Pe 5 octombrie 2018, ne imbarcam in ceea ce parea a fi aventura vietii noastre: mutarea in UK. Trei ani mai tarziu, fac un fel de bilant la ceea ce am experimentat pana acum, in noua noastra viata. O sa precizez de la inceput ca felul in care cataloghez o experienta (“buna” sau “mai putin buna”) nu trebuie luat la modul absolut, caci, in fapt, acestea sunt doar moduri in care, pana la urma, mintea mea compara si interpreteaza ce vede si ce crede. In plus, in unele cazuri, ce mi se parea aiurea la inceput, s-a transformat in timp in ceva ce acum apreciez si invers. Daca ma gandesc bine, bine, s-ar putea ca pentru aproape fiecare “bila alba” din lista de la “ce imi place” sa gasesc reversul in cea de-a doua lista. Pentru ca fix asa e in viata: orice are un revers.

Ce imi place cel mai mult in Anglia:

Natura: nimic nu m-a pregatit pentru felul in care englezii au stiut sa inglobeze viata lor in natura. In oraselele mici si prin satele de aici, se simte de parca natura inca stapaneste civilizatia, ci nu invers. Nu cred ca e asa peste tot, dar unde traim noi si in cateva din orasele si in satele vizitate, natura inca salasluieste, fara sa ai impresia ca omul o deranjeaza prea tare. Asta vad cel mai bine cand alerg distante lungi si desi teoretic sunt la marginea orasului ori intre orase, este ca si cum pe Pamant sunt doar eu; si natura. Dupa 3 ani, inca am momente cand inima mi se topeste cand vad ce am in jur si ochii mi se umezesc; inca ma minunez cum langa un drum national, frecventat zilnic de mii de masini ori alaturi de o cale ferata peste care zboara trenuri de mare viteza, pot sa convietuiasca turme de oi si de vaci, herghelii de cai ori lebede, rate, fazani. Inca imi tresare inima cand de dupa o tufa, la margine de sat, in alergarile mele prin pustietati, imi sare in cale un iepuras urecheat ori un fazan zapacit.

Omul potrivit la locul potrivit: cu foarte rare exceptii, fie ca merg la market ori trec pe langa un nene care toaleteaza gazonul terenului de golf din vecinatate, ori interactionez cu paznicul unui muzeu din Londra, la locul lor de munca,oricare ar fi acela, oamenii de aici par…bucurosi. Nu doar multumiti, ci bucurosi de-a dreptul! Pentru ca sunt la curent cu piata muncii de aici, stiu ca oamenii astia nu au salarii mari. Cu toate astea, au timp sa te intrebe cum esti, sa se uite la tine si sa astepte raspunsul, sa iti zambeasca si, mai mult, au mereu chef de o gluma! Inca ma minunez atunci cand, spre exemplu, platesc casierului de la magazin, si el ma intreaba “are you ok, love?” Am ajuns sa accept (cu greu) ca englezii nu fac asta ca “trebuie”, ci pentru ca asa sunt ei: impacati cu ceea ce sunt si unde sunt; e identitatea lor. Alta explicatie nu am gasit. Ah! Iar “thank you”, “please”, “apologies” si “are you all right?” sunt cuvinte magice, care sunt in sangele locuitorilor batranei Anglii si care in gura lor suna atat de autentic, incat nu cred ca as mai putea trai fara ele, nici macar in scris. Keep calm and carry on trebuie ca sunt inventate de englezi, caci prea sunt toti calmi si “composed”, no matter what.

Simplitatea; lipsa de pret pentru aparenta: nu o fi peste tot asa, dar spre exemplu, cele mai multe case de aici sunt uratele; daca nu chiar urate. Si nu spun asta pentru ca, vai de mine!, eu vin din Corbeanca. O spun pentru ca doar aici am vazut case pe care nu dai doi bani, cu garduri care stau sa pice la primul vant, si in fata carora pot fi parcate masini scumpe. La inceput, mai ca am simtit dispret pentru oamenii astia, carora nu pare sa le pese de felul in care arata casa lor pe-afara. Ori pentru ca pot purta haine scumpe, si in picioare niste tenisi vai de capul lor. Ori ca nu pun pret deloc pe felul in care arata! Apoi am ajuns sa apreciez ca, comod si practic sunt termeni dupa care englezii par sa isi traiasca viata. Si bine fac, caci cei mai multi oameni de pe-aici nu par sa muncesca pentru a acumula chestii materiale si pentru a lua ochii celorlalti cu agoniseala lor, ci pentru a se simti bine. Nu am vazut nici macar la tv, pe canalele pe care le mai urmarim noi, dorinta de a epata cu orice pret. Ochii si mintea privitorului se concentreaza pe mesaj, nu pe decolteul prezentatoarei, ori pe machiajul sau vestimentatia cuiva. Viata e mai mult decat ambalaj.

Integrare: in concordanta cu cele de mai sus, in Anglia, nu cred ca e tare important pentru cineva cum arati, de unde vii, cum te imbraci, care ti-e orientarea religioasa ori sexuala, atata vreme cat nu incalci limitele altcuiva. In aceeasi nota, am vazut cu mare mirare si admiratie ca persoane cu handicap locomotor si nu numai, pot duce o viata relativ “normala”, avand inclusiv un loc de munca. Aici poti sa nu ai o mana sau sa ai o boala evidenta de piele si sa fii…fotomodel. Pana sa ne mutam aici, chiar am crezut ca ideea de intergrare e o chestiune pur teoretica. In Anglia o vad des pusa in practica. Nimeni nu se oripileaza si toata lumea are rabdare cu cineva care este…altfel. Simt asta inclusiv cand sunt in vreun call la serviciu si cuvintele potrivite sunt mai greu de gasit intr-o limba care nu e a mea. Nimeni nu isi da ochii peste cap si toti m-asteapta sa ma exprim cum si cand pot.

Animalele salbatice nu sunt domestice si invers: aici am uitat ce inseamna sa te latre un caine; chiar si cand sunt in curte, aici cainii nu latra sau fac asta extrem de rar! Ca sa nu mai zic ca nu exista caini fara stapani; chiar si cand nu sunt in lesa (de obicei, in locurile retrase), sunt atat de “educati”, incat ca om, te simti invizibil. Cainii nici macar nu te privesc, chiar daca alergi sau esti pe bicicleta. In trei ani, doar de trei ori mi s-a intamplat sa se “arunce” un caine bucuros pe picioarele mele. Indiferent ca plec la 10 km de acasa, niciodata nu mi-e frica de animale; singurele animale care umbla “dezlegate” sunt pisicile (toate absolut frumoase!) ori animalele salbatice: caprioare, iepuri, arici, vulpi.

Infrastructura rutiera: inca ma minunez si pic in admiratie vazand ce serpuiala de drumuri are tara asta. Dincolo de asta, sentimentul ca se conduce civilizat si ca esti in siguranta pe orice drum, e ceva de nepretuit, mai ales cand esti navetist de lunga distanta sau cand “te repezi” pana la mare si strabati 90 de km in putin mai mult de-o ora, si nu in jumatate de zi.

Scoala: cel putin pana la 6th Form (anul 12 de scoala, o etapa intermediara de 2 ani, intre liceu si Universitate), copiii au foarte putina presiune dinspre scoala si dinspre profesori, iar atunci cand incep sa primeasca note, se tine cont mai ales de cat se straduieste copilul si, foarte important, de ceea ce il pasioneaza si de personalitatea lui. Imi amintesc ca dupa prima “sedinta cu parintii” din secondery school, intalnire la care participau toti profesorii, am plecat cu aripi pana la cer. Nu pentru ca pe Gia o laudasera profesorii de cat de inteligenta e, ci pentru ca toti apreciasera ca e un copil cu interes pentru scoala, dar mai ales pentru ca este empatica si cu respect pentru colegi si pentru profesori. Fiecare profesor parea ca se straduia nu doar sa ii vada nivelul scolar, dar mai ales toti incercasera sa o cunoasca si sa inteleaga ce i se potriveste mai bine. S-a pus accentul nu pe ce nu stie, ci pe cum poate fi ajutat vopilul si unde ar trebui sa insiste, ca sa evolueze in directie pe care si-o dorea. Asteptam cu nerabdare experienta Universitatii, care in Anglia e la un alt nivel. Sau am eu asteptari prea mari?

Muzica: pana sa venim aici, stiam si eu ca tot romanul ca The Beatles, Queen, Eurythmics, The Police, Erasure, The Human League, Wham, Duran Duran, Take That, Spice Girls, Blur, Pink Floyd, Depeche Mode, etc sunt British. Mai stiam si ca David Bowie, Ozzy Osbourne, Amy Winehouse, Adele, Ed Sheeran, Kate Bush ori Boy George toti sunt din Marea Britanie si ca locul asta, in care traim aici, a nascut monstri sacri in arta in general, si in muzica, in special. Dar de-odata, traind aici, mi s-a rasturnat tot ce credeam ca stiu despre originea multor cantareti pe care ii iubeam in tinerete sau mai tarziu. Am fost cu totul luata prin surprindere sa aflu ca tot britanici sunt si Peter Gabriel, Rod Stewart, Phill Collins, Led Zeppelin, Transvision Vamp, UB40, Dire Straits, Terence Trent D’Arby, Paul Young, Rick Astley, Tears for Fears, Simple Minds, Pet Shop Boys, Cold Play, Radiohead, The Cure, Billy Idol, Bros, Kim Wilde, Eric Clapton, Bananarama, Fine Young Cannibals, Lisa Stansfield, Dua Lipa, James Blunt, Ellie Goulding. Lista este interminabila; ma intreb care cantaret de succes nu este, de fapt, britani?! Mai ca ma simt rusinata ca in tot timpul asta, am crezut ca majoritatea talentelor vin din America. Cand colo, ce iubeam atat de tare in materie de muzica avea radacini intr-o tara in care viata m-a adus dupa 40 de ani. Ma intreb cu admiratie profunda: cum ar fi aratat muzica lumii fara UK?

Prezumtia de nevinovatie si de onestitate: inainte sa ne mutam aici, povestea un prieten roman (si eu imi spuneam ca exagereaza) ca si-a pierdut cheile de la masina si s-a adus la politie. Politista i-a aratat cu nonsalanta niste chei si i-a spus: daca acelea sunt, le puteti lua. Fara sa verifice nimeni nimic. Acum vreo doi ani, mi-am pierdut pe drumul dinspre sala de mese de la munca, spre cladirea in care munceam, cardul bancar. Am realizat abia a doua zi, vineri, ca nu il mai am. Deci doar luni m-am dus sa intreb la receptie daca a gasit cineva cardul meu. Tipul de la receptie, un asiatic de vreo 55 de ani, a scos un plic plin de carduri si de alte documente si m-a intrebat cum ma cheama. Nu m-a legitimat. Doar mi l-a inmanat. Au fost multe ocazii in care am constatat cat de increzatori sunt englezii. Pana la proba contrara, sunt sigura. Moment in care clar esti sanctionat. Tot increderea pe care o au englezii este si motivul, cred eu, pentru care s-au vaccinat fara fasoane in proportie covarsitoare. Aici, cel putin in mare parte, chiar functioneaza sistemul de sanatate si nimeni nu pune intrebari si nu isi inchipuie pentru o clipa ca e o conspiratie Covid-ul. Iar cand s-a intrat in lock down in 2019, saptamani bune la rand, englezii au iesit la geamul casei ca sa aplaude la unison sacrificiul angajatilor din NHS. Azi, la aproape 2 ani de la inceputul pandemiei, oamenii inca au in fereastra mesaje de multumire catre NHS.

Persoanele in varsta se bucura de viata: daca vezi o masina ultimul racnet, eventual decapotabila, stii ca la volan e o persoana de macar 70 de ani. Nu am vazut multi tineri sa conduca masini scumpe. Persoanele varstnice, in cele mai multe cazuri, nu si-au pierdut nici pe departe bucuria de viata. Am fost socata la inceput sa vad ca sunt depasita in alergare de doamne si domni de cel putin 65 de ani, toti la tricou si cu capul gol, inclusiv in decembrie, cand eu aveam cel putin 2 bluze pe mine si manusi in maini. De cele mai multe ori, persoanele cu care ma intalnesc cand fac sport, au minim 60 de ani si sunt intr-o forma de invidiat. Cumva, viitorul suna bine cand ma uit la persoanele in varsta de aici. Bunicii sunt cei mai zambitori oameni si gata oricand sa iti vorbeasca si sa te ajute, daca ai nevoie.

Istoria: atat de multa si de coplesitoare! Si atat de bine conservata (desi la Muzeul The Beatles din Liverpool ma asteptam la mai mult, LOL). Exista atatea castele, catedrale, biserici si atatea muzee, ca asta ar face subiectul unui articol separat.

Voluntariat: ideea de voluntariat este nu doar o traditie aici, dar e ceva atat de practic si de usor de facut, ca e imposibil sa nu faci acte de caritate macar la 2 luni, intr-un fel sau altul. Sunt multe organizatii cu ajutorul carora poti ajuta tot felul de cauze si atatea alte feluri in care, ca om, te poti implica! In plus, spre exemplu, cam la fiecare 2 luni, primim la usa un sac special, aflat inr-un ambalaj de plastic, pe care scrie pentru ce cauza poti dona tot de felul de lucruri si de obiecte de care nu mai ai nevoie. Afli tot de pe amblaj cand va fi ridicat sacul. Tot ce ai de facut e sa pui in el ce ai de oferit si sa il lasi la usa casei tale, in ziua de colectare. De asemenea, poti dona sau cumpara de la multele magazine de caritate (Charity shops) aflate si in cel mai mic catun englezesc.

Vremea: te surprinde ca pentru mine e pe lista de “I like it“? Ei bine, desi recunosc ca mi-as dori ceva mai mult soare, personal nu imi lipsesc zilele inabusitoare si transpiratul din parcare pana la birou. Si nici troienele din fata portii ori datul zapezii la lopata la 6.30 dimineata, inainte de naveta catre birou, in lunile lungi de iarna. Nici macar ploitele firesti aici nu ma supara. Plus ca in sfarsit, apuc sa port gecute, hanorace sau sacouri, fara sa am nevoie in schimb de fasuri groase sau paltoane in dulap.

Next time, lista cu “ce imi place ce mai putin in Anglia”. Cu bine, pana data viitoare!