a clintit, dezgolind chinul meu mental si frica de a trai si experimenta ceea ce Dumnezeu ne-a dat cu darnicie tuturor: liber arbitru. Am avut intelegerea ca eu aleg, eu decid ca tot ce citesc sa ramana la nivel de informatie si astfel sa nu pot accede la altceva, mult mai inalt si mult mai frumos. Mi-a fost clar ca tot ce mintea gandeste, inima nu apuca sa simta. Ca tot ceea ce este analizat, este pus la indoiala. Ca raspunsurile nu vin din intelect, ci de undeva, din adanc si doar daca asculti atent soapta interioara, scapi de tipatul mintii analitice, “in control.” Ca mintea trebuie pusa in slujba inimii, ca sa poti trai ce gandesti. Si s-a mai intamplat ceva. Sus, la Pestera Ialomitei, doua picaturi de sange si mai multe picaturi de lacrimi au insotit pierderea primului dintisor de lapte al Evei. Mic si alb, ca o mica perla sfioasa, dintisorul vechi a renuntat la lacasul lui, pentru a face loc unui alt dinte. Chiar daca noul dinte nu se vede inca, el este acolo, eliberat si gata sa creasca, mai puternic decat precedentul. De cele mai multe ori, este tare greu sa renunti la ceva ce face parte din tine, chiar de nu iti mai e de folos; e nevoie sa iesi din zona de confort si chiar sa treci prin ceva zbucium si durere, pentru a evolua.
Eva: “Mama, oare ce face Zana Maseluta cu atatia dintisori”? Si tot ea, imediat: “A! Stiu! Face praf magic din ei!” 🙂
Am fost “certata” constant de oamenii din jur ca nu ii dau pe copii la gradinita mai devreme. Pentru ca am fost norocosi, avand-o pe Buni alaturi, nu am dorit sa-i institutionalizez inainte de a fi ei pregatiti. Mi s-a tot argumentat ca pentru cei mici este foarte importanta socializarea cu ceilalti copii, ca invata devreme sa se comporte, ca se imunizeaza de la o varsta frageda, ca deprind sa manance singuri, sa ceara la olita, renunta la fite etc. Asa o fi, nu zic ba, dar cum invata copilul toate astea, de la cine si prin ce metode? Eu cred ca “marea socializare” vine la pachet cu reguli stricte, impuse, de multe ori, la o varsta mult prea frageda pentru a-i fi cu adevarat de folos copilului, reguli care nu tin deloc cont de nevoile sufletesti ale unui copilas. Inca de la gradinita copilul este notat, pedepsit sau rasplatit, etichetat in functie de “performante” si comportament. Invata ce e competitia, statul cuminte pe scaunel, vorbitul doar cand trebuie, ridicatul a doua degete, adica invata sa fie obedient, supus…prizonier. Cui i-ar placea si cui i-ar fi de folos un asemenea tratament? Doar societatii, daca ma intrebi pe mine. Sper ca nu si parintilor. Pe langa faptul ca nu mi-am dorit sa ii trimit la program de la varste mici, trezindu-i cu noaptea-n cap (de parca, oricum, nu facem asta toata viata, ceva mai tarziu), nici nu am crezut ca nu vor invata in familie ce invata la gradinita. Da, poate ca nu au spus poezii la 2-3 ani si nu au avut un intreg repertoriu de cantecele, dar am fost linistita ca au avut aripi sa zboare macar pana la 4 ani, caci odata intrati in “sistem”, copiii nu mai sunt liberi. Are “grija” societatea, si nu numai, sa le arate care e drumul si regulile ce trebuie respectate spre a deveni cetateni de nadejde ai lumii de azi.
Vesela si fara griji, extrem de vorbareta, curioasa si sociabila: cam asa era Gia in jurul varstei de 4 ani. Fiindca si-a exprimat dorinta de a merge la gradinita, am cautat o gradinita potrivita si, din fericire, am gasit una la noi in cartier, care nu servea copiilor carne sau mezeluri. Mai mult, gradinita avea bucatareasa si, cu mici exceptii, cam totul se gatea acolo. Oricum, micul dejun (format din cereale integrale, muiate de cu seara in apa fierbinte, seminte si fructe), Gia il manca acasa, din fericire, cu placere. Aveam toate motivele sa credem ca adaptarea la noua etapa va fi una lina, fara probleme, mai cu seama ca era la program scurt. Primele zile au fost destul de ok, dar apoi, dimineata, incepea sa se framante, chiar sa planga, atunci cand o lasam la gradinita. Desi incet, incet “s-a predat” noii situatii si totul parea in regula, Gia a continuat sa faca amigdalite, rosu in gat, otite. Pana spre varsta de 5 ani, ne-am tot chinuit, asa cum am mai povestit. Acum, privind in urma si avand o altfel de intelegere a lucrurilor, nu ma mir ca saracuta de ea “se captusea” cu tot ce “bantuia” in gradinita; chiar daca manca mai organizat si tineam cont, atat cat puteam, ca ea sa nu consume prea multe “prostii”, in mod sigur, “abandonul” pe care l-a simtit in primul an de gradinita, i-a facut mai mult rau decat orice aliment toxic (eheee…cate invata omul intr-o viata!…). Din anul doi de gradinita, lucrurile s-au limpezit si abia de-atunci incolo, Gia a mers cu placere la “Licurici”. Cred ca abia la 5 ani a fost pregatita sa stea departe de casa si tot ce insemna aceasta. Isi facuse in sfarsit prieteni, ii placeau bucatareasa, educatoarea, totul! Si, coincidenta (oare?), tot din anul doi de gradinita, nici nu a mai suferit de ceva semnificativ, pana la scoala; o vedeam cum creste, bucurandu-se de contactul cu ceilalti si impartasind mereu cu noi. In aceeasi perioada, a inceput, apoape zilnic, sa ne puna o intrebare, al carei raspuns nu il cunosteam: “Eu cat am sa mai fiu singura la parinti”?
Azi asa, maine la fel, ne-am tot sucit si invartit, pana cand ne-a fost clar ca nu scapam de gura ei. Desi in acelasi an daduseram patutul ei din lemn si majoritatea hainutelor (semn ca nici prin cap nu ne trecea ca vom mai avea un copil), ne-am hotarat, spre finele anului, sa o ascultam pe Gia, iar in luna decembrie 2008, chiar in Ajun de Craciun, am aflat ca nu doar noi o ascultaseram si ca urma sa ne marim familia. 🙂
la Iazurile, satul bunicilor, cu Gia si…burtica (aprilie 2009)
Sarcina cu Eva a fost tare diferita de cea cu Gia. Desi aveam aproape 35 de ani si s-ar fi putut crede ca lucrurile vor fi mai dificile, nu am avut aproape deloc greturi sau migrene (de care, la prima sarcina, ”m-am bucurat” din plin). Totusi, ca de fiecare data, pe parcursul sarcinii si dupa nastere, mi s-a prescris fier. Niciodata vreun doctor nu a fost ingrijorat de hemoglobina cam mica si de depozitele de fier scazute. Nu imi explic de ce. In fine, singura problema de luat inseama a fost ca, la nici 3 luni de sarcina, aveam dureri serioase de spate. Cand puneam piciorul jos dimineata, ma sageta o durere cumplita , care imi paraliza fesa stanga, cu tot cu picior. Aveam doar 50 de kg si, la amintirea sarcinii trecute, cand luasem 23 de kg, ma intrebam cum am sa mai merg, cand voi lua in greutate! Eram convinsa ca durerea vine de la coloana, caci carasem si impinsesem luni bune la caruciorul urias al Giei, cand era micuta. Ba il mai ridicam si pe sold, cand aveam de urcat scari!
Medicul ginecolog m-a informat, cum era de asteptat, ca nu are ce sa-mi faca si ca imi recomanda un RMN dupa ce nasc. Pana atunci, sa inot. Ete, na! Pai nu stiam sa inot si nici piscina nu aveam! Cum insa eram aproape intepenita, am inceput sa studiez problema si am aflat ca urcatul scarilor este benefic pentru coloana. Pentru ca locuiam la etajul 10, iar in cladirea in care munceam aveam de urcat inca vreo 4-5 etaje, plus scarile de la metrou, nu ma puteam plange ca nu as avea unde incerca exercitiul. Desi cu Gia am trecut printr-un cerclaj la 6 luni de sarcina, am decis ca nu avea sa se mai intample asa ceva, chiar daca urma sa fac efort fizic sustinut. Ei bine, la nici 2 saptamani de urcat sute de trepte zilnic, durerea s-a dus pe apa sambetei. Am continuat cu miscarea pe scari pana la 8 luni de sarcina. Cand intalneam vecini sau colegi pe scari, acestia ma priveau speriati si apoi urma intrebarea: “E stricat liftul”? 🙂
Durerea de spate si de fesa nu a mai revenit nici pana astazi. Cu conditia sa nu renunt la sport mai mult de 7 zile si sa nu calc rufe mai mult de 1 ora. 🙂 De atunci, am o adevarata veneratie pentru scari si nu ratez nicio ocazie sa le urc, daca imi ies in cale. De fapt, asta e cam singurul aspect care imi lipseste de la viata la bloc: nenumarate scari de urcat, pentru intarirea muschilor spatelui. 🙂
Si de-atunci incolo, sarcina cu Eva a fost o binecuvantare. E drept ca, intre timp, mai invatasem si eu cate ceva: invatasem ca stresul exista doar fiindca omul nu stie sa se raporteze corect la evenimentele exterioare, invatasem despre alimente si cum ne transforma ele, despre cum acestea, ca si gandurile, fie ne dau, fie ne fura din energie, dar, mai ales, incepusem sa invat sa ma bucur de ce imi oferea viata. Iar asta a contat enorm. Pe tot parcursul sarcinii si dupa ce am nascut, am continuat sa evit proteina animala, dulciurile, cafeaua si situatiile conflictuale. Nu doar ca pana in ziua nasterii castigasem doar 10 kg, dar am fost activa toata sarcina, muncind pana in luna a opta; ulterior, dupa nastere, recuperarea a fost mult mai usoara decat prima data, nu am avut niciun fel de probleme cu alaptatul, asa cum s-a intamplat la Gia, si din nou, asta a contat foarte mult. Cu exceptia primelor 3-4 zile de la nastere, cand am experimentat migrene cumplite, pe care le-am pus nu atat pe seama schimbarilor hormonale, cat mai ales pe seama anesteziei si medicamentelor de la nastere, ulterior nu m-a mai suparat nimic. Am putut deci sa ma bucur de Eva si de Gia si de modul cum incepeau sa se cunoasca si sa se iubeasca. 🙂
Pastele sunt slabiciunea mea. Daca am mai calcat stramb cu faina alba, a fost din cauza pastelor. Si asta pentru ca, daca se intampla sa fie nevoie sa mananc la restaurant, din pacate, in meniul acestora, pastele sunt din faina alba; ca si blatul de la pizza; ca si painea pe care o servesc; orezul e tot alb. Nici macar nu cred ca e o chestiune de bani, fiindca diferenta de pret nu e foarte mare, iar gustul preparatelor din faina integrala sau din orez integral este net superior celor obisnuite. Mai degraba cred ca e vorba de o chestiune de educatie si poate si de indiferenta. A clientelei, in primul rand. Ca sa nu mai spun ca, mancand produse integrale, alegem raul mai mic. Zic “raul mai mic”, pentru ca exista voci, avizate de altfel, care considera ca fainoasele nu sunt cele mai potrivite alimente pentru organismul uman, fiindca dau dependenta, cresc glicemia, sunt responsabile de constipatie, artrita, eczeme si erupții cutanate, sunt acide si deci mari producatoare de mucus. Iar produsele din faina integrala, nu fac exceptie. Eu totusi zic ca faina integrala are aportul ei benefic, chiar daca nu mai e nici ea ce era pe vremea dacilor si ma consolez la gandul ca pastele le insotesc, oricum, apoape intotdeauna cu cruditati si atunci se mai balanseaza lucrurile. In plus, inca cred ca nu ne chinuie ce facem din cand in cand, ci ceea ce facem zilnic.
Dar azi nu vreau sa povestesc despre interdictii, ci vreau sa scriu despre placeri culinare si anume despre paste, pe care eu le iubesc! 🙂
Apropos de restaurante, la Buongiorno am mancat pentru prima data pizza cu blat din faina integrala si vreau sa zic ca a fost delicioasa! Sigur ca fara branzeturi, mozzarella in speta, nu este chiar acelasi lucru, dar mie mi s-a parut foarta buna, oricum. Si copiilor le-a placut. Ba, de atunci, Eva are momente cand cere pizza fara mozzarella. Fiindca e cam lacoma si mananca repede, probabil simte ca fara mozarella stomacul e mai usor. Doar legume si sos, pe blat de pizza. Si pastele de la Buongiorno sunt altfel: facute “in casa” si ai si optiunea cu faina integrala. Dar astfel de locuri sunt cu totul rare, asa ca, de obicei, gatim paste acasa. In multe feluri.
Iata cateva idei: am fiert broccoli si l-am amestecat cu paste integrale fierte in prealabil. Le-am adaugat mujdei de usturoi, porumb, ulei de masline si le-am insotit cu o salata mare, verde.
Alta data, am amestecat paste fierte cu ardei capia, cruzi, taiati fasii, ulei de masline, drojdie inactiva, masline, faina de seminte si patrunjel sau rocolla.
Sambata trecuta, am pus legume in tigaie, le-am lasat sa fiarba la foc mic, in suc propriu, alaturi de condimente grecesti; le-am amestecat apoi cu pastele si am adaugat varza cruda, taiata fasii subtiri si ulei de masline. O bunatate! Pentru ca ai mei copii nu agreaza ciupercile decat in pizza (!), o parte din legumele gatite le-am facut sos la blender si toata lumea a fost multumita. 🙂
Liorisme 