Cred ca fiecare pesoana stie pe cineva, si inca pe cineva, care stie pe cineva sau care a auzit de inca un cuplu care divorteaza, se desparte etc. Chiar, noroc ca m-am maritat (pe vremea cand inca se purta chestia asta), ca altfel aveam mari sanse sa raman nemaritata, avand in vedere vremurile astea dure.

Ce bine imi aduc aminte de una din primele intalniri cu (acum) sotul meu, caruia i-am declarat raspicat (si nu ca m-ar fi cerut de nevasta asa de repede…i-au trebuit ceva ani…:P), ca sa-i intre bine-n cap, eu nu ma marit. Nu sunt genul. Nu vreau sa spal si sa deretic mereu dupa barbat si dupa copii toata ziua, cand nu-s la serviciu. Nu fac sex cand are barbatul chef. Si lista continua. Ce-o fi gandit el atunci nu stiu, dar cred ca zilele astea am sa-l intreb…Una peste alta, m-a convins (ani mai tarziu) ca noi suntem meniti unul altuia, desi suntem saraci-lipiti (trebuie sa vad ce e cu expresia asta), iar dupa inca ceva vreme, al meu tata l-a convins ca e mai intelept sa ma ia de nevasta:)))

Ei, da. O nevasta mai si deretica, in timp ce face mancare si alearga dupa copii, dar nu e un capat de tara. Si, ceea ce nu stiam atunci, dragostea fizica e o binecuvantare, daca ti-e mintea si inima acolo, langa omul ales…

Intamplator sau nu, mi-a picat in mana o carte cu un titlu care nu e prea atragator, as zice: “Greselile parintilor ii pot distruge pe copii”, carte scoasa la Editura Curtea veche, scrisa de Dr. Laura Schlessinger. Desi, cum ziceam, are o titlu un pic cam dramatic sau drastic, cum sa zic, pentru gustul meu, trateaza cateva subiecte care mi se par foarte actuale, cartea fiind publicata acum vreo 12 ani.

Autoarea americana si-a intitulat primul capitol al cartii “Disparitia familiei”. Pe scurt, emanciparea feminina, presiunile sociale de tot felul asupra femeii in general si asupra mamelor in special, interesele de grup, materialismul cultural, individualismul exacerbat, nevoia, de multe ori falsa, a inca unui salariu, si lista nu se opreste aici, toatea acestea ne imping la a ne neglija nu doar adevaratele nevoi, dar si proprii copii. Drept urmare, ne institutionalizam mult prea devreme copilasii, fara a lua in considerare si repercusiunile ce decurg de aici, vazandu-ne de viata noastra complicata de adulti. Cel mai mult cred ca m-a impresionat vehementa cu care autoarea vorbeste despre individualismul adultilor dus la extrem, despre preocuparea acestora pentru propria persoana, despre Libertatea lor de a-si face copiii sa sufere. “Casnicia a degenerat intr-o <<relatie de cuplu>> destinata, in principal, gratificarii sexuale si emotionale a fiecarui adult”. “Copiii ajung sa detina controlul asupra propriilor vieti numai pentru ca adultii se concentreaza in mod egoist asupra satisfactiilor personale, a carierei si a vietii sentimentale si/sau sexuale”. “In zilele noastre, nu se mai pune pret pe sacrificiul de sine si pe obligatii. Aceste valori au fost inlocuite cu idealurile egoiste ale imbogatirii si ale satisfactiei (de preferinta imediate), in care nicio oportunitate nu ramane neexploatata si niciun moft, nicio dorinta ori placere nu raman nesatisfacute. Uluitor este faptul ca societatea noastra ramane surprinsa atunci cand copiii nostri lipsiti de experienta, imaturi, fara valori in care sa creada si indisciplinati, se comporta exact la fel, iar rezultatele sunt promiscuitatea, violenta, dependenta, delincventa si moartea”.

Adevarul e ca este greu sa mai gasesti timp si energie sa ai familie si sa te ingrijesti de ea cu rabdare, smerenie si iubire. Parca societatea trage de noi in toate directiile si aici includ relatiile (prieteni, vecini, colegi), serviciul, tot felul de obligatii si treburi, pentru care alergam cat e ziulica de lunga. La sfarsitul zilei, sau de multe ori, la inceputul noptii,  suntem storsi de vlaga si  incapabili sa fim ceea ce ar fi minuntat sa putem fi: parinti, sos/sotie, fiu/fiica.

“Cand vedem un om cu o neliniste mare, cu mahnire si cu suparare, desi le are pe toate, atunci sa stim ca ii lipseste Dumnezeu. In cele din urma, oamenii sunt chinuiti si de bogatie, pentru ca bunurile lumesti nu-i implinesc sufleteste; sufera de un chin indoit. Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au nici copii, dar tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate”…(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan. Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovnicesti)

Dar oare ce ar fi spus bunicii nostri, vazandu-ne ca ne vaicarim atat, ca viata e grea, ca e tare dificil sa tii de casa, barbat, copii, serviciu, viata sociala, hobby-uri etc. Ar fi de-a dreptul socati sa vada minunile din ultimii zeci de ani: masina de spalat rufe,  de spalat vase, pampers-ii, bona, becul din tavan, metroul pentru cei mai putin norocosi, care nu detin automobil (propriu sau de la job), croissant-ul de la hypermarket, semintele gata prajite, Internetul, salata la punga, painea coapta gata si feliata, tableta, I-phone-ul si cate altele. Insa ei nu stiu ca nu e de ajuns ca tehnologia sta in mainile noastre, fiindca in afara de asta, parca nu avem nimic, nici macar timp.

Cine mai stie azi sa aprinda un opait, sa faca focul in vatra, sa taie lemne, sa puna osia la car, sa sape pamantul si sa-l cultive, sa culeaga roadele lui si altele asemenea? Cine mai stie azi sa faca si sa ingrijeasca cate 6-7 copii (minimum), sa le faca nunti cu propriile resurse, in curtea din spatele casei, sa se lupte cu toate si sa nu aiba psiholog, medicamente si nici macar absorbante? Bine, bunicile noastre, la ritmul asta de sarcini (vorbesc de gravidenie, nu doar de sarcinile lor zilnice, fara numar), nici nu ar mai fi avut nevoie de absorbante prea des… …Desi pilula contraceptiva aparuse, mi se pare, pe la inceputul anilor ’50, cred ca  tarancile romance erau cu totul straine de o asa gaselnita.

“Astazi, datorita mijloacelor pe care le folosesc, oamenii trebuie sa faca apoi fizioterapie, masaj…Vezi astazi tamplari cu niste burti! Unde ai fi gasit mai demult tamplar cu burta!? Oare cu rindeaua ce-o manuiau le mai ramaneau burti“? (Cu durere si dragoste pentru omul contemporan. Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovnicesti)

Mi se pare tare interesant faptul ca exista state care au legalizat divortul abia acum cativa ani, precum Chile (2004), Irlanda (1997), China (in anii ’80), Canada (anii ’60), Spania (1981), Brazilia (1978). Oricum, ilegalitatea divortului (ca in Carolina de Sud, SUA, intre 1879-1948), nu putea tine o familie impreuna. Cuplurile se destramau si vor continua sa faca asta, cu sau fara voia statului, peste tot in lume, pentru ca vremurile s-au schimbat si parca nu mai avem nevoie unii de altii: femeia de barbat si barbatul de femeie. Suntem independenti financiar si sufleteste si ne descurcam pe lumea asta, traind reci si neimplicati… Adevarul e ca dragostea adevarata nu e treaba la indemana. “Inima noastra cuprinsa de multe patimi iubeste desfatarea si netulburarea, nu rabda amaraciunile si necazurile, nu iubeste sa fie deranjata si sa fie rugata sa faca ceva bun pentru cineva.” (Dragostea, Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul. Arhimandrit Serafim Alexiev)

De-a lungul vremii, s-a dat vina pe ea, pe el, pe adulter, pe incompatibilitate, pe disparitia atractiei fizice intre cei doi, pe lipsa de commitment, pe saracie, pe imbogatire etc. La un moment dat, pe la inceputul anilor 1900, analistii momentului au pus fenomenul pe seama schimbarilor sociale, ale industrializarii, miscarii feminine, urbanizarii, clasificand cuplul aflat in pragul divortului drept victima a acestor realitati sociale.

Citeam ca in prezent romanii traiesc mai mult cu aproximativ 13 ani decat in anii ‘50, dar oare de ce acum jumatate de secol, desi viata era chinuita, oamenii aveau putere si rabdare si timp pentru toate, iar acum, desi sunt putini cei care se trezesc inainte de ora 7, ne plangem ca ziua e scurta, ca suntem stresati si obositi, ca nu avem timp pentru noi, ca nu ne putem inhama si la construirea unei familii, care cere atatea sacrificii, nu? Cine sau ce ne-a furat linsitea si intelepciunea de a intelege ca viata nu poate si nu trebuie sa fie un huzur ca sa fim fericiti? De ce azi oamenii nu mai au rabdare unii cu altii, de ce nu se mai responsabilizeaza ca pe vremuri, de ce vrem libertati care ne fac rau si care ne aduc, in final, nefericire? Ce cautam, cu atata infrigurare in lume si nu gasim? Pe cine cautam, cand ni se pare ca cel/cea de langa noi nu (mai) e ce ne trebuie, ce ne dorim? Ce speram ca vom gasi, parasind, si plecand iar la vanatoare si lasand in urma, de multe, ori copii intristati pentru totdeauna? De ce anume este nevoie ca sufletele si trupurile a doi oameni sa se gaseasca si, mai ales, sa ramana pana la sfarsit impreuna? “Împerecherea barbatului cu femeia, când nu-i usurarea unei luxurii vagabonde, ori a unei prostituari furise, când e întâlnirea si oferta a doua feciorii sanatoase, când e precedata de o alegere nesilita, de o patima curata, de-o învoiala stiuta de lume si consfintita, capata caracter aproape mistic, pe care nimeni nu-l mai poate înlatura. Alegerea e fara schimbare, patima (pasiunea) curata e consfintita, învoiala e vesnica. În cele doua trupuri ce se strâng în dorinta, sunt doua suflete ce se regasesc în iubire. Cele doua trupuri se schimba într-un singur trup, cele doua suflete într-un singur suflet”. (Parintele Arsenie Boca).