Category: Spending my time

La inceputul lui martie, am facut o mica excursie in padure, cu scopul declarat de a gasi ghiocei…n-am avut noroc; ori nu-si scosesera la iveala clopotelul gingas, ori paduricea noastra are doar viorele salbatice…sau cel putin asta cred ca am cules. 🙂

Oricum ar fi, a fost o ora de care ne-am bucurat toti patru. Una dintre marile mele frustrari vine din faptul ca petrecem atat de putin timp la aer,  in natura, sub soarele cerului sub care vietuim…nu stiu cum putem gasi sanatatea si linistea, daca toata ziulica stam inchisi intre peretii biroului, ai casei sau ai masinii. Este cu totul nenatural cum am ajuns sa traim, cu ochii in tot felul de puncte de hipnoza zilnica, ce ne inrobesc atat pe noi, cat si pe ai nostri copii. Si asta in timp ce copacul isi misca frunza, iarba isi tremura firul si soarele zambeste cu caldura; dar pentru cine?  Stii si tu ca Dumnezeu ne-a creat pentru a ne misca, a alerga, a sta in natura, alaturi de celelalte vietuitoare, de plante si cate a mai lasat El pentru bucuria si sanatatea noastra.

Desi locuim la tara de trei ani, ne bucuram atat de putin de tot ce ne inconjoara…ba ca nu avem timp, ba ca s-a facut noapte, ba ca s-a facut iarna…iar copiii acestei epoci, nu stiu sa se joace decat in casa! Afara nu au stare mai mult de 30 de minute, in general. Daca se aduna mai multi, mai sunt ceva sanse sa se fugareasca, sa tipe, sa traga pisica de coada, dar nu cu pofta si bucuria din copilaria noastra din fata blocului, cand uitam sa mancam, sa facem pipi sau temele. E drept ca aveam atat de putine ispite intre patru pereti, incat nici nu are sens aceasta comparatie. Insa, Doamne, ce bine imi amintesc vacantele de la bunici, cand ziua era nesfarsita si timpul incremenea, lasandu-ne pe noi, copiii, sa ne bucuram de toate jocurile inventate si neinventate: cu mingea, joaca de-a comorile, atent ascunse sub cioburi de sticla colorata, in pamant, cititul in iarba…Nici viata la bloc nu insemna pe atunci altceva decat mijita, Flori, filme,fete, baieti, Telefonul fara fir si cate si mai cate. Chiar si cand am crescut, pana pe la 16 ani, tot pe-afara ne distram! Mi-amintesc perfect casetofonul vecinului meu, Gigi. 🙂 Ce exaltati eram, ascultand pe langa bloc Snap, Salt’n Pepper, Milli Vanilli, Guns N’ Roses, Poison, George Michael, dar si Falco, Roxette, Billy Idol, Simply Red.

Dimineata. Aer de primavara, rece si totusi bland. Imi las capul pe spate si ma uit la pasari; la zborul lor indelung, rutinat si totusi atat de frumos. Ma gandesc cum noi, oamenii, ne plictisim atat de repede, desi, in mod bizar, nu avem niciodata timp destul pentru aproape nimic. Oare pasarile se plictisesc pe drumul lor spre destinatie? Sau sunt fericite sa simta mangaierea vantului, textura norilor si culoarea cerului?

Fac oare oamenii ceva similar, indelung, ca parte din fiinta lor? In afara de alergat, nu imi vine altceva in minte. :)…Atunci cand alergi pe distante lungi si foarte lungi, rutina se instaleaza si cu ea, ganduri de tot felul te napadesc, oboseala… dar, cu toate astea, in sfarsit esti liber sa te misti, sa respiri, sa privesti in jur, sa iti asculti pulsul, sa simti ca esti viu!

A, da…ar mai fi inotul! Ca miscare, as zice ca chiar se aseamana cu zborul, doar ca omul loveste si aerul si apa, cand bratele i se desfac si se transforma in aripi…daca stau sa ma gandesc, in apa, omul devine ceva intre peste si pasare; inoata si zboara, in acelasi timp, zbatandu-se sa isi propulseze corpul inainte, in sus si in jos…ceea ce fac si pasarile, daca prada lor se afla in apa si e nevoie sa se scufunde :). Dar ce nu pot face nici pestii, nici pasarile este …“pluta”. 🙂 Eu, cel putin, nu am vazut niciodata vreo stiuca sau vreo lisita cu burta in sus, plutind nepasatoare pe apa. 🙂

Nu stiu cum e la tine, dar eu am sentimentul ca nu  petrec niciodata destul timp cu copiii mei. Chiar si in week-end, cand nu mergem la serviciu, sunt atat de multe lucruri de facut, incat mereu sunt frustrata ca iar a trecut ziua si eu nu am stat destul de vorba cu fetele, sau nu ne-am jucat mai mult de 20 de minute, ori am lasat vreo poveste neterminata.

Continue reading “Fluturi mii si mii” →

Vara trecuta, ne-am oferit luxul unei vacante in doi, de cateva zile. Desi suntem mari fani ai insulelor grecesti, cu tot ce inseamna ele (muzica, mirosuri, apa si aerul imbibat de vacanta, plajele pustii si oamenii detasati), anul asta, din motive mai degraba obiective, ne-am limitat doar la Bulgaria. Ne-am intrebat ce sens ar avea sa fii turist in insulele Greciei, fara sa te poti bucura de mancarea, vinul si soarele de-acolo? Asta era un experiment: prima vacanta cu hrana de “regim”. Ok, cu ceva efort am fi gasit ce sa mancam, pe lista alimentelor permise de doctor regasindu-se salatele, leguminoasele, fructele, legumele; dar inca nu eram in punctul in care sa fiu sigura ca rezist miresmelor culinare de tot felul din Grecia…

Mai vizitaseram Balchik de vreo doua ori, dar de data asta, ne-am si cazat acolo, la un hotel situat pe faleza marii, chiar langa Palatul Reginei Maria.  Mmmm…desi suna bine pe Net, nu aveam mari asteptari…nu de alta, dar cu nici doua saptamani in urma, tot in Bulgaria, intr-un loc de altfel minunat, pozele de pe Net erau…poze, iar realitatea…mushca…cu guri de miriapozi si alte insecte urate. Brrr…

E, la Regina Maria, alta poveste. Totul de bun simt, cu gust chiar, iar patul cu baldachin si oglinda de pe tavan, de-asupra patului, ne-au convins din prima…Aranjamentul feng-shui  s-a mai stricat cand am inceput sa scoatem din sacosele uriase , morcovi, varza, fructe, storcator, seminte, uleiuri si alte cateva ingrediente, absolut necesare in vacanta unor traitori in sanatate…totul a culminat cand, clantanind cu mare verva, si-au facut aparitia doua castroane, de marimi diferite, linguri, furculite si cutit. A, ba nu! Ca de fiecare data, unealta principala, cutitul, l-am lasat acasa. Asa ca, a trebuit sa cumparam altul. Din fiecare vacanta, ne intoarcem cu un cutit nou. Bine ca aveau ei pahare, de vreo doua marimi, tocmai bune pentru sucuri.

O alta surpriza placuta a fost terasa. Larga si incapatoare, cu vedere la mare, cu muscate rosii si roz atarnate de balustrada.  Bicicleta s-a lefait deci toata vacanta, sprijinita gales de gratarul de lemn al terasei, cu shaua la umbra.

Cum aveam micul dejun inclus, am zis ca e cazul sa vedem si restaurantul. Ne-a placut: curat, atmosfera calda, foarte elegant. In capat, pe un perete, un autocolant cu imaginea Reginei Maria in gradina de la Palat. Peste autocolant, construisera niste coloane din rigips,  care imitau foarte bine coloanele de piatra din gradina Reginei si se incadrau perfect acolo. Terasa larga a restaurantului dadea spre faleza si puteai sa auzi valurile marii miscandu-se in apropiere.  Muzica in surdina, chelneri la patru ace, draperii fosnitoare, mirosuri imbietoare…

Ok, zic, sa consultam meniul a la carte. Chelnerul vine zambind. Catalin il roaga sa ne aduca doar fructe. Se uita la noi, zice ca nu a inteles. Apoi zice ca nu a auzit. In fine, pricepe ca tot ce vrem sunt niste fructe. Isi indreapta coloana si privindu-ne un pic de sus zice: We don’t have so many fruits. Un coleg de-al lui, mirosind ca se intampla ceva interesant, s-a apropiat dornic sa afle despre ce e vorba. Au discutat ceva in bulgara, dupa care au plecat. Alo, baieti! Mancam si noi ceva? Dupa vreo 10 minute, apare chelnerul nostru cu un mic platou, pe care sedeau cuminti cateva felii de pepene rosu si galben. Le-a pus cu prudenta pe masa si a plecat, tot nedumerit.

In diminetile urmatoare, au fost mai variate fructele, dar nu neaparat mai multe. Ne-am zic ca, pe viitor, cand mai facem rezervari, anuntam ca la micul dejun vrem doar fructe…ca sa evitam nedumeririle, nu de alta:)

Pe scurt, programul zilei arata cam asa: trezirea in jur de 7, dupa care Catalin facea o baie in mare (la 2 pasi de noi); eu, pe burta goala, beam un pahar mare de apa cu 4 lingurite de pulbere de orz, o capsula de Rhadiola Rosea si una de Coenzima Q10+1 lingurita de ulei de catina. Apoi luam micul dejun la restaurantul hotelului. Urma un moment sportiv:) …fie alergare, fie inot, fie bicicleta, iar in cazul lui Catalin, posibil toate trei. Mi-a placut foarte tare faleza lunga, betonata, cu pietre mari pe post de strajeri ai litoralului; te simteai ca in desert, desi marea haladuia alaturi…Pe dreapta, pe directia Albena, se formase o balta ciudata, cu vegetatie si aspect de delta. Desi prefer sa nu alerg pe beton, faleza mi s-a parut grozava…alergand, aveam un sentiment placut si in acelasi timp straniu, ca sunt pe alta planeta: eu marea, cerul, cativa pescarusi care-si strigau nemultumirea de zburatoare dalbe prin aer, barcile pescarilor in departare si lunga, alba faleza…altceva, nimic si nimeni…

Zilnic, la intoarcerea in hotel, faceam cele doua sucuri de baza: varza rosie (pe care nu-l combin niciodata cu alta leguma) si morcov, in care mai adaugam verdeata, telina, dovlecel sau ce se mai gasea prin ghereta cu fructe si legume, descoperita in Balchik…apropos de piata de legume si fructe bulgareasca, am vazut in locuri stramte, de 2 m patrati, 5 feluri de struguri, 6 soiuri de rosii, 3 soiuri de vinete si cate si mai cate! Si la un pret mult mai mic decat in pietele romanesti.

Urma pranzul in jur de ora 14, pe care-l serveam, ca si cina, la vreo terasa de pe faleza. Am incercat de fiecare data alt loc si ne-am declarat satisfacuti, mai cu seama ca nu se soca nimeni ca ceream 3-4 salate o data, ca ii rugam sa nu puna ulei, sare, sosuri. Aveam mereu la mine faina din seminte crude si fulgi de drojdie, o sticluta cu ulei de masline si sare neiodata (din care ma straduiesc sa pun cat mai putin). Alaturi de salate, am mai incercat legumele la gratar sau la cuptor, mamaliga…

Ne-am propus sa repetam experienta din Balchik, din cel putin 3 motive: e aproape de casa si nu costa o avere, e liniste si tihna si poti face sport cat cuprinde, intr-un peisaj incantator.

Cred ca fiecare pesoana stie pe cineva, si inca pe cineva, care stie pe cineva sau care a auzit de inca un cuplu care divorteaza, se desparte etc. Chiar, noroc ca m-am maritat (pe vremea cand inca se purta chestia asta), ca altfel aveam mari sanse sa raman nemaritata, avand in vedere vremurile astea dure.

Ce bine imi aduc aminte de una din primele intalniri cu (acum) sotul meu, caruia i-am declarat raspicat (si nu ca m-ar fi cerut de nevasta asa de repede…i-au trebuit ceva ani…:P), ca sa-i intre bine-n cap, eu nu ma marit. Nu sunt genul. Nu vreau sa spal si sa deretic mereu dupa barbat si dupa copii toata ziua, cand nu-s la serviciu. Nu fac sex cand are barbatul chef. Si lista continua. Ce-o fi gandit el atunci nu stiu, dar cred ca zilele astea am sa-l intreb…Una peste alta, m-a convins (ani mai tarziu) ca noi suntem meniti unul altuia, desi suntem saraci-lipiti (trebuie sa vad ce e cu expresia asta), iar dupa inca ceva vreme, al meu tata l-a convins ca e mai intelept sa ma ia de nevasta:)))

Ei, da. O nevasta mai si deretica, in timp ce face mancare si alearga dupa copii, dar nu e un capat de tara. Si, ceea ce nu stiam atunci, dragostea fizica e o binecuvantare, daca ti-e mintea si inima acolo, langa omul ales…

Intamplator sau nu, mi-a picat in mana o carte cu un titlu care nu e prea atragator, as zice: “Greselile parintilor ii pot distruge pe copii”, carte scoasa la Editura Curtea veche, scrisa de Dr. Laura Schlessinger. Desi, cum ziceam, are o titlu un pic cam dramatic sau drastic, cum sa zic, pentru gustul meu, trateaza cateva subiecte care mi se par foarte actuale, cartea fiind publicata acum vreo 12 ani.

Autoarea americana si-a intitulat primul capitol al cartii “Disparitia familiei”. Pe scurt, emanciparea feminina, presiunile sociale de tot felul asupra femeii in general si asupra mamelor in special, interesele de grup, materialismul cultural, individualismul exacerbat, nevoia, de multe ori falsa, a inca unui salariu, si lista nu se opreste aici, toatea acestea ne imping la a ne neglija nu doar adevaratele nevoi, dar si proprii copii. Drept urmare, ne institutionalizam mult prea devreme copilasii, fara a lua in considerare si repercusiunile ce decurg de aici, vazandu-ne de viata noastra complicata de adulti. Cel mai mult cred ca m-a impresionat vehementa cu care autoarea vorbeste despre individualismul adultilor dus la extrem, despre preocuparea acestora pentru propria persoana, despre Libertatea lor de a-si face copiii sa sufere. “Casnicia a degenerat intr-o <<relatie de cuplu>> destinata, in principal, gratificarii sexuale si emotionale a fiecarui adult”. “Copiii ajung sa detina controlul asupra propriilor vieti numai pentru ca adultii se concentreaza in mod egoist asupra satisfactiilor personale, a carierei si a vietii sentimentale si/sau sexuale”. “In zilele noastre, nu se mai pune pret pe sacrificiul de sine si pe obligatii. Aceste valori au fost inlocuite cu idealurile egoiste ale imbogatirii si ale satisfactiei (de preferinta imediate), in care nicio oportunitate nu ramane neexploatata si niciun moft, nicio dorinta ori placere nu raman nesatisfacute. Uluitor este faptul ca societatea noastra ramane surprinsa atunci cand copiii nostri lipsiti de experienta, imaturi, fara valori in care sa creada si indisciplinati, se comporta exact la fel, iar rezultatele sunt promiscuitatea, violenta, dependenta, delincventa si moartea”.

Adevarul e ca este greu sa mai gasesti timp si energie sa ai familie si sa te ingrijesti de ea cu rabdare, smerenie si iubire. Parca societatea trage de noi in toate directiile si aici includ relatiile (prieteni, vecini, colegi), serviciul, tot felul de obligatii si treburi, pentru care alergam cat e ziulica de lunga. La sfarsitul zilei, sau de multe ori, la inceputul noptii,  suntem storsi de vlaga si  incapabili sa fim ceea ce ar fi minuntat sa putem fi: parinti, sos/sotie, fiu/fiica.

“Cand vedem un om cu o neliniste mare, cu mahnire si cu suparare, desi le are pe toate, atunci sa stim ca ii lipseste Dumnezeu. In cele din urma, oamenii sunt chinuiti si de bogatie, pentru ca bunurile lumesti nu-i implinesc sufleteste; sufera de un chin indoit. Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au nici copii, dar tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate”…(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan. Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovnicesti)

Dar oare ce ar fi spus bunicii nostri, vazandu-ne ca ne vaicarim atat, ca viata e grea, ca e tare dificil sa tii de casa, barbat, copii, serviciu, viata sociala, hobby-uri etc. Ar fi de-a dreptul socati sa vada minunile din ultimii zeci de ani: masina de spalat rufe,  de spalat vase, pampers-ii, bona, becul din tavan, metroul pentru cei mai putin norocosi, care nu detin automobil (propriu sau de la job), croissant-ul de la hypermarket, semintele gata prajite, Internetul, salata la punga, painea coapta gata si feliata, tableta, I-phone-ul si cate altele. Insa ei nu stiu ca nu e de ajuns ca tehnologia sta in mainile noastre, fiindca in afara de asta, parca nu avem nimic, nici macar timp.

Cine mai stie azi sa aprinda un opait, sa faca focul in vatra, sa taie lemne, sa puna osia la car, sa sape pamantul si sa-l cultive, sa culeaga roadele lui si altele asemenea? Cine mai stie azi sa faca si sa ingrijeasca cate 6-7 copii (minimum), sa le faca nunti cu propriile resurse, in curtea din spatele casei, sa se lupte cu toate si sa nu aiba psiholog, medicamente si nici macar absorbante? Bine, bunicile noastre, la ritmul asta de sarcini (vorbesc de gravidenie, nu doar de sarcinile lor zilnice, fara numar), nici nu ar mai fi avut nevoie de absorbante prea des… …Desi pilula contraceptiva aparuse, mi se pare, pe la inceputul anilor ’50, cred ca  tarancile romance erau cu totul straine de o asa gaselnita.

“Astazi, datorita mijloacelor pe care le folosesc, oamenii trebuie sa faca apoi fizioterapie, masaj…Vezi astazi tamplari cu niste burti! Unde ai fi gasit mai demult tamplar cu burta!? Oare cu rindeaua ce-o manuiau le mai ramaneau burti“? (Cu durere si dragoste pentru omul contemporan. Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovnicesti)

Mi se pare tare interesant faptul ca exista state care au legalizat divortul abia acum cativa ani, precum Chile (2004), Irlanda (1997), China (in anii ’80), Canada (anii ’60), Spania (1981), Brazilia (1978). Oricum, ilegalitatea divortului (ca in Carolina de Sud, SUA, intre 1879-1948), nu putea tine o familie impreuna. Cuplurile se destramau si vor continua sa faca asta, cu sau fara voia statului, peste tot in lume, pentru ca vremurile s-au schimbat si parca nu mai avem nevoie unii de altii: femeia de barbat si barbatul de femeie. Suntem independenti financiar si sufleteste si ne descurcam pe lumea asta, traind reci si neimplicati… Adevarul e ca dragostea adevarata nu e treaba la indemana. “Inima noastra cuprinsa de multe patimi iubeste desfatarea si netulburarea, nu rabda amaraciunile si necazurile, nu iubeste sa fie deranjata si sa fie rugata sa faca ceva bun pentru cineva.” (Dragostea, Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul. Arhimandrit Serafim Alexiev)

De-a lungul vremii, s-a dat vina pe ea, pe el, pe adulter, pe incompatibilitate, pe disparitia atractiei fizice intre cei doi, pe lipsa de commitment, pe saracie, pe imbogatire etc. La un moment dat, pe la inceputul anilor 1900, analistii momentului au pus fenomenul pe seama schimbarilor sociale, ale industrializarii, miscarii feminine, urbanizarii, clasificand cuplul aflat in pragul divortului drept victima a acestor realitati sociale.

Citeam ca in prezent romanii traiesc mai mult cu aproximativ 13 ani decat in anii ‘50, dar oare de ce acum jumatate de secol, desi viata era chinuita, oamenii aveau putere si rabdare si timp pentru toate, iar acum, desi sunt putini cei care se trezesc inainte de ora 7, ne plangem ca ziua e scurta, ca suntem stresati si obositi, ca nu avem timp pentru noi, ca nu ne putem inhama si la construirea unei familii, care cere atatea sacrificii, nu? Cine sau ce ne-a furat linsitea si intelepciunea de a intelege ca viata nu poate si nu trebuie sa fie un huzur ca sa fim fericiti? De ce azi oamenii nu mai au rabdare unii cu altii, de ce nu se mai responsabilizeaza ca pe vremuri, de ce vrem libertati care ne fac rau si care ne aduc, in final, nefericire? Ce cautam, cu atata infrigurare in lume si nu gasim? Pe cine cautam, cand ni se pare ca cel/cea de langa noi nu (mai) e ce ne trebuie, ce ne dorim? Ce speram ca vom gasi, parasind, si plecand iar la vanatoare si lasand in urma, de multe, ori copii intristati pentru totdeauna? De ce anume este nevoie ca sufletele si trupurile a doi oameni sa se gaseasca si, mai ales, sa ramana pana la sfarsit impreuna? “Împerecherea barbatului cu femeia, când nu-i usurarea unei luxurii vagabonde, ori a unei prostituari furise, când e întâlnirea si oferta a doua feciorii sanatoase, când e precedata de o alegere nesilita, de o patima curata, de-o învoiala stiuta de lume si consfintita, capata caracter aproape mistic, pe care nimeni nu-l mai poate înlatura. Alegerea e fara schimbare, patima (pasiunea) curata e consfintita, învoiala e vesnica. În cele doua trupuri ce se strâng în dorinta, sunt doua suflete ce se regasesc în iubire. Cele doua trupuri se schimba într-un singur trup, cele doua suflete într-un singur suflet”. (Parintele Arsenie Boca).