Gheorghe Avadanei, la 20 de ani, in prima lui permisie de militar (1970)
Pe tata, fireste, il cunosc de cand eram mica. 🙂 Mama zice ca, pe la 1 an si ceva, cea mai mare placere a mea era sa ma lungesc peste tata si sa zac acolo, nemiscata. Pe langa ca ii seman destul de tare fizic, i-am mostenit, cred eu, si felul de a fi, perfectionist si framantat, constiincios pana la stress. La mine, cu varsta, in special dupa ce au venit copiii pe lume, s-au mai asezat prioritatile si am incercat sa ma autoeduc, sa ma conserv, ca sa pot face fata si provocarilor de acasa. Tata insa, a ramas acelasi: impatimit dupa munca lui, pasionat de muzica, poezie, dans, traditii populare romanesti, mecanica, istorie, dornic sa impartaseasca altora din ce stie, iubitor de oameni si mai ales de…apa si vapoare.
In capul meu incepuse sa se faca un pic de lumina. Iata de ce, mi-am zis, in caz de boala, contagioasa sau nu, in cadrul aceleiasi familii sau comunitati, unele persoane se imbolnavesc, altele, nu. Tine de gradul de vitalitate al fiecarui organism in parte, daca va putea sa “tina departe” boala, chiar daca intra in contact cu ea, ori sa o contacteze, dar sa “scape” usor de ea sau sa se pricopseasca cu o indelunga suferinta, prelungita de medicamente si alte interventii brutale.
Ajunsa in acest punct, am cautat sa aflu, fiind din ce in ce mai sigura ca aceasta ar putea fi sursa deselor imbolnaviri ale Giei, ce poate intoxica organismul. Concluzia a fost ca, consumul excesiv de alimente acide, care nu lipseau nici din alimentatia noastra, precum produsele de origine animala, mai cu seama lactatele, zaharul, produsele procesate, medicamentele, va duce la intoxicatia organismului, obligandu-l să apeleze des la rezervele alcaline, în scopul de a menține un pH alcalin. De asemenea, stresul puternic, supararile de tot felul, lipsa de somn si de miscare fizica, vor fi tolerate pentru o perioada de timp, dar în cele din urmă, organismul nu va mai fi capabil sa suporte aceasta supraincarcare si se va imbolnavi.
Imi era din ce in ce mai clar ca starea de boala nu este opusul sanatatii, ci este o criza declansata de corpul nostru in scopul de a se purifica si repara. Tot ce trebuie sa facem este sa mentinem nevoile simple ale vietii, care construiesc si sustin sanatatea: sa ne hidratam constant, mai ales in caz de boala, sa consumam fructe coapte, legume, nuci si seminte, sa petrecem timp la aer curat, sa ne lasam mangaiati de soare, sa ne odihnim si, mai ales, sa ne intovarasim cu persoane care ne ridica energetic si spiritual si ne ofera echilibru emotional. Sa invatam sa ne controlam gandurile si sa ne cunoastem bine, fiindca atunci cand nu mai esti in armonie deplina cu tine si cu ce e in jurul tau, organismul va reactiona, imbolnavindu-se.
Dupa aproape doi ani de mancat, hai sa zicem, “controlat”, starea de sanatate a Giei a inceput sa dea semne de imbunatatire. Racea mult mai rar, fara complicatii; si asta cred ca si din cauza ca lactatele erau o raritate in alimentatia ei. Fara aciditatea cauzata de acestea, organismul nu mai producea atata muscus, care trebuia apoi eliminat (cum altfel?), prin raceli. Cu toate astea, cand se intampla de se mai imbolnavea, desi nu mai recurgeam la antibiotic ca in trecut, daca facea febra mai mare de 38 de grade C, ma panicam si ii dadeam negresit antitermice.
Citisem cativa doctori “altfel” (dr. Laza, Sorin Nicola, dr. Christa Todea -Gross) si stiam, cel putin in teorie, ca febra :
– este un simptom si un semn ca sistemul imunitar al organismului lupta cu o infectie;
– este influentata de alimentele si lichidele consumate, medicamente, de activitatea fizica, de somn;
– atunci cand se situeaza intre 37-39 grade C, insoteste de obicei o infectie virala, inflamatii, infectii microbiene nesemnificative;
– atunci cand depaseste 40 de grade C, reflecta de obicei o infectie microbiana cu streptococ ori stafilococ;
– in caz de infectie, uneori poate fi absenta, reflectand inabilitatea bolnavului de a reactiona;
– in cazul varstnicilor, desi mica, nu trebuie neglijata, acestia putand fi purtatori de boli mult mai grave decat o arata febra;
– in cazul copiilor, la infectii chiar minore, aceasta poate prezenta ascensiuni rapide;
– este o reactie de dorit, fiind dovada ca organismul incearca sa respinga invazia substantelor straine sau sa combata o stare toxica;
– ajuta la inhibarea cresterii sau la distrugerea virusurilor, a bacteriilor daunatoare, care au o plaja ingusta de temperatura optima de supravietuire;
– nu trebuie combatuta imediat, urmarindu-se, in primul rand, hidratarea corecta cu apa, sucuri din fructe proaspat stoarse, limonada, suc de rosii sau alte zarzavaturi, in functie de toleranta;
– atunci cand se manifesta, e bine sa se aiba in vedere repaus alimentar total si repaus fizic;
– cand se mentine mai mult de 3-5 zile de la debut sau cand trece de 40 de grade C, trebuie luata in considerare combatarea ei, cu mijloace blande: baie cu apa calaie la picioare; cand extremitatile sunt fierbinti si in incapere nu este prea frig, comprese din bumbac, niciodata din material sintetic, care se inmoaie in apa la temperatura camerei si se storc, aplicandu-se pe ceafa, frunte, subsuori, talpile picioarelor, incheieturile mainilor; bandaje umede la picioare, cu apa si otet de mere, cat sa acopere piciorul de la glezna la genunchi (nu aplica carpe pe ambele picioare odata, pentru ca febra sa nu scada brusc); frectie cu prosop cu apa rece;
– cand nu cedeaza cu mijloace blande, se pot folosi, cu atentie, proceduri mai drastice: cura cu ulei esential de cimbru/lavanda, baia intregului corp in apa neutra si apoi racita treptat, impachetarea corpului in cearsaf sau prosop ud si rece, si apoi intr-o patura calduroasa, clisma cu 1,5 l infuzie de plante;
– nu se combate folosind alcool (spirt), deoarece, mai ales la copii, se pot absorbi cantitati mari de alcool prin piele, producand amorteala, durere de cap, lesin;
– nu se combate cu aspirina sau orice forme de salcilat sau acetaminophen, existand risc crescut, mai ales pentru copii, sa faca sindromul Reye, o tulburate neurologica acuta;
– poate indica probleme mai serioase, mai ales la copii, daca e insotita de:
dureri puternice de cap, greata, sensibilitate la lumina, somnolenta, rigiditate a cefei, cand barbia este impinsa in piept, sau ridicata in aer (posibil caz de meningita);
miscari spasmodice sau convulsii (caz posibil de epilepsie);
eruptie sau puncte rosii pe piele (rubeola, rujeola, varicela);
deteriorare a auzului;
tras de ureche (caz de posibila infectie a urechii)
lipsa de reactie sau agitatie (posibila pneumonie, meningita)
Eheee…dar cine avea atata incredere ca organismul stie ce are de facut ca sa se curate si sa elimine? Cine sa aiba, in primul rand, atata rabdare? Eu nu aveam. Nu inca.
In 20 august 2009, venea Eva in lumea noastra, aducandu-ne multa, multa bucurie. De la ea aveam sa invat si increderea, si rabdarea. 🙂
Indiferent daca ti-ai programat sau nu sa fii parinte, daca esti sau nu esti pregatit sufleteste si material, fara sa conteze daca esti abia iesit din adolescenta sau in plina maturitate, cand copiii tai vin pe lume, ei par a fi o specie miraculoasa, aproape infricosatoare, care iti invadeaza viata, coplesindu-te pentru tot restul vietii cu sentimente, trairi, stari amestecate, profunde, unice. Oricate carti ai citi, oricate documentare si filme ai viziona, oricate discutii ai purta pe subiect, nu stii niciodata cu adevarat ce te asteapta si ce inseamna sa fii parinte. Si nu vei sti multa vreme. Intai si intai, e greu sa concepi ca altcineva, si nu tu, va fi l’ombelico del mondo, ca nu vei mai putea tine cont intai si intai de tine, ci de altcineva, ca nu vei mai fi…liber. Nici macar dupa ce esti parinte nu stii ce ti se intampla. La inceput, esti lovit de tren, de fericire, de griji, cele mai multe inutile, esti depasit, coplesit, din nou fericit si inca nedumerit de ceea ce ti s-a intamplat: ai devenit parinte. Pe viata. Si fiecare zi iti aduce noi provocari si noi bucurii, noi griji si noi nelinisti. Apoi, incet, incet, inveti, alaturi de copilul tau, sa fii mai rabdator, mai bun, mai cald, mai disponibil, inveti sa ierti, sa-ti depasesti limitele, ba chiar sa uiti ce a fost greu, asa incat sa te incumeti sa mai aduci pe lume inca un copil. 🙂 Si invatarea asta nu se termina nicicand.
Inveti in timp ca, atunci cand ti-e bolnav copilul, tu stii si simti mai bine decat doctorul, ce il doare si ce are nevoie; inveti in timp ca mangaierea ta de parinte este cel mai sigur si mai eficient medicament. Orele de nesomn si de oboseala se risipisesc ca printr-o vraja, cand copilul te priveste adanc in ochi, fara ganduri, fara vorbe, in afara timpului si spatiului, iar tu stii ca asta e raiul pe pamant. Nu mai ai nevoie de nimic.
Odata cu copilul tau, inveti din nou sa razi fara motiv, sa plangi usor, fara sa-ti fie jena, inveti sa te maimutaresti, sa te joci, sa mergi si sa vorbesti. Inveti ca regulile copilariei sunt altele decat cele in care traiesti tu, ca o privire rece sau o vorba grea pot provoca adevarate tragedii in lumea copilului tau si asa iti reamintesti ce poate uitasei de ceva vreme: sa fii atent la cum privesti, ce vorbesti si ce faci. Copilul tau e acolo, cu ochii pe tine, gata sa te imite si sa raspunda inapoi.
Zambetul copilariei (Gia, 2005)
In timp, inveti ca cea mai privata si mai costisitoare gradinita nu va putea sa ofere copilului tau nimic din ceea ce el are cu adevarat nevoie si doar tu ii poti oferi: hrana sufleteasca. Inveti ca oricate jucarii i-ai cumpara, copilul tau tot compania ta o va dori si il va ferici, ca dincolo de mustrari, de cate o palma la fund, dincolo de faptul ca nu iti petreci destul timp cu el, ca de multe ori se simte poate neinteles, copilul tau te accepta si te iubeste neconditionat, exact asa cum esti, fiindca pentru el tu esti perfect. Ce pacat ca nu invatam destul de la copiii nostri, aratandu-le cumva iubire de fiecare data, indiferent daca urla cand noi vrem liniste, daca nu fac ce le cerem, daca strica, daca vorbesc urat si se razvratesc, daca iau note mici, indiferent daca continua sa fie EI INSISI, cand noi, parintii, am vrea sa ii preschimbam in fiinte ascultatoare, supuse.
Like a prayer (Eva, 2011)
Desi noi, parintii, suntem parinti pentru copiii nostri o viata-ntreaga, dupa o vreme, cand copilaria s-a incheiat, copiii nostri nu mai sunt copii. Si cand copilaria lor se va incheia, eu sper ca ei ne vor iubi in continuare neconditionat, exact asa cum suntem, chiar daca, intre timp, vor fi aflat ca nu suntem perfecti. Si mai presus de toate, sper ca noi, parintii, sa fi invatat la timp sa le aratam copiilor nostri Iubirea pentru ceea ce sunt si ce aleg sa devina, lasandu-i si ajutandu-i sa evolueze, sa caute, sa desluseasca viata si bucuria de a trai. Doar asa ii putem pastra copii pe copiii nostri. Pe viata.
“Numele pe care il scrijelesti pe scoarta unui copac se va mari, va creste odata cu el. La fel si inima copilului tau. Ceea ce scrijelesti in anii lui de gingasie, vei citi in cei care vor urma.” (Cuviosul Paisie Aghioritul)
Pe Andrei Rosu nu l-am cunoscut personal, insa l-am vazut la mai toate competitiile la care am participat. Sau, mai bine zis, el e prezent peste tot si, accidental, ne intersectam la cele cateva evenimente sportive la care particip si eu. 🙂
Stiam despre Andrei ca a facut parte din trupa Gaz pe Foc, mai stiam de la Catalin cate ceva despre activitatea lui sportiva, fiind colegi de club sportiv, dar ce m-a facut sa vreau sa aflu mai multe a fost dorinta de a sti cum reuseste un om sa le faca pe toate, ce il motiveaza, cat de greu e sa isi depaseasca limitele, cum isi organizeaza timpul pentru a cuprinde toate activitatile si a se dedica, in acelasi timp, si familiei, job-ului.
Desi declara ca nu a fost niciodata o fire sportiva, pentru un om care face sport doar de cativa ani, Andrei are un palmares impresionant: primul maraton l-a parcurs la Polul Nord, urmand apoi alte 7 maratoane si 7 ultramaratoane, pe 7 continente diferite. Aceasta performanta este omologata de catre Guinness Book si World Records Academy. Si acesta a fost doar inceputul. Wow!
Ma bucur mult ca Andrei a raspuns pozitiv la propunerea mea de a raspunde la cateva Liorisme, ca sa pot impartasi cu tine experientele unui om de inspiratie. 🙂
Liorisme: Andrei, am citit pe blog-ul tau (andreirosu.org) pasii pe care i-ai urmat, pentru a trece de la visare si plan, la actiune. Vreau sa te intreb, cum ai inceput tu sa visezi? Asa cum spuneai chiar tu, asta e partea cea mai grea: sa visezi. 🙂
Andrei: In copilarie aveam o multime de vise, ca toti ceilalti copii. Nu cred ca exista copii care evita sa viseze, de teama de a nu esua in demersul lor ulterior…. Cartile lui Jules Verne imi stimulau imaginatia si ma faceau sa calatoresc, cu mintea, pe toate continentele, in spatiu, in centrul Pamantului si asa mai departe… Din pacate, dorinta mea de a calatori a disparut, treptat, sub influenta mediului si a ‘oamenilor mari’ din jurul meu, care m-au adus cu picioarele pe pamant. Asta pana intr-o zi, cand toate visele mele de calatorie s-au reactivat. Un mare merit l-a avut venirea pe lume a primului nostru copil, fapt ce m-a determinat sa devin un model pentru el si, de asemenea, mi-a amintit de perioada copilariei mele. Da, cred in continuare ca “a visa” este destul de dificil pentru multi dintre noi, pentru ca avem tendinta de a inventa obstacole si scuze inainte de a vedea daca visul are sanse de reusita…
visand la stele indepartate
Liorisme: Credeam ca o cariera muzicala poate fi visul oricarui tanar. Am facut o socoteala, iar tu, la nici 25 de ani, stiai ca nu acesta este visul tau. Vreai sa imi povestesti putin?
Andrei: Aveam 14 ani cand, proaspat intrat la liceu, petreceam zilnic cateva ore inchis in camera mea, ascultand muzica, scriind versuri si visand sa ajung pe scena, sa am fani, succes si, astfel, sa devin mai atractiv pentru persoanele de sex opus… 🙂 Am fost (si sunt) un introvert (chiar daca, intre timp, am devenit unul extrovertit…), asa ca muzica a fost o modalitate excelenta de a imi exprima sentimentele si emotiile aferente adolescentei… Am avut norocul si inspiratia de a atrage alaturi de mine cativa baieti extraordinari in proiectul muzical “Gaz pe Foc” si, in cativa ani, formatia a devenit cunoscuta iar melodiile noastre au avut suficent succes pentru a calatori prin tara si sustine o multime de concerte.
cu “Gaz pe foc”
Vazuta din interior, industria muzicala nu difera foarte mult de alte industrii. Exista o piata, un produs, un producator, canale de distributie, marketing si asa mai departe. Ce m-a indepartat de aceasta industrie a fost incompatibilitatea intre stilul de viata pe care il aveam – lipsa unei certitudini privind ziua de maine, turnee obositoare, repetitii, munca de studio si mese haotice – si cel pe care mi-l doream – ordonat, avand siguranta zilei de maine si care sa imi permita sa ma dezvolt personal si sa imi intemeiez o familie. Nu ma vedeam plecand in turneu cu lunile si vazandu-mi copiii de cateva ori pe an. Sau depinzand de impresarul x sau producatorul y si fiind nevoit sa fac anumite compromisuri in zona de valori personale…
Liorisme: Spuneai pe blog ca nu ai fost niciodata un tip atletic. Spune-mi te rog cum a inceput pasiunea ta pentru miscare.
Andrei: Nici acum nu sunt un tip atletic – uita-te la mine! 🙂 Dar asta nu inseamna ca o persoana fara un istoric de atlet si fara calitati native de sportiv nu poate sa devina si sa se mentina “fit” – sau in forma.
In 2000 am plecat din industria muzicala si, dupa aproape 10 ani de viata ‘corporatista’, imi gasisem linistea si confortul pe care il doream, dar cu pretul a 10 kilograme in plus. Nu era mult, dar ‘cresteam’ cu aproximativ 1 kg pe an, deci pana la pensie as fi depasit 100 de kg (sau 0.1 tone), fapt care nu imi suradea prea mult. …Dar nici nu ma deranja atat de tare incat sa provoc o schimbare. Din pacate, nu ne ingrasam peste noapte – imaginati-va ca ne-am trezi, intr-o dimineata, cu 10 kg in plus. Probabil ca am suna la 112 sau ne-am duce imediat la Spitalul de Urgenta, nu? Dar cresterea ‘graduala’ ne face sa ne obisnuim cu kilogramele in plus…Pana cand, intr-una din serile care devenisera obisnuinta – cu berea in mana si privind ore in sir la TV – am observat ca Alex, baietelul meu, imi imita gestul de a schimba canalele televizorului. A fost momentul in care am realizat ca TREBUIE sa fac o schimbare in viata mea. In caz contrar, Alex imi va prelua stilul de viata sedentar, nutritia deficitara si, mai ales, teama de a iesi din zona de confort, de a isi depasi temerile si de isi realzia visele.
Nu stiam ce schimbare sa fac, dar am aflat ca exista un maraton la Polul Nord si am simtit ca, inscriindu-ma la aceasta competitie, va trebui sa ma transform radical pentru a o putea termina. Si pentru a supravietui!
Maratonul de la Polul Nord, 2010
Liorisme: Esti om cu familie si din putina mea experienta sportiva stiu ce greu este sa te rupi de-acasa, sa poti sa te antrenezi, sa te deplasezi la concursuri, incercand sa nu neglijezi nici copiii, nici treburile casei, nici sotia/sotul si nici serviciul. Mai mult, am vazut ca si sotia ta participa din plin la viata sportiva. Cum reusiti sa impacati un asa ritm activ cu nevoile celor mici, cu gospodaria…?
Andrei: Fiecare zi din viata nostra, a oamenilor, este o miniatura a intregii vieti. Asa ca avem grija sa ne organizam foarte bine fiecare zi, fiecare saptamana, fiecare luna, astfel incat sa ne asiguram ca lucrurile care dorim sa se intample apar, in prima faza, in agenda. Apoi, tot ce facem este sa respectam agenda. Nu ne incarcam niciodata programul, dar nici nu lasam timpul sa treaca inutil. Fiind o resursa democratic distribuita pe glob, fiecare om are la dispozitie 24 de ore in fiecare zi. Depinde de fiecare modul in care isi investeste aceasta resursa. Poti dormi 7 ore sau 12. Poti sa te trezesti la pranz sau la 5 dimineata – si sa lucrezi la visele tale. Poti face lucrurile sa se intample sau poti astepta sa ‘ti se intample’. Poti sa te culci la ora 22 sau poti vedea nu-stiu-ce serial sau film pentru a 3-a oara. Poti petrece doua ore pe internet citind can-can-uri, jucandu-te etc. sau poti citi lucruri care sa te imbogateasca, sa te dezvolte. Poti alege sa faci sport sau sa stai pe canapea (“sa te relaxezi”). Poti sa mananci haotic sau iti poti face o lista de cumparaturi si sa respecti mesele principale ale zilei. Poti sa bei 5 cafele sau poti sa consumi 2-3 litri de apa zilnic. Cu totii stim teoria, dar nu toti o punem in practica. In final, organizarea timpului este doar o chestiune de alegere, de a defini ce conteaza in viata noastra si care sunt prioritatile.
Liorisme: Performantele tale sportive sunt remarcabile. O buna organizare, ambitie si perseverenta sunt clar elemente importante in atingerea obiectivelor. Ce loc ocupa nutritia si mentalul , atunci cand ai de parcurs zeci, sute de km? Cum faci sa continui, atunci cand esti la limita?
Andrei: Viata mea sportiva este un instrument de dezvoltare personala, care ma ajuta sa fiu disciplinat, sa imi urmaresc si sa-mi ating obiectivele si sa imi explorez limitele. Pe scurt, este o proiectie a vietii ‘reale’. Nu cred ca exista, cu adevarat, limite. Ele sunt acolo unde le stabilim noi. Alergam 10 sau 100 de kilometri – functie de cat de bine ne antrenam.
no limits
Nutritia a venit de la sine, ca raspuns la intrebarea: “ce ar trebui sa fac pentru a putea alerga mult si bine, pana la adanci batraneti, pentru a ma reface rapid si pentru a evita momente dificile pe parcursul curselor?” Cat despre partea mentala, intotdeauna vom termina o cursa daca avem in minte raspuns la intrebarea “de ce am inceput sa fac asta?”
Liorisme: Legat de suplimentele pe care un sportiv de anduranta trebuie sa le consume, pentru a putea face fata efortului fizic si pentru a micsora riscul de accidentari, aceasta nevoie nu insemna oare ca ne supunem organismul la un efort mult parea mare, pentru care el nu a fost proiectat?
Andrei: Pentru mine, “supliment” inseamna sa completez anumite principii nutritive care sunt din ce in ce mai putin prezente in hrana din ziua de azi. Citeam ca rosia din 1945 avea de 8 ori mai multa vitamina C decat cea din prezent. Nu pot consuma de 8 ori mai multe rosii, dar ma pot orienta catre super foods si catre suplimente care sa imi asigure o functionare normala in perioadele de activitate fizica intensa.
Liorisme: O data la 6 luni, urmezi un program de detoxifiere. In ce consta el si cum iti imbunatateste performantele sportive?
Andrei: Traim intr-un mediu poluat, iar aceasta poluare se regaeste in aerul respirat si hrana consumata. La fiecare 6 luni ma asigur ca aceste toxine ies din corpul meu.De fapt, pe vremea cand consumam carne (pana acum 2 ani), ma detoxifiam la fiecare 6 luni. Acum, doar o data pe an. Cura de detoxifiere folosita este “Colo Vada” a celor de la Coral Club, dar fiecare dintre noi poate cauta pe Google “cura de detoxifiere” si sa o aleaga pe cea care considera ca i se potriveste, functie de buget si de preferinte. De exemplu, cura pe care o fac presupune si 4 zile in care consum doar apa si niste prafuri – dar nu toata lumea ar avea apetit pentru asa ceva…
Liorisme: Presupunand ca maine participi la un maraton, spune-mi in detaliu cum te pregatesti, cum te alimentezi inainte, in timpul si dupa cursa.
Andrei: In primul rand, pregatirea unui maraton ar trebui sa inceapa cu minim 3 luni inainte de evenimentul propriu-zis, dupa ce am raspuns la intrebarea “De ce vreau sa alerg un maraton.” Intrebarea numarul 2 pe care trebuie sa ne-o adresam este “Cum pot face asta?” – cred ca este intrebarea cea mai buna de folosit atunci cand avem un obiectiv. Este mult de povestit pe tema pregatirii unui maraton, a refacerii etc. De cativa ani, prezint materiale despre acest subiect pe blogul meu si experimentez o multime de lucruri. Recomand cu drag celor interesati sa intre pe blogul meu si pe alte site-uri specializate, forumuri etc. Un maraton este un proces de auto-descoperire, iar invatarea face parte din acest proces. Totusi, ca sa raspund – partial – la intrebare: nu las nimic la voia intamplarii. Neplanificarea succesului inseamna planificarea esecului…nu-i asa?
Liorisme: Dintre toate cursele la care ai participat pana acum, alege-o te rog pe care care te-a impactat cel mai tare si povesteste-mi putin despre ea.
Andrei: Categoric, cursa de 100 de km din Antarctica, decembrie 2010. Cu o zi inainte alergasem maratonul Antarctic Ice, iar organizatorii ne-au invitat sa alergam si ultra-maratonul. Nu il aveam in plan, nu ma pregatisem pentru distante mai lungi de 42 de km si eram obisnuit sa fac pauze de refacere dupa maratoane. Dar mi-am zis: hai sa incerc! Pana la urma, 100 de km inseamna de 4 ori 25 de km, iar 25 de km nu era o distanta de speriat… 🙂
Spre surprinderea mea, totul a mers destul de bine pana pe la kilometrul 60, in pofida temperaturii scazute (in jur de -20C) si a vantului foarte puternic. Urmatorii 10-15 kilometri au fost groaznici, cu dureri teribile si crampe musculare infioratoare. La fiecare kilometru ma intindeam pe zapada si imi loveam muschii picioarelor, care se blocasera. Dupa kilometrul 75 am realizat ca am parcurs deja trei sferturi din cursa, iar asta mi-a dat suficienta energie pentru a termina ultramaratonul. Iar partea frumoasa a fost ca, pe parcursul lui, mi-a venit ideea de a alerga si cate un ultramaraton pe fiecare continent…
Liorisme: Ai lua in considerare o dieta vegana? De ce?
Andrei: Da. Chiar daca sunt “doar” vegetarian, peste 50% din hrana zilnica este reprezentata de hrana “vie” (raw vegan), care ma ajuta in procesul de refacere si imi da energia de care am nevoie pe parcursul intregii zile. Spre deosebire de perioadele in care mancam “alte fiinte” (carne), nu mai am acea stare de oboseala de la mijlocul zilei, iar organismul se simte foarte bine. In plus, m-am realiniat valorilor mele: nu as putea omori un animal – indiferent de dimensiune…
Liorisme: Ne impartasesti cateva din visele si planurile tale de viitor?
Andrei: “Master-plan”-ul este de a fi implinit, de a avea o viata lunga, intensa si frumoasa, inspirand cat mai multi oameni sa traiasca sanatos si sa isi exploateze potentialul. De asemenea, mi-am propus sa fiu prosper in toate ariile vietii (fizic, economic, spiritual, familie, ralatii, ceea ce las in urma s.a.m.d.). Voi participa in continuare la competitii din ce in ce mai dificile, pentru a imi pastra obiceiul de a ma antrena zilnic…
Liorisme: De ce crezi ca pentru cei mai multi dintre noi, desi suntem constienti de importanta miscarii si alimentatiei in viata noastra, schimbarea e atat de greu de aplicat? Ce ne opreste sa visam, sa planuim si sa actionam?
Andrei: Din pacate, reactionam mai greu la oportunitati decat la temeri. Probabil este in ADN-ul nostru. Cand omul preistoric iesea din pestera, era mult mai preocupat de pericole (sa nu fie mancat de vreun animal) decat de dezvoltarea personala. De altfel, stirile cu rating-ul cel mai mare sunt cele in care se apropie codul rosu sau ceva asemanator. Un prim pas pe care il poate face fiecare dintre noi (in afara de a renunta la TV) este de a petrece 10-15 minute singur, in liniste (la 5 dimineata?) si sa isi faca un inventar al vietii, asa cum arata ea acum. Apoi, sa puna pe hartie cateva lucruri extrem de simple: ce vrea sa devina (sau sa faca, sau sa aiba) si cum poate ajunge in acel punct. Restul va fi doar o chestiune de aplicare a planului…
Daca crezi ca te cunosti bine, eu cred ca e cineva care te stie si mai bine: Mama. MA-MA. Poate doar cuvantul DOR rivalizeaza cu frumusetea cuvantului Ma-ma. Daca il silabisesc, parca il cuprind, il simt mai profund. Ma-ma. Mama inseamna pentru mine copilarie, hrana, dor, caldura, dojana, sacrificiu, par buclat, maini calde si multe amintiri; unele neclare, dar cele mai multe inca vii.
Mama la 23 de ani
Am sapte ani. Cu mama de mana, in plina vara, urc pe strada Spitalului. Vantul adie bland, iar eu plutesc de bucurie. Mergem la o croitoreasa, unde urmeaza sa probez rochita mea de nasa mica. Parintii mei cununa niste colegi de serviciu, iar eu voi purta ceva deosebit. Inca imi amintesc mirosul din apartamentul croitoresei, bucatile de material colorat, imprastiate pe masa, pe fotoliu, peste tot. Iata si rochita mea. O simt aievea si acum: rosie ca focul, closata si fosnitoare. O senzatie! Sunt printesa! Iar mama mea e cea mai buna din lume! 🙂
Rochia rosie de nasa mica
Sunt ceva mai mare. E iarna si eu am gatul umflat si dureros. Mama imi pune cartofi cu spirt, la gat. Ii simt mainile bune si stiu ca voi fi bine.
Sunt clasa a II-a. Bunicul a venit din satul lui, Iazurile, sa-mi cumpere vioara. Stie cat imi doresc sa cant. Mergem impreuna la magazinul Diana, de unde eu aleg de pe raft o vioara nici mica, nici mare, de culoarea apusului. O luna mai tarziu, cu mama, din nou mama, si cu vioara trecem pe langa Spitalul Mare, Fabrica de Paine, Penitenciar, Magazinul BIG si iata-ne la Scoala de Muzica din Cartierul 23 August, unde urmeaza sa dau examen de admitere cu tovarasul profesor Gutu. Mama e mai emotionata decat mine. Ma impinge cu blandete in clasa de examen si eu stiu ca voi fi admisa. 🙂
Serbarea de sfarsit de clasa a patra. Forfota, copii costumati pentru sceneta “Catalog Imparat”, nerabdatori sa arate parintilor ce actori buni sunt. Dar eu sunt trista. Mama si tata nu pot veni. Sunt la serviciu. Nu e vina lor. Dar ma simt singura. Mai ales fara mama.
1985, clasa a IV-a
Sfarsit de an intai de facultate. Cu restanta la Drept Roman. E greu: toata ziua sunt la munca, seara invat. La noapte, iau trenul spre Bucuresti, pentru a sustine examenul din nou. Sunt obosita si ma doare tampla. Mama coase ceva. Ma duc langa ea, mi-asez capul incet in poala ei. Lasa acul de-o parte si imi aseaza mana pe cap, zicand: “La noapte merg cu tine. Sa-ti tin de urat”. Primul drum al mamei la Bucuresti. Stiu ca va fi bine. 🙂
Ianuarie 2005. Mama se muta cu noi, fiindca eu ma intorc la serviciu si pe Gia nu ne induram sa o dam la cresa. Au trecut noua ani de-atunci. Noua ani in care am primit ajutor pretios, noua ani in care s-au mai aprins spiritele noii si vechii generatii, dar au fost noua ani IMPREUNA.
Later edit : 5 octombrie 2025. Acum exact 7 ani, pe 5 octombrie 2018, intr-o dimineata friguroasa de toamna, cand noaptea inca nu se dadea dusa, in fata casei din Corbeanca, imi luam la revedere de la mama. Eu si fetele zburam spre o noua viata in Anglia, unde Catalin ne astepta, lasand in urma 44 de ani de Romania si pe mama, care implinea in acea zi 67 de ani.
5 octombrie 2018 e si acum ziua de care mi-e greu sa imi amintesc. E ziua in care, fizic, m-am rupt de mama. Amortita si presata de repeziuciunea cu care se intamplasera lucrurile si de calatoria care ne astepta, nu mi-am ingaduit sa simt cu totul ce insemna ca eu plecam si mama ramanea.
Si astazi, ca si acum fix 7 ani, inca nu imi ingadui cu totul sa simt ce a insemnat ca eu am plecat si mama a ramas. Doare.
***
Mama. Te simte si cand doarme profund. Si te va simti intotdeauna. O mama stie. Puterea ei e de la Dumnezeu. Altfel, cum ar putea sa stea treaza, veghindu-te pe tine, cand nu a dormit de multa vreme? Cum ar putea sa tina o casa intreaga, copii si barbat, cand are serviciu si calca, spala, deretica, gateste? Cum ar putea sa zambeasca, cand nimeni nu i-a zis o vorba buna? Cum ar putea sa nu fie perfecta, dar sa devina perfecta prin faptul ca se lasa la urma?
Liorisme 