Cainele negru

Am o structura sufleteasca interesanta; asta ca sa nu zic ca e chiar ciudata. Pe de-o parte, sunt genul de om care plange la filme, care traieste muzica prin toti porii si organele, care se rupe in bucatele, cand vede suferinta umana, care aloca muuuult timp si energie, atunci cand cineva are nevoie de ajutor.

Pe de alta parte, nu am fost nicicand genul de femeie pupacioasa si extrem de afectuoasa sau care sa manifeste asta in public. Nu sunt tipul de sotie si de mama, care isi pupa si isi dragaleste non stop barbatul si copiii. Si nici nu sunt genul care sa adune animalale de pe strada, ca sa le hraneasca.

Sunt convinsa ca in copilarie, ca orice copil, eram atasata de animale, dar singura mea amintire din vacantele de vara e cea legata de cocosul bunicilor de la Valea Nucarilor, care-mi sarea in cap si de gastele Matusii Oana, care ma ciupeau de picioare. Pentru ca am crescut la bloc, contactul cu animalele a fost minim si nu imi amintesc sa fi avut o relatie deosebita cu necuvantatoarele.

La ceva vreme dupa ce ne-am mutat la casa, am infiat de la o vecina din sat, o pisicuta, Lucy; o frumusete de felina vargata, cu ochi verzi, scanteietori, de o inteligenta aparte, cum nu credeam sa constat la o pisica. Cand voiam sa ii dau mancare, intai imi cauta caldura palmei, care sa o mangaie, sa o rasfete si abia apoi se apropia de castronelul cu mancare. Am iubit-o cu totii foarte tare; mai putin vecina din spatele curtii noastre, care a fugarit-o multa vreme cu pietre, a injurat-o non stop si si-a luat caine, “ca sa ne omoare pisica“. Intr-o zi, cam la vreo 10 luni de cand o aveam, Lucy (mare vanatoare), nu s-a mai intors acasa. Nu stiu sa spun ce i s-a intamplat, dar si azi mi-e greu sa ma gandesc la ea, fara sa simt o sageata in inima. De aceea, mi-am promis ca alt animal nu mai luam; ca sa nu mai suferim nici noi, nici animalul.

Saptamana trecuta, pe 11 mai, am trait cea mai neagra zi din viata mea de sofer. Iesind din localitatea Corlatesti, tocmai acceleram, grabindu-ma spre munca. Cu coada ochiului, am vazut cum de pe partea stanga a drumului, un caine mare, negru, a tasnit in strada, incercand sa taie drumul in viteza. Cu ochii la masina care se indrepta spre el din stanga, din sens opus mie, nu avea nicio sansa sa vada masinile care veneau din dreapta si pericolul in care se afla. In plina fuga, si-a schimbat brusc traiectoria, cotind-o spre mine. Am franat cat am putut, incercand, in acelasi timp, sa ma asigur ca nu voi produce un accident in lant, fiindca in spate aveam multe masini, care circulau cu minim 70-80 la ora. In cateva fractiuni de secunda, animalul speriat s-a izbit de masina mea din, fara ca eu sa pot evita impactul. Am simtit bufnitura si un fior mi-a cuprins tot corpul. In spatele meu, am auzit scrasnetul rotilor masinilor care ma urmau pe sosea. Am reusit sa opresc cu totul masina dupa cativa metri de la impact si am privit in oglinda retrovizoare cum masinile din spatele meu se chinuiau sa ocoleasca corpul cainelui intins pe sosea, pentru ca alte masini continuau sa curga din sens opus.

Tot incidentul s-a petrecut cu mare viteza, in doar cateva secunde. Ramasesem la volan, cu ochii in oglinda retrovizoare, socata cu totul de ce se intamplase, privind la gramada de blana, de pe sosea. Rememorand momentul, realizez ca, resimtind atat de puternic izbitura, nicio clipa nu mi-a trecut prin minte sa cobor din masina, sa vad ce face cainele, pentru ca am fost 100% convinsa ca l-am omorat si nu as fi putut sa ma uit la imaginea unui animal sfartecat de mine pe sosea.

Am plecat de pe loc, in timp ce siroaie de  lacrimi imi inundau obrajii. Cred ca am mers cu 40 la ora tot drumul pana la munca, zguduindu-ma de plans, continuu. Imi tot spuneam: Doamne, am omorat o fiinta! Am omorat o fiinta! Plansul si vinovatia ma cuprindeau in valuri. Ma linisteam cateva secunde, dupa care imaginea cainelui negru, intors cu totul spre stanga si alergand, fara sa stie, spre moarte, imi revenea in minte. Apoi revenea izbitura si sentimentul ca timpul s-a oprit in loc.

Nici nu stiu cum am ajuns  la munca; nu imi amintesc decat ca imi spuneam necontenit ca am omorat o fiinta. Abia cand am ajuns in cladirea unde muncesc, mi-am dat seama ca nu m-am uitat deloc la masina. M-am intors, cu inima stransa, fiindca ma asteptam sa vad sange, acolo unde fusese impactul. Masca frontala a masinii, din plastic moale, era un pic ciobita si dizlocata, dar nu se vedea nimic altceva. M-a luat iar plansul si, ascunsa dupa ochelarii de soare, am reusit sa ajung in birou. Colega mea cred ca s-a speriat de mine, fiindca odata intrata in birou, m-a apucat si mai tare jalea. Plangeam fara sa pot vorbi si nimic si nimeni nu ma putea consola.

Cateva ore mai tarziu, ceva mai potolita, incercam sa analizez reactia mea la tot ce se intamplase. Cum ziceam mai sus, nu sunt genul de om care ar dormi cu un animal in pat. Sigur, asta nu inseamna ca sunt vreo insensibila sau ca as vrea raul vreunui animal nevinovat. Totusi, plansul acela, care ma tinuse vreo doua ore si inima, care se agitase toata ziua aceea, aratau ca impactul sufletesc fusese foarte puternic, pentru un om care considera ca cel mai mare bine pe care-l poate face animalelor, e sa nu le manance. Asa am ajuns sa ma gandesc ca poate e o ipocrizie aceasta manifestare sufleteasca, fiindca uite, nu simt o mare durere cand dau cu insecticid furnicile, care mi-au invadat sufrageria si nici cand omor vreo molie sau vreun tantar ori puricii de pe trandafirii din curte! Cand sunt autentica? Cand deplang cu totata fiinta mea, faptul ca am lovit un caine cu masina, sau cand, cu sange rece, omor omida, care rontaie nepasatoare frunzele ciresului nostru? E ca si cum as fi cea mai buna prietena a cainilor, dar nu as avea nicio problema sa mananc purcelusi de lapte. Cum decid ce vietuitoare merita a fi plansa sau mancata si care nu? Fac trierea in functie de marime, de culoare, de inteligenta animalului sau cum? Tot chinuidu-ma cu intrebarile astea, m-am simtit mica, mica, intr-un Univers in care inima mea de om nu era destul de mare sa manifeste compasiune pentru tot si toate.

Seara, la intoarcerea spre casa, in curba de la intrarea in Corlatesti, am incetinit mult, cu inima batandu-mi puternic si tragand cu ochiul pe cealalta banda, unde dimineata lovisem cainele negru. Ma asteptam sa vad corpul lui acolo sau, in orice caz, urmele impactului. Aproape ca am oprit masina, zgaindu-ma la drum, dar nu se vedea nicio urma. La asta nu ma asteptasem.

In dimineata urmatoare, cred ca pe la ora 4, m-am trezit si i-am spui lui Catalin: “Eu cred ca, cainele cel negru nu a murit!” Mi-am dat seama ca, impactul, desi puternic, fiindca si masina si cainele erau in miscare, se produsese cu partea frontala a masinii, din plastic moale. N-as fi putut sa trec deci cu rotile peste corpul cainelui, caci lovitura il pusese jos, iar el ramasese dedesubt. Mai mult, era foarte putin probabil ca cineva sa fi curatat drumul in doar cateva ore.  In aproape 5 ani de naveta, vad zilnic pe sosele animale calcate de goana masinilor. De cele mai multe ori, corpul neinsufletit al vreunei pisici sau al vreunui caine zace si luni de zile in locul unde a fost calcat sau este, pur si simplu, aruncat pe marginea drumului. Si nici nu plouase, deci urmele impactului ar fi existat inca pe sosea.

Dimineata, cu astfel de ganduri in minte, m-am apropiat de Corlatesti. In curba cu pricina, ce sa vezi? Pe partea dreapta a drumului, cu botul pe labe, un caine mare si negru. Am incetinit mult (soseaua era libera) si l-am privit. Desigur, nu puteam sti 100% daca era acelasi caine, dar statura si culoarea semanau mult. Cainele, plictisit, a ridicat capul si m-a privit absent. Exact cand ma intrebam daca poate merge, s-a ridicat si a luat-o din loc, leganandu-si coada.

Din acea zi, aproape fara exceptie, in curba de la iesirea din Corlatesti, pe marginea drumului catre Ploiesti, un caine mare si negru ma intampina in fiecare dimineata. Cand ajung in dreptul lui, isi ridica lenes capul si priveste catre mine. As putea sa jur ca imi spune cu ochii: “Buna dimineata, drum bun!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s