Viata ca un film…fotografic (VI).

Eheeei…si iata un nou moment fooooarte important in viata unui pui de om nascut si crescut in comunism: intrarea in pionierat (ca soim al patriei, nu m-a pozat nimeni)! Ce bine-mi amintesc ziua aia! Cat de bucuroasa si de mandra puteam fi ca gata, eram mare, eram pionier al patriei si, ceva mai tarziu, vajnic comandant de grupa. Aveam trese, snur rosu si insigne colectionate de pe la concursuri de muzica, stiintele naturii si cine mai stie de pe unde. Copilaria: unica perioada din viata cand e nevoie de atat de putin pentru a fi fericit… Iata, poti sa crezi ca faptul ca eram pionier ma facea fericita? 🙂 Ce vremuri!

img_0009
1983. Intrarea in pionierat (eu sunt a treia scolarita din dreapta, cu pantofi rosii, de lac)

Urmeaza sfarsitul clasei a II-a, cu coronita din  margarete. Ca altceva nu a gasit mama. Se cam tuflisera in ziua aceea torida de iunie, dar nu mai conta, eram premianta, alaturi de colega si prietena mea, Nicoleta Dima. De la ea am auzit prima data de actorul Giontra Volta (in capul meu de copil, asa suna numele actorului :-)) Nicoleta era mare fan. :-)… Inca o zi plina de soare, inocenta si bucurie.

life9
Iunie 1984. Premiante cu coronite. Cu prietena mea, Nicoleta Dima

Aceasta a fost perioada cand am inceput Scoala de muzica. Mama povesteste ca inca de mica eram fascinata de muzica simfonica si de balet, cand se mai difuzau emisiuni tv cu asa ceva. Cica stateam intepenita in fata micului ecran, fara sa clipesc. Poate si pentru ca altceva, cat de cat interesant, nu vedeai. Sau poate ca inca de atunci, muzica, frumosul, miscau in mine ceva, facandu-ma sa vibrez. Imi amintesc ca, inca de la gradinita, copiii ma strigau in doua feluri: “Creata” si/sau “Lioara-Vioara”. Nu imi placea, dar ce puteam face? Mai tarziu, cand cantam pe vreo scena la vioara si eram aplaudata, m-am simtit razbunata. Macar ajunsesem sa fac ceva cu unul dintre apelative. 🙂 Intre noi fie vorba, imi dorisem sa cant la pian, dar stiam ca nu aveam vreo sansa sa am asa ceva. Mintea mea de copil a gasit alta solutie: vioara era mai ieftina, puteam spera ca voi face muzica. Iar Bunicu’ Petre, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a implinit dorinta.

Apropos de John Travolta: cum televizorul alb-negru era mai mult  stricat, decat functional si radio sau casetofon nu am avut pana dupa Revolutie, habar nu aveam cine era in voga. Ce mirare pe Cristina Neata, colega mea, ca nu stiam, desi eram deja prin clasa a VI-a, cine e Madonna! 🙂 In fine, ceva mai tarziu am facut o mare pasiune pentru filme si muzica si multa vreme am fost o intreaga enciclopedie lagata de anul lansarii vreunui film sau album de muzica, actori si filmele in care au jucat… Am mai povestit ca, in adolescenta, imi facusem o promisiune: niciodata nu voi fi prea ocupata, prea singura, prea saraca, incat sa renunt la a merge la cinema. Intre timp, prin ’91, ai mei cumparasera si televizor color, aveam si “cablu”, dar nu era acelasi lucru pentru mine. Mi-amintesc ca, odata, la sugestia mea, am fost la film cu Ana-Mihaela, o alta colega draga din liceu, la Boogie Nights, cu Mark Walberg; cred ca ea s-a simtit timorata un pic de scenele mult prea fierbinti din film. 🙂 Eu insa eram impatimita de cinema; pentru mine, ce se intampla pe ecran era doar un joc actoricesc, dar la care participam cu totul; asta nu ma putea face sa ma simt prost, indiferent cine ma insotea in sala de cinema. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s