Ce vreau sa devin cand o sa fiu mare

Cu doua saptamani inainte sa devin majora, parintii mei erau nasi de cununie, pentru a doua oara in viata lor. Financiar, la inceputul anilor ’90, pentru o familie modesta, cum era a mea, sa cununi era un efort, asa incat, atunci cand tata s-a urcat pe scena Caminului Cultural din satul Iazurile, unde avea loc nunta, sa anunte mandru ca fata lui implineste peste doua saptamani 18 ani si ca e fericit sa-i organizeze o petrecere, aceea a fost surpriza vietii mele! O saptamana mai tarziu, debuta viata mea de om major, in apartamentul alor mei de la etajul 4, cu cea mai tare petrecere din viata mea: petrecerea de majorat.

Ma gandesc la acei ani si realizez cat de libera am fost: libera in alegeri, dar si in consecintele care au urmat in urma deciziilor mele. Ai mei nu m-au impins niciodata sa fac ceva anume si nici nu s-au opus cu vehementa in alegerile facute, legate de oamenii din viata mea, ori in chestiuni care tineau strict de scoala ori de viitorul meu. Asta cred ca m-a responsabilizat foarte tare si m-a eliberat de tentatia de a da vina pe cineva, cand ceva nu a mers.

Aproape intotdeauna, eu am ales cand era timpul pentru distractie, cand era vremea sa imi fac temele si tot eu am decis cine imi erau prietenii. Eu am hotarat ce liceu si ce facultate vreau sa urmez si cu cine sa ma insotesc in viata. In familie, nu am primit nu stiu ce aplauze si ovatii, dar nici reprosuri pe parcurs; am crescut cu reguli destul de stricte, insa nu m-am simtit niciodata nici oprimata, dar nici abandonata. Parintii m-au ajutat cum si daca au putut si nu au facut mare caz de nimic, si desi nu aveam mari discursuri pe tema reusitelor sau nereusitelor mele acasa, stiam ca ei sunt acolo intotdeauna, cand era nevoie.

Si poate tot pentru ca nu m-a presat nimeni cu nimic, in copilarie si in adolescenta nu imi amintesc sa fi avut mari ambitii legate de viitorul meu sau vise marete. Dar aveam trei mari pasiuni: cititul, muzica si actoria. La doar 7 ani, era prea devreme pentru mine sa ma gandesc sa ma fac scriitor sau actrita, dar de muzica m-am apucat de mica, adica in clasa a doua, pentru ca muzica era ceva care ma misca profund de cand ma stiam; de la muzica lautareasca, pana la muzica simfonica, suntele muzicale ma scoateau din ale mele si ma purtau in lumi unde totul era altfel; stiam, simteam ca muzica e ceva cu adevarat special si voiam sa traiesc cat mai mult asta.

Cand mama m-a dus de mana la Scoala de Muzica, habar nu aveam daca vreau sa fac din muzica o meserie, iar ai mei nu s-au intrebat cat o sa ma tina chestia asta cu vioara si cu pianul, daca aveam vreun pic de talent ori daca muzica era ceva de viitor sau pierdeam aiurea vremea. Era de ajuns ca ai mei vedeau ca vreau cu adevarat sa fac muzica, iar dupa ce Bunicul Petre venise tocmai de la sat si imi cumparase vioara de la magazin, nu mai fusese loc de intors cu mine.

Dupa cativa ani, desi eram considerata un “copil bun” la vioara, in inima mea stiam ca nu muncesc la asta destul, ca sa fac un viitor din muzica. Aveam colegi la orchestra simfonica, care studiau ore pe zi, iar eu nu ma vedeam sacrificandu-mi chiar toata copilaria cu asta, oricat de tare imi placea tot ce tinea de muzica. Nu stiam atunci ca probabil, astfel, renuntam la ceva minunat: sansa de a munci cu mare bucurie. Tot ce imi amintesc e ca, la finalul clasei a VIII-a, abia asteptam sa ma eliberez de un program extrem de aglomerat si sa fiu…libera. Am pus muzica in cui si nu m-am mai uitat inapoi.

Dupa liceu, asa de “tare” ma preocupa viitorul meu, ca nici nu voiam sa aud de facultate! Noroc ca tata m-a luat strategic cateva saptamani la sat, si cand nu am mai putut sa tin nici cutitul in mana, ca sa tai o felie de pain, asa bataturi aveam in palme de la sapat porumbul, am reconsiderat ideea cu facultatea. Cu atat de multa munca fizica, viitorul nu suna bine!

Pentru ca liceul il urmasem la profil uman, as fi vrut sa urmez Facultatea de Psihologie, dar in tot orasul Tulcea nu am gasit materiale care sa ma ajute sa invat si sa dau examenul de admitere, asa ca am ales Dreptul. Era ceva ce parea ca pot face, fara sa stiu, de fapt, la ce ma inhamam.

Desi nu ne dadeau banii afara din casa, ai mei nu m-au intrebat dupa liceu ce am de gand. Tot decizia mea a fost sa incep sa muncesc, la aproape 19 ani. Voiam sa incep sa construiesc ceva. Ce? Nu stiam si nu ma gandeam la asta. Ce stiam era ca voiam sa am banii mei, ca sa imi pot plati cursurile la facultate si micile nevoi personale. Pe parcurs, imi ziceam, mai vad eu ce va mai fi. M-am angajat la Uzina de Alumina din Tulcea.

Si uite-asa, desi dusesem la bun sfarsit si Scoala de Muzica, si Facultatea de Drept, nu aveam sa devin nici muzician, nici avocat sau jurist, desi pentru ambele muncisem din greu, ani buni. E mult sa spun ca m-am sacrificat, dar nu a fost nici usor. Pentru vioara si pian, 7 ani de zile am batut orasul natal, de obicei pe jos, iarna sau vara, dar chiar daca au fost ani dificili, anii aceia mi-au adus si mari bucurii si trairi pe care nu le-am mai experimentat de atunci (de exemplu, cantatul pe scena; am facut-o mereu cu o fericire care imi aducea intotdeauna lacrimi in ochi). Pentru Drept, urmat la “fara frecventa” 5 ani, in Bucuresti, in timp ce munceam la Tulcea, mi-am cheltuit absolut toti banii castigati la job si toate concediile, si m-am stresat foarte mult, pentru varsta pe care o aveam atunci.

Tot ce ce a urmat apoi in viata mea profesionala a fost pura “intamplare”, iar eu am primit ce mi-a scos Universul in viata, multumita ca am un loc de munca si un salariu. Nu a picat nimic din cer si nici nu a mers totul neaparat “ca uns”, dar cand esti tanar, iei lucrurile cum sunt si nu despici firul in patru. Tot ce conta era ca ma simteam independenta, ca eram “in rand cu lumea”, ca nu stateam pe capul nimanui, ca aveam cu ce sa imi platesc facturile si ca, foarte important, nu “trageam sapa” pe camp, rupandu-mi oasele cu munca fizica.

Nu m-am gandit ani de zile daca ceea ce fac ma multumeste sau daca imi aduce satisfactie, daca asta era ce imi doream; imi amintesc ca, la un moment dat, intr-un moment de “luciditate”, m-am intrebat totusi cum am ajuns eu sa coordonez camioane si containere cu marfa, sa lucrez in tabele interminabile in excel si sa fiu responsabila de chestiuni care nu aveau nicio legatura cu muzica, poezia, cu filologia si doar pe alocuri, cu dreptul. Desi, intre timp, imi devenise clar ca la job, in cea mai mare parte din cazuri, nu vibram deloc cu ceea ce faceam, ca de multe ori eram stoarsa de energie si migrenele erau o constanta, am luat lucrurile ca atare; nu mi se parea ca am de ales.

In ultimii zece ani, pe plan profesional, am avut mici tentative de a ma ocupa de altceva, cel mai plauzibil plan fiind acela legat de scris, de nutritie si de sport, domenii care m-au pasionat si m-au preocupat in egala masura in ultimii ani si in care am investit timp, energie si ceva bani; imi spuneam ca acestea erau activitati de care m-as putea ocupa cu placere. Dar fie stelele nu s-au aliniat, fie, cel mai probabil, eu nu am depus destul efort, timp si energie, ca sa fac lucrurile sa se intample. Ori, si mai sigur, nu am crezut ca pot.

Azi, la fix 30 de ani de cand am implinit 18 ani, privesc inapoi si ma intreb cum m-am descurcat in viata de adult pe plan profesional. Pentru cineva care nu a avut planuri trasate, vise marete de urmat, ambitii bine insurubate ori parinti de facut mandri ori de dezamagit, cred ca m-am descurcat binisor. As fi putut ajunge oare o buna violonista ori un mare avocat? Probabil ca da, daca as fi dorit cu adevarat asta si daca as fi muncit mai mult decat am facut-o. Pe de alta parte, desi in tot ce am facut in copilarie si in tinerete am pus tot sufletul meu, nu credeam ca am atat de mult talent sau resurse (interioare si nu numai), ca sa ma pot intretine material, urmandu-mi pasiunile. Ori poate ca, intuitiv, simteam ca nici muzica, nici avocatura, nu mi-ar fi adus pe deplin satisfactie ori pentru multa vreme.

Dupa 30 de ani, realizez ca procesul de maturizare e mai important decat orice finalitate concreta, pragmatica, materiala, prin aceea ca procesul pe care il parcurge omul spre a deveni cineva in viata, e o metafora pentru propria calatorie interioara, spre a se gasi pe sine; procesul reflecta un adevar greu, aproape imposibil de vazut: acela ca piedicile exterioare intalnite pe drumul catre a…deveni, nu sunt altceva decat bariere interioare, formate din propriile perceptii, tipare, adictii, atasamente, credinte, limitari.

Dar intrebarea este ce? Ce? Ce m-ar fi facut fericita profesional? Ce scoala ar fi trebuit sa urmez, ca sa am o meserie care sa ma fi implinit total si pentru totdeauna? Ce m-ar fi satisfacut cu adevarat? Daca ma uit atent in mine, cu toata sinceritatea, ce vad? Ce ma anima, ce ma pasioneaza, ce ma preocupa cu adevarat si ma tine treaza pana si noaptea, ce ma fascineaza si ce caut? Ah, da, stiu! Caut sa aflu si sa experiementez direct chestiuni pe care nicio scoala si nicio meserie nu m-ar fi putut invata; caut sa inteleg ce e realitatea, ce e Dumnezeu, ce e succesul, ce e ignoranta, ce e iubirea, ce e durerea, ce e atasamentul, ce e curajul, ce e frica, ce e viata, ce e moartea, ce e iluzia, adevarul, non-dualitatea, pacatul si bucuria, acceptarea si iertarea, ce e mintea si ce e sufletul, ce e constiinta, ce sunt absolutul si relativul.

Vad limpede acum ca acel cineva, care eram la inceput de drum, a crescut, iar procesul e cel care m-a ajutat sa aflu, in sfarsit, ce meserie m-ar implini. O meserie grea, pentru care e nevoie sa renunti la cine crezi ca esti tu si tot ce ai invatat despre tine si despre lume, o meserie pentru care plata nu se face in bani, in functii sau in concedii, meserie de care stiu foarte putini si pe care o aleg si mai putini si care se face, de cele mai multe ori, de unul singur, pe cont propriu. Aceasta e o meserie pe viata. O meserie pe care atunci cand o practici, succesul se defineste altfel decat esti invatat si care poate atinge miraculos viata ta si pe a celor din jur la toate nivelurile.

Dar atunci, de ce as alege asa o munca grea? Pentru ca intre scoli si job-uri, am aflat ca viata e mai mult decat “joaca de-a supravietuirea” si pentru ca, odata ce am aflat, nu mai am de ales, decat sa fac meseria asta. Azi, la 30 de ani de la cea mai tare petrecere din viata mea, am aflat ce vreau. Vreau sa invat sa privesc viata si lumea prin lentila prin care Dumnezeu se uita la tot si la toate. Da, cand voi fi mare, vreau sa fiu maestru in arta de trai cu adevarat!

P.S. Multumesc, tata si mama!

2 thoughts on “Ce vreau sa devin cand o sa fiu mare

  1. “Da, cand voi fi mare, vreau mare sa fiu maestru in arta de trai cu adevarat”, cred ca visul tău e deja implinit sau aproape. Frumos! La Mulți Ani, Lioara!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.