Dumarex, cu D de la Dragoste. Povestea familiei Duma (II)

Liorisme: Cum a fost in armata?

Liviu Duma: Adevarul este ca nu anticipasem si nici nu ma gandisem vreodata ca pot avea o astfel de soarta eu, baiat de biplomat! Imbracat in jeans si fumand numai Kent, cum puteam eu sa fac armata? Si cu toate acestea, intr-o dimineata friguroasa si ploioasa de februarie, in 1968, imbracat cu un palton gri “made in England” si carand o valiza moderna din piele, cu incuietori extensiblie, ma urcam, incolonat, intr-un vagon cu destinatia Bacau, pentru a cuceri noua mea meserie: viata de racan in Armata Romana. A  fost o adevarata experienta!

Primul lucru de care imi aduc aminte, si pe care nu-l voi uita niciodata, a fost momentul in care, la cazarma, am fost introdus intr-o incapere si pus sa ma dezbrac pana la piele, apoi consultat de o doctorita si, intr-un final, asezat pe un scaun si tuns “la zero”. Ma priveam intr-un ciob de oglinda si lacrimile imi siroiau pe obraji. Dar asta nu a fost tot. A urmat echiparea in tinuta cazona si asezarea cu grija a minunatelor mele haine moderne intr-un sac de hartie, peste care s-a  presarat “cu generozitate” un strat de praf alb pentru…deparazitare si conservare.

Au urmat cateva saptamani de desteptare la ora 5 dimineata, intr-un dormitor urias cu 120 de paturi suprapuse si cu un sir interminabil de cizme asezate pe culoarul dintre paturi. Dar, in sfarsit, o veste buna: tatal meu, intors pentru scurt timp in tara, “a intervenit” si m-a adus in Bucuresti, unde trebuia sa termin restul de 14 luni de armata.

Sosirea in Bucuresti si popasul pentru o zi acasa au fost de neuitat. Eram iarasi in camera mea, iar mama se uita la mine cu lacrimi in ochi, nevenindu-i sa creada ce vede! Eu, copilul rasfatat si neglijent, le povesteam cu lux de amanunte cum este in armata, in timp ce ma “dezechipam” si imi asezam “la dunga” pantalonii si efectivele civile. Intrase armata in mine!

45 de zile am transpirat cu masca de gaze pe fata sau cu ranita in spinare; am facut ore de poligon si am mancat “balast” (orez cazon) sau fasole si am baut ceai cu…cantarina. Am depus juramantul si am devenit sergent; pentru ca eram “scolit”, Generalul Marinescu, pe timpul acela Comandantul  Unitatii Militare unde fusesem repartizat, m-a promovat furier la cabinetul lui. Ce viata a urmat pentru mine! Mergeam acasa cu cadrele la ora 16 si ma intorceam a doua zi la 7 dimineata, in Unitate. Acasa eram insa singur; parintii mei erau deja la New York, la ONU, unde tata fusese numit Consilier al Misiunii Romane la Natiunile Unite.

Am trait “pe viu” evenimentele din Cehoslovacia; dormeam cu Kalasnikov-ul sub perna. Mergeam la vanatoare cu Generalul si, pentru ca nu aveam permis de conducere, stateam in dreapta lui si toti faceau glume pe seama faptului ca imi “angajasem” sofer un…general. Intr-un final, in luna mai 1969, a venit MARELE MOMENT. Tatal meu, profitand de o “chemare” la Minister, a depus toate eforturile se ma ia cu el. Si a reusit. Asa ca, cu o luna inainte de “liberare” (lasarea la vatra), ma  aflam intr-un imens avion Boeing 707, cu destinatia New York. A fost cu adevarat incredibila trecerea din cazarma, direct in Manhattan!

Liorisme: Cum a fost perioada traita la New York si care au fost experientele care v-au ramas impregnate in memorie?
Liviu Duma: Orasul New York, Aeroportul Kennedy, autostrazile cu 5 benzi, Brooklyn Bridge. Totul era socant! Nu-mi reveneam si imi era greu sa cred, privind prin parbrizul masinii, ca ceea ce este in fata mea era real. Drumul de la aeroport la apartamentul unde locuiau parintii mei, in East End Drive nr. 97, in apropiere de Gracie Mansion, resedinta oficiala a primarului New York-ului de atunci, John Lindsay, a fost extrem de stresant. Si asta nu din cauza traficului, ci pentru ca incercam sa ma focalizez pe imaginile care se perindau prin fata ochilor mei si nu reuseam. Sunt ingrozitor de greu de descris sentimentele care ma rascoleau atunci: uimire, admiratie, teama, totul se amesteca in capul meu si ma facea sa privesc in jur si sa ma ciupesc, sa vad daca nu visez.

liviu6
New York, 1969

Bucurestiul anului 1969, anul mutarii mele le New York, era strabatut doar de cateva bulevarde, de cateva tramvaie si un numar mic de masini rusesti. Masinile DACIA 1100 abia fusesera “lansate” in 1968, iar numarul lor pe strazile orasului era relativ redus. Putini isi permiteau, pe timpul acela, sa-si cumpere o masina. Prin comparatie, Buik-ul Skylark Chevrolet, pe care-l conducea tatal meu, mi se parea imens, aproape ca o racheta intraplanetara.

Ajuns in apartamentul de la etajul…14 (de fapt 13, dar la americani, dintr-o traditionala superstitie, nu exista etajul 13!), dupa experienta drumului de la aeroport, ma pregateam sa decantez informatiile vizuale dar, un alt soc ma astepta; in fata mea, prin fereastra imensa a apartamentului, se deschidea perspectiva Hollywood-iana a East River si a Cartierului Brooklyn, foarte luminat, asemeni unui Pom de Craciun. M-am prabusit intr-un fotoliu in fata ferestrei si ..am adormit extenuat.

liviu7

Da, New York-ul a avut un profund efect asupra tanarului de numai 20 de ani, recent plecat dintr-o cazarma a Armatei Republicii Socialiste Romane. In plus, anul 1969 in SUA a fost unul de referinta, caci o multime de evenimente istorice aveau loc: primul zbor spre Luna cu aselenizare umana, miscarile de protest studentesti din campus-urile Kent si Columbia, aparitia miscarii Black Panther, Angela Davis, Razboiul din Vietnam, Grupul Manson si uciderea actritei Sharon Tate, vizita presedintelui Nixon in Europa, inclusiv in Romania, Finala Cupei Davis la tenis intre SUA si Romania, inceputul destramarii formatiei Beatles, odata cu aparitia ultimului lor album “Abbey Road”, Woodstock, aparitia in SUA a primului album Led Zeppelin…

liviu
in rotonda de la mormantul Presedintelui Kennedy, cu tata si mama si cu sotia unui diplomat roman, in 1969

Dar sa le luam pe rand.
Dupa socul sosirii in New York, oras pe care foarte multi nu-l asimileaza traditionalismului american, tanarul fost sergent se intreba ce i-ar placea sa faca, pentru a-i impresiona pe cei de acasa. Greu de spus. Prin minte imi zburau tot felul de idei, dar cel mai mult ma atragea ideea de fi ziarist sau, mai bine spus, om de televiziune. Priveam cu nesat, de dimineata pana seara, tot ce misca pe ecranul…color al televizorului: Ed Sullivan Show, Walter Cronkite, David Frost, Elvis Presley Special, Dean Martin si Sammy Davis Jr, Frank Sinatra si multe, multe filme. toate acestea erau numai o parte din lucrurile care ma fascinau si ma...consumau.

liviu1

A urmat inscrierea la facultate. Primii pasi i-am facut pe culoarele renumitei Columbia University, situata in cartierul Harlem, bantuit de gasti de negri si inundat de “fantani arteziene” lansate de pompele stradale pentru incendii. Nu am avut noroc insa, caci pretul de inscriere la Universitate depasea bugetul tatalui meu, alocat mie, asa ca ne-am incercat norocul la Hunter College Institute, apartinind Primariei N.Y. A fost OK, asa ca iata-ma si student in America. Studentia a fost o perioada incantatoare, cu multi colegi din diferite parti ale globului, cursuri cu pauze de pranz si cafea gratuita, biblioteci imense, profesori foarte prietenosi si curiosi (eram des intrebat unde se afla orasul Bucuresti!). 

liviu2

In vara aceluiasi an, intrezaream posibilitatea de a fi  parte  dintr-un eveniment muzical istoric: Woodstock! Imi doream sa vad cu proprii mei ochi si cu sufletul meu toate acele stiri transmise de canalele TV americane. Eram eu insumi un hippie: plete,  margele, inbracaminte foarte colorata, jeans bell-bottoms… Dupa o “dura” discutie cu tatal meu, care considera ca-mi incalc statutul de fiu de diplomat si ca va trebui sa ceara aprobarea autoritatilor americane, in dimineata zilei de 18 august 1969, ajungeam in zona fermei de la Woodstock, localitatea Bethel din comitatul Sullivan.

Ce am vazut la Woodstock este foarte greu de condensat in cateva fraze. O dimineata cetoasa, un imens deal plin de saci de dormit si tineri inlantuiti, balansandu-se in ritmul ghitarilor, care se auzeau din imensele boxe instalate cu mult profesionalism pe scena facuta din schele metalice. Concertul era in toi, dupa ce toata noaptea se perindasera pe scena nume muzicale mari ale vremii: Ten Years After, The Band, Blood, Sweat & Tears, Johnny Winter si, la ora rasaritului de soare, Crosby, Stills, Nash&Young; dar cel mai mult voiam sa-l aud si sa-l vad pe Jimy Hendrix cu band-ul lui, Experiance. Si, da, a fost o…experienta de vis, sa fiu acolo, cu Purple Haze, All Along the Watchtower; nemuritorul Hey Joe inca suna in urechile mele si astazi, iar Imnul Americii, “The Star Spangled Banner”, cantat solo de Hendrix la ghitatra lui alba si fermecata, au sunat ireal.

Marturisesc ca este greu de descris ce a insemnat pentru mine sa fiu la Woodstock, ca martor la “trei zile de pace si muzica”, de “sex, droguri si noroi”; un moment in timp care va ramane in istoria SUA ca cel mai important eveniment al tinerei generatiei americane, si nu numai, de muzica si de libertate. 

Concertul de la Woodstock se termina luni dimineata, dar nu am putut sa stau pana atunci, caci eram…copil de diplomat si trebuia sa fiu la baza cat mai curand, asa hotarasera oficialitatile americane, care ii aprobasera tatalui meu deplasarea mea; dar eram multumim ca imi vazusem visul cu ochii. 

La facultate, am reusit intr-un interval foarte scurt sa dau examenele primului an de limba engleza, obtinand Diploma de Proficiency (vorbitor nativ de engleza). Trebuia doar sa ma inscriu in anul urmator la Stiintele Comunicarii. Dar, surpriza! In primavara anului 1970 am fost informati de catre Ministerul Invatamantului din Romania ca nu pot sa-mi recunoasca diplomele obtinute in America, deoarece eu nu faceam parte din contingetul de studenti romani inscrisi in programul guvernamental de schimburi educationale Romano-Americane.

liviu5

A fost dezamagitor, dar in primavara lui 1971 a trebuit sa ma intorc in Romania si sa-mi continui studiile acasa. Visul american se incheia pentru mine in mod brutal, dar plecam din New York ducand in bagajul meu mental amintiri si experiente incredibile: Hippie life, cluburile din Greenwich Village, marihuana si, bineinteles, Woodstock. Anul petrecut in America a constituit o experienta cat o viata, reusind sa gust vreme de un an “visul american”.


-Fotografii oferite de domnul Liviu Duma, din arhiva familiei-

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.