Am realizat ca a trecut aproape 1 an si jumatate de la publicarea partii a II-a din seria “Familia Constienta” (Ph. D. Shefali Tsabary). Cartea am citit-o pe nerasuflate, dar am atatea subiecte in cap si in desfasurare, ca nu stiu despre ce sa scriu mai intai aici, pe blog. Timpul a trecut, fara sa mai revin la aceasta tema, dar uite, m-am gandit ca acum e un moment potrivit pentru reluarea subiectului, avand in vedere ca multe familii sunt in aceasta perioada “interesanta” acasa, cu unul, doi , cinci copii, cu lucrat de acasa, gatit, facut curat si toate provocarile ce vin de aici. Niciunul dintre rolurile vietii nu e usor de dus, dar cel de parinte imi pare a fi unul cu adevarat provoctor, mai ales in momente ca acestea.

INVIZIBILII FACTORI DECLANSATORI AI AGRESIVITATII PARINTILOR

“Cum putem sa ne auzim copiii, cand noi abia ne auzim pe noi insine? Cum le putem simti spiritul si bataile inimii, cand nu putem face asta pentru noi insine”?

Modelul parentajului traditional i-a facut pe parinti sa aiba o perceptie limitata si sa considere ca atunci cand se enerveaza pe copii, cu siguranta este vina acestora. Proprii copii nu sunt niciodata cei ce ne declanseaza reactiile. Factorii declansatori sunt intotdeauna adanc ascunsi in noi, inradacinati in suferintele noastre interioare, din copilarie. Comportamentul copiilor nostri este, de fapt, ca o rafala de vant care aprinde taciunii din noi.

Indepartarea de iluzia ca cei mici au intentia malefica de a ne provoca este un pas important in procesul constientizarii. Cand avem curajul sa renuntam la ideea predominanta ca proprii copii ne provoaca intentionat, constientizam adevarata dimensiune a imaturitatii noastre. Cand nu ii mai invinuim pentru tot, suntem fortati sa ne confruntam sentimentul de gol sufletesc si sa descoperim motivul existentei acestuia.

Presupunerea oarba a culturii noastre ca vinovatul pentru reactiile nervoase ale pratintilor este copilul, le ofera parintilor autoritatea de a-si “repara” copiii, de a-i controla pana in punctul in care copilul nu-i mai provoaca atat de mult. Convingerea naiva este ca, daca schimbi comportamentul copilului, parintele nu va mai avea aceleasi reactii nervoase.

Realitatea este ca, atat timp cat ne concentram atentia asupra schimbarii comportamentului copiilor nostri sau al oricarei altei persoane, vom realiza ca este ca si cum am incerca sa golim oceanul cu o lingurita. Pana nu realizam de ce comportamentul lor ne provoaca sa reactionam negativ, nu vom schimba niciodata tiparele interactiunii dintre noi si copiii nostri, iar acest lucru este valabil pentru orice tip de telatie apropiata.

Copiii nostri ne dezvaluie ce avem in interiorul nostru. Dorinta noastra de a ne privi in interior ne ofera sansa de a ne transforma relatia la exterior. Parentajul constient ne obliga sa vedem reactiile copiilor nostri fata de noi, ca pe un semnal de alarma fata de ceea ce se intampla in interiorul nostru. A fi constient inseamna a avea doua lentile: una indreptata spre interior, iar alta spre exterior. Cei mai multi dintre noi am fost educati sa o folosim doar pe cea din urma, astfel incat atentia noastra este concentrata asupra actiunilor noastre, dar in viata avem nevoie de ambele elemente: actiune si traire, comportament si constientizarea din spatele comportamentului, fapte si cunoasterea interioara din spatele lor. Constientizarea adevarata apare la intersectia celor doua.

Gandirea, convingerile in conformitate cu care ne traim viata si care determina felul in care gandim si simtim, este punctul de plecare in transformarea noastra. Avem curajul sa ne analizam aceste convingeri si sa facem curatenie printre credintele noastre toxice si printre lucrurile care nu ne mai sunt folositoare?

In pofida rezistentei pe care s-ar putea sa o simtim cu privire la a ne schimba convingerile despre parentaj, nu trebuie negat faptul ca fiecare parinte are o relatie profunda cu miturile culturale care definesc “cum ar trebui sa fie” copiii nostri, ceea ce, de cele mai multe ori, nu are legatura cu adevarata identitate a copilului. Aceasta prapastie dintre idealul impus de societate si ceea ce este in estenta fiecare copil in parte cauzeaza foarte multa deconectare intre parinte si copil. Aceasta prapastie ne hraneste fricile ca proprii copii nu se vor ridica la inaltimea asteptarilor si ca este posibil ca ei sa esueze, iar aceste frici ne fac sa punem atat de multa presiune pe ei… Miturile despre parentaj sunt sustinute foarte mult nu doar de catre institutiile oficiale ale societatii, precum guvernul, institutiile religioase si de sistemul educational, dar si de catre persoanele a caror viata personala se intersecteaza cu a noastra: rude, prieteni, profesori etc. In momentul in care insa ne lasam influentati de mentalitatea generala, exact atunci platim cel mai mare pret: cel al autenticitatii.

Copiii carora le e permis sa fie autentici vor fi, cu siguranta, membri responsabili ai societatii, deoarece se vor simti obligati moral sa aiba grija de oamenii din jur si de planeta pe care traiesc, de vreme ce acesta este modul in care au grija de sufletul, de mintea si de corpul lor. Un om care se respecta pe sine va apara si drepturile celorlalti oameni.

Cand vom iesi din starea de hipnoza parentala colectiva si vom intelege cu adevarat ce inseamna miturile despre parentaj impuse de societate, atunci ne vom putea vedea copiii asa cum sunt ei in esenta. Pe masura ce reusim sa ne conectam la copii, asa cum nu am reusit sa o facem pana acum, deoarece nu i-am cunoscut cu adevarat, incepem sa ii intelegem pe baza temperamentului, a nevoilor, a conflictelor interioare si a dorintelor unice ale acestora.