Cei mai multi isi fac bilantul la final sau la inceput de an.  Eu il fac acum, la inceput de aprilie, caci in urma cu fix un an, rezultatele la analizele de sange aratau un nivel al hemoglobinei atat de scazut, incat, daca as fi avut in familie vreun medicinist, sigur ar fi chemat pe loc salvarea pentru o transfuzie de sange. Dar tocmai nivelul asta scazut al hemoglobinei m-a “fortat” sa adopt noi obiceiuri sau sa reiau “retete” vechi, care usor, usor, m-au “ridicat”, fizic si mental.

Anul 2016 a fost un an in care am invatat multe. In primul rand, am invatat o multime despre ce inseamna postul total, iar postul total m-a invatat despre foame si iluzia ei, despre rabdare si incredere, despre credinte alimentare. Experienta postului total, cumva, m-a facut mai puternica, mai ales la nivel mental si m-a conectat mai bine la corpul meu.

Tot in 2016, m-am apropiat mai mult de yoga. Sunt inca la inceput, dar aceasta disciplina m-a invatat deja atat de multe, despre respiratie, despre cat de linistita sau de agitata poate fi mintea, despre auto compasiune si ingaduinta pentru limitele fizice, incat nu cred ca voi mai renunta vreodata la ea.

Apoi, in 2016 am acumulat multe informatii noi, legate de nutritie si, in special despre fructe si astfel, totul s-a simplificat si s-a luminat.

Desi, intr-un fel, corpul meu pare mai “sensibil”, in sensul ca ma anunta mai repede decat alta data, atunci cand am exagerat cantitativ sau cand am complicat inutil digestia, mancand prea amestecat la o masa (chiar daca doar vegetale), eu sunt recunoscatoare pentru asta. Am inteles ca SIMPLITATEA e cuvantul cheie in alimentatie (si nu numai!) si, desi inca nu sunt foarte aproape de ceea ce stiu ca are nevoie corpul meu, stiu ca sunt pe drumul cel bun.

Spre deosebire de alta data, nu ma tot intreb daca consum calorii destule, daca obtin toti nutrientii de care e nevoie, daca nu cumva fac prea mult sport, pentru nivelul meu de sanatate, daca faptul ca dorm uneori prea putin, ori ca se intampla sa am ameteli sau ritm cardiac aiurea, e ceva nasol…Acum primesc semnale clare si mi-e usor sa imi dau seama unde ma aflu. Si chiar si cand am simptome neplacute, pur si simplu am incredere ca sunt unde trebuie sa fiu. Cand pricepi ca NICIODATA corpul (ori Dumnezeu) nu lucreaza impotriva ta (nici macar cand ai fost diagnosticat cu o boala autoimuna),  ci doar tu poti lucra impotriva lui, atunci privesti cu totul altfel ceea ce experimentezi.

Spre exemplu cand de curand, dupa cativa ani, a reaparut o migrena destul de agresiva, nu doar ca nu m-am intrebat “de ce?, cum asa?, aoleo, daca o iau de la capat cu crizele!?”…ci, intr-un mod bizar, am vrut sa simt durerea de tampla si starea de greata cu totul, sa ma conectez la ea, sa imi reamintesc ce rau si cat de greu era candva, cand nu intelegeam nimic…Acum, voiam sa ii spun migrenei ca pricep si ca vreau sa invat, ci nu sa ma lupt cu ea si sa o adorm cu medicamente, asa cum obisnuiam in urma cu cativa ani.

Nu o data am fost intrebata de ce ma chinui atat, ca doar nimeni nu traieste vesnic. Pentru ca multora li se pare extrem si chinuitor sa renunti, spre exemplu, la carne. Sau la alcool. Sau la cafea. Sau sa nu mananci nimic pentru cateva zile. Sau sa te trezesti cu noaptea-n cap, zilnic, ca sa faci miscare si sa faci sucuri proaspete…Mie, in schimb, mi se pare extrem sa traiesti fara sa poti sa iesi din rand, fara sa intelegi ce si de ce ti se intampla.

Si, din contra, mi se pare eliberator sa nu te doara capul, chiar daca nu ti-ai luat doza zilnica de cofeina sau de tutun, sa nu fii prost dispus doar fiindca a trecut de ora 13.30 si nu ti-ai mancat ciorbica, sa nu te ia cu ameteala, fiindca esti la menstra si ai uitat sa iti cumperi ciocolata sau vitamine. Mi se pare eliberator sa faci o ora de sport intens si sa nu fii apoi lesinat toata ziua, fiindca nu ai infulecat imediat geluri sau macaroane. Da, mi se pare eliberator sa nu fii sclavul poftelor, al fricii de durere si al ingrijorarii continue.

Si din nou, nu spun asta, ca si cum eu nu ma mai agat de cate o punga de pufuleti sau de nachos, doar pentru confort si relaxare, ori fiindca m-au parasit toate poftele culinare si am devenit vreun raw food-ist guru. Nici vorba. Dar incep sa pricep despre ce e vorba. Iar pentru mine, cand reusesc sa aplic teoria, chiar daca nu e mereu usor, nu e nici ceva chinuitor si nici legat de viata vesnica, ci e bucurie, fiindca e prilej de insanatosire si, mai ales, de cunoastere. A mea, a modului in care functionez, a ideii ca depinde de mine. Da, cam totul depinde de mine. Ce iti poate da mai multa libertate si liniste, decat ideea ca tu esti suma propriilor alegeri? Sunt atat de entuziasmata de ideea ca eu sunt in control, ca de mine tine felul in care ma simt fizic si emotional, incat nici macar nu ma mai simt vinovata cand o “scrantesc”. Imi asum si stiu ca si asta face parte din drumul meu.

Dupa aproape 6 luni, am refacut analizele la sange. Le-am refacut, mai mult sa imi confirm ca “rezultatul” intuit de mine, era corect. Cu cateva zile in urma, ma intrebase Catalin cum cred ca stau cu hemoglobina. I-am raspuns sigura pe mine: “Putin peste 10”. Rezultatul analizelor: 10.2 g/dL (nivelul s-a dublat in mai putin de 9 luni). Da, ma cunosc deja destul de bine, incat aproape sa nu mai am nevoie de analize la sange, pentru a sti cum stau. Sigur, nu doar felul in care ma simt ma ajuta sa stiu (nu, nu inseamna ca nu am zile si zile, ori nopti si nopti, ci ca iau lucrurile altfel), dar si faptul ca stiu ca fac ce trebuie, la nivelul la care ma aflu acum.

Si mai stiu ca asta se poate schimba. Nu in bine sau in rau. Ci doar ca se poate schimba. Pentru ca viata, nu-i asa?, inseamna schimbare. Si nu pot decat sa sper ca orice ar aduce schimbarea, eu voi fi pregatita; pregatita sa parasesc credinte, tipare, principii, retete in care cred acum, oameni, frici, locuri, placeri, neplaceri…si sa adopt altele, noi…Fiindca cel mai probabil, asta aduce evolutie. Si libertate.