Ne place sau nu, ne dorim sau ba, de cele mai multe ori, copiii sunt oglinda familiei in care traiesc si cresc. Pe mine si pe Catalin, chestia cu sportul ne-a “lovit” cu adevarat, destul de tarziu, abia spre 35 de ani. Ce bine ca s-a intamplat, chiar si atunci! Sper ca fetele noastre sa prinda drag de miscare fizica mult mai devreme, iar la acest lucru punem si noi zilnic umarul.

Gia si Eva nu sunt definitia competitivitatii, a ambitiei sau a vreunor teluri inalte si bine conturate. Isi traiesc viata lor de copii si recunosc ca, de multe ori, se misca fiindca le imping (mai ales) eu sa o faca (si la asta, sunt neobosita!). Caut mereu cate o motivatie pentru ele, ori chiar cate o mica amenintare, de genul: fara tv sau internet, daca nu va miscati! Vara e bine, caci mai zburda pe-afara, fac plimbari lungi, bat mingea, se dau cu rolele, cu bicicleta, trotineta, inoata, fac tractiuni si rotiri la bara din spatele curtii, adaptata special pentru ele, de Bunicu’.

Iarna, insa, e mai greu cu miscarea pe-afara, iar eu incerc sa gasesc modalitati sa le fac sa se miste, macar dimineata, la prima ora: le pun sa urce scari, sa faca flotari, genuflexiuni, fandari, sarituri, yoga…Eva se mai plange si zice, pe buna dreptate, ca si joaca/zbenguiala e o forma de sport. 🙂  

Le-am mai inscris, de-a lungul vremii, pe la curse de cros pentru copii, insa fiindca fetele nu gasesc destula motivatie sa se antreneze inainte de competitii, mi-am dat seama ca nu vreau sa le incurajez sa vaneze medalii, caci nu despre asta e vorba. Conteaza ce faci inainte de un concurs (timpul dedicat, munca si placerea investite), ci nu participarea in sine, pozele de la finish si medalia. In loc de asta, am preferat sa le implicam ocazional in voluntariat la competitii sportive si chiar le-a placut! In plus, fetele sunt prezente la o parte din competitiile la care participam noi si asta sper sa le insufleteasca si sa le inspire pentru viitor.

De ceva vreme, le-am facut program de fitness pe hartiuta si, aproape fara exceptie, in fiecare dimineata, fetele pun in practica exercitiile, de multe ori alaturi de Bunicu’. Duminica e zi de yoga. Spre bucuria mea, au adoptat acest program cu placere si se tin de el.

Intr-o dimineata obisnuita  de week-end, cand eu imi trageam suflarea dupa o ora de fitness, Eva intreaba, inca somnoroasa:

-Tati unde e, la alergat?

-Nu, zic eu.

-La inot?

-Nu.

-Aha! Inseamna ca e cu bicicleta!

Daca intr-o dimineata s-ar trezi copiii nostri si ne-ar gasi in pijamale, in pat sau la televizor, s-ar soca de-a dreptul. Si spun asta cu toata mandria mea de parinte, nu atat pentru ce facem, eu si Catalin, pentru noi insine, ci pentru ca ne inspiram copiii in acest fel. Fiindca cred cu toata inima mea, ca cel mai bun mod de a ii invata principii sanatoase, pe viata, este sa le fim exemplu, in tot ce le “predicam”. Fie ca e vorba de hrana, de citit, de sport, ei vor face ce vad la noi, nu ce le spunem sa faca. Si chiar daca nu o vor face de fiecare data acum, copii fiind, cand viata lor e mult prea plina de ispite, care ii tin pe scaun sau pe canapea ori care ii indeamna sa ia din raftulul magazinelor produse nehranitoare, principiile a caror baza o construim impreuna acum, nu le vor fi straine in viata.

Wayne Dyer spunea ca datoria noastra de parinti este de a-i invata pe copii sa-si fie proprii parinti. Pentru a creste oameni echilibrati si fericiti cu ei insisi, tot ce trebuie sa faca parintii este sa le ofere mediul in care sa se dezvolte, sa creasca si sa invete ca forma mentala si fizica pe care si-o doresc, sta doar in puterea lor.

“To bring up a child in the way he should go, travel that way yourself”. – Josh Billings