Pe la 10–11 ani, o parte din vacanțele de vară mi le petreceam la Mănăstirea Celic Dere, din județul Tulcea, la mătușa tatălui meu, care era stareță acolo. Am multe amintiri frumoase din acea perioadă, pe care le port cu mine: de la mirosul ceaiului de izmă și frumusețea rece a icoanelor din casă, până la liniștea naturii și aerul răcoros al dimineților, când urcam dealul spre mănăstire, ca să luăm parte la slujba de duminică.
Mi-au rămas în minte și în suflet lumina blândă a candelelor și aerul încărcat din biserică, vocile grave, prelungi ale călugărițelor, care mă învăluiau ca o incantație misterioasă, amestecate cu mirosul greu de tămâie și de ceară. Cadența și solemnitatea cântărilor bisericești, desprinse parcă dintr-o altă lume, și cuvintele grele, multe de neînțeles, veneau și se așezau tainic în mine, parcă pentru veșnicie.
Printre aceste cuvinte pe care le auzeam des în timpul petrecut la mănăstire, și pe care mintea mea de copil nu știa atunci să le așeze în înțelesuri care să facă sens deplin, erau „păcat” și „pocăință”. Deși eram mică, simțeam că păcatul trebuie să fi fost o rușine cu o greutate mai adâncă decât o simplă greșeală de moment; păcatul părea să fie o pată pe care o duceai multă vreme și care atrăgea privirea și oprobiul celorlalți, dar mai ales ale lui Dumnezeu. Pe de altă parte, „spălarea” acelei greșeli capitale, „pocăința”, necesita acte de curățire și iertare pe care nu le căpătai ușor, nici din partea oamenilor, nici de la Puterea Supremă pe care o supăraseși.
Știai însă că, la origine, termenii de păcat și de pocăință nu aveau nimic de-a face cu un tribunal sau cu o greșeală ce trebuia îndreptată prin suferință, ci mai degrabă cu felul în care ne trăim sau ne ratăm propria viață?
În greaca veche, hamartia, cuvântul folosit în Noul Testament și tradus prin „păcat”, venea din zona tirului cu arcul și însemna, la origine, a rata ținta, ca atunci când tragi cu arcul și săgeata nu nimerește centrul sau când te abați de la drum. Iar metanoia, tradus prin „pocăință”, nu însemna atât auto-pedepsire sau spălare de vină, cât a-ți schimba mintea, o expresie care se explică foarte bine prin a te răzgândi în sensul cel mai adânc al cuvântului: nu doar despre un plan mărunt, ci despre a te răzgândi cu privire la cine ești, la ce poți, la ce crezi, la tipare învechite și idei care nu-ți mai servesc.
În textele vechi și în creștinismul primar, păcatul nu se referea doar la ideea de „a încălca o regulă”, ci vorbea despre dezorientare, despre a-ți pierde busola și a aluneca într-o stare în care nici măcar nu mai vezi limpede care ți-e drumul și unde este ținta. În tradiția creștină, ținta este legată de adevăr, de iubire și de comuniune, dar chiar și atunci când privești lucrurile prin lentila “lumească”, întrebarea rămâne aceeași: trec prin viață cu adevărat sau trec pe lângă ea? A rata ținta, în felul ăsta, este păcatul de a nu vedea și accepta viața așa cum este ea, fără deznădejde, de a nu trăi ce e de trăit, dar și păcatul de a amâna lucruri din comoditate sau din frică și de a rămâne doar un spectator lipsit de putere la propria existență, copleșit de griji, temeri și neputință.
Ca oameni, nu putem trece prin viață fără să experimentăm păcatul și nevoia de pocăință. Și sunt convinsă că e nevoie și de ele, pentru a ne învăța lecțiile de oameni, în fața semenilor și a Divinității. Și probabil că există o ierarhie a păcatelor și a felului în care trebuie să le izbăvești. Dar mai cred și că în topul acestei ierarhii ar trebui să stea și păcatul văzut ca rătăcire de la propria țintă, ca absență din propria viață și pocăința ca decizie de a-ți lua viața în propriile mâini, de „a-ți veni în fire”, de a-ți schimba punctul de vedere, de a te transforma ca om, de a-ți întoarce privirea spre ce este esențial.
„Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:15–16)
