Recunosc ca nu a fost usor. Si nu ma refer la faptul ca a trebuit sa renunt la anumite alimente. Nu aveam pofte si nici neputinte, in ce priveste dieta. Mai ales ca erau ani buni de cand mancam “mai altfel.” Dar…de multe ori, ma simteam o ciudata; mi-era teama de faptul ca oamenii ma judeca, pentru alegerile mele. Au fost momente, mai ales la inceputul dietei, cand m-am simtit singura si neinteleasa, desi incercam sa raman pozitiva si desi familia ma sustinea, atat cat putea. Dar eu eram prea diferita de restul lumii. Sau asa credeam. Poate ca toate aceste stari pot fi puse si pe seama unei detoxifieri…sufletesti, cine stie? Era clar ca devenisem mai sensibiloasa si parca mai expusa sufleteste. Dieta “spartana” a venit si cu o certa izolare sociala. Nu ca as fi avut cine stie ce viata sociala inainte, dar ceva s-a schimbat. Poate ca si din vina mea, fiindca incepusem sa ma retrag in mine, cu stari grele, apasatoare, intrebandu-ma: DE CE? Ma incercau destul de des dureri interioare sufletesti, caci nu aveam raspuns. Nu facusem niciodata abuzuri alimentare sau de orice alt fel. Traisem mult mai “atent” decat multe persoane pe care le stiam. Atunci DE CE? De ce eram nevoita sa renunt la mici placeri, cand restul lumii se bucura de mult mai mult si parea sa nu aiba vreo problema? Si nu era faptul ca renuntam la gustul unor alimente, ci ca ma autoexcludeam, de multe ori, de exemplu, de la cate o “reuniune”; caci, un om care vine la gratar, dar nu mananca mici, nu bea bere, nu papa inghetata, nu e amuzant deloc, right? Unde mai pui ca ma obisnuisem ca la 10.30 p.m. cel tarziu, sa fiu in pat, inclusiv in week-end. Daca nu as fi facut asa, nu as fi fost apta de sport la prima ora, iar sportul ma ajuta fizic, dar mai ales psihic, asa ca nu as fi riscat ca a doua zi sa nu ma pot bucura de miscare. Deci, exact cand petrecerea se incingea, eu m-as fi retras la culcare. Weiiiiird! 🙂
Pe acest fond si, mai ales (aveam sa imi dau seama luni de zile mai tarziu), pentru faptul ca doctorul internaut recomandase somn OBLIGATORIU de minim 9 ore, au reaparut, in forta, insomniile. Daca trecea de ora 22, iar eu nu eram in pat, ma cuprindea panica, fiindca stiam ca nu aveam nicio sansa sa ajung la minimul de somn de care, credeam eu, aveam nevoie! Incepusem sa am palpitatii, transpiratii, stari de panica si de depresie inainte de culcare. Nu ma mai recunosteam uneori! Am avut luni de zile cand am dormit extrem de putin, chiar si 2 ore pe noapte sau mai deloc. Stiu ca anemia poate avea drept simptom insomnia, dar totul a reinceput exact dupa aflarea diagnosticului; cam mare coincidenta! Am povestit aici starile care ma incercau cand nu dormeam. Si acela era doar inceputul unui drum lung si anevoios, fara somn.
Ciudat este ca functionam, desi ma dadeam jos din pat pe la 5 si ceva dimineata, dupa nopti de nesomn; imi “rulam” rutina de dimineata cu exercitiile fizice (nu stiu ce m-as fi facut fara ele!) si micul dejun. Sunt sigura ca si dieta bazata in mare parte pe alimente crude si, pe cat posibil, alcaline, m-a ajutat sa ma autosustin in aceasta perioada extrem de grea si de solicitanta fizic si psihic. Apoi, miscarea fizica matinala imi dadea forta si energie, intr-un mod aproape inexplicabil. Dar poate cel mai mult m-a sustinut iubirea celor dragi…desi nu le-a fost usor.
Cata framantare! Cate ganduri! Ce zbucium! Cate metode aplicate, timp de aproape doi ani, in incercarea de a-mi gasi odihna nocturna! Mi-a trebuit mult sa ma calmez, sa ma adun, sa imi dau seama ca pentru mine erau de ajuns 6 ore de somn, sa accept ca nu exista om care sa stie mai bine decat stia organismul meu de cate ore are nevoie pentru a se reface. Am inteles ca ma blocasem singura, crezand ca TREBUIE sa dorm minim 9 ore / noapte, cand eu niciodata nu avusesem nevoie de atatea ore pentru a fi odihnita, nici macar cand mancam carne si dulciuri zi de zi! In timp, am realizat cat rau imi faceam singura, luand ca valabile niste tipare, care ar fi trebuit sa ma salveze, dar care nu mi se potriveau si care, in mod evident, ma destabilizau; am inteles ca, de fapt, mi-era frica si de aceea treceam prin stari chinuitoare, de multe ori. Si am mai inteles ceva valoros: nu e treaba mea felul cum ma privesc oamenii si ce cred despre mine, despre faptul ca mananc altfel sau ca am alte preocupari. Treaba mea era sa fac ce puteam si ce credeam eu ca e bine pentru mine si pentru familia mea, cu riscul de a fi etichetata intr-un fel sau altul si cu riscul de a nu (mai) fi amuzanta. 🙂 Si tot treaba mea era sa incetez sa ma intreb DE CE si, in schimb, sa invat sa accept si sa imbratisez toate cate imi erau date. Caci toate au un scop, cu siguranta.
“Constatarea că ceva ne vorbeşte cu ajutorul corpului nostru şi că, în acelaşi timp, nimic nu aparţine hazardului, ar putea să ne sperie sau să ne facă să credem în fatalitate. De fapt, este invers şi trebuie să înţelegem, aşa cum spune Alchimistul lui Paulo Coelho, că „dacă Cerul ne dă cunoaşterea viitorului, o face ca acesta să poată fi schimbat“. Dacă viaţa comunică intens cu noi şi exprimă prin intermediul corpului nostru ceea ce nu merge, o face, de asemenea, ca să putem schimba ceva înlăuntrul nostru”. (Michel Odoul)
Liorisme 