August 2013

Sunt genul de om care se lasa cuprins de entuziasm la gandul revederii cu prieteni, colegi sau cunostinte vechi. Sunt o nostalgica incurabila, care se bucura ascultand muzica din anii ’80-’90 si care pune botul la dulcegariile din filme, gen Top Gun si Point Break din anii din urma. La reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului, am lacrimat discret si as zice ca am fost fericita in acea zi, desi nu am legat cine stie ce prietenii in liceu. In fine, ai inteles ideea.

Un astfel de entuziasm m-a cuprins cand fosta mea colega de serviciu din Tulcea, Natasa, m-a anuntat ca ma viziteaza. Nu ne vazuseram de vreo 8 ani, asa ca trebuia sa ma pregatesc cum se cuvine. Dar asta nu inseamna ca am incins gratarelul pentru mici si fleici de carne, ci am fiert cartofi si ciuperci si am oparit niste brocolli, morcovi si conopida. Am facut si o salata mare din rosii, castraveti, ardei si ceapa multa. Mama a facut un mujdei dobrogean de-ala bun, cu usturoi de la tarani, ulei de masline, nitica lamaie, sa-i taie iuteala si un picut de sare. Pentru mine, am pisat usturoi, am pus  un varf de cutit de sare neiodata si un pic de zeama in care au fiert legumele. Am pus la blender usturoiul astfel pregatit cu niste brocolli  si a iesit un fel de dressing verde-verde.

Natasa a venit la fix, pentru a ne aseza cu totii la masa de pranz. Cand a dat cu ochii de „bunatatile” de pe masa, a zis soptit ca ea nu e flamanda deloc, sa mancam linistiti fara ea. Nu era greu sa vezi ca nu o atragea ideea de a a se infrupta din legumele noastre. Am rugat-o sa stea cu noi la masa si sa guste macar. Saraca Natasa, nu m-a putut refuza. Surpriza insa a fost dubla: a ei, ca i-a placut asa de tare ce-a mancat, ca si-a mai pus de vreo doua ori in farfurie, dar si a noastra, vazandu-i suprinderea si incantarea. A vrut sa stie si ce e sosul verde din fata mea. A declarat ca e delicios dressing-ul din usturoi si brocolli si masa s-a incheiat cu satisfactii culinare de ambele parti.

Am decis apoi sa dam o fuga la Mall, unde prietena mea urma sa faca niste cumparaturi. Dupa ce am umblat vreo 3 ore prin forfota magazinelor, am ajuns – ah! – in zona unde oamenii mananca…pe bune. Trecusera doar vreo doua saptamani de cand mancam „curat” (atat cat se poate in situatia data, cand nu esti sigur 100% ce bagi in gura). Se facuse cam 6.30 seara, iar eu simteam deja foamea dandu-mi tarcoale. In aer pluteau miresme imbietoare; toata memoria culinara mi s-a activat in cateva secunde. Imi zic in gand: „Da Doamne sa nu ajungem pe langa KFC”. Recunosc ca o data la cateva luni, imi placea sa ne facem de cap la KFC, aripioarele iuti fiind slabiciunea mea…dar nu oricum, ci doar daca le balaceam in sosul de mujdei, plin de chimicale, dar atat de gustoooos…

De ce mi-a fost frica, n-am scapat. Natasa si-a exprimat dorinta de a manca la KFC, crezand, probabil, ca sunt imuna la miros, vaz, pofte maxime. Timid, am intrebat-o daca nu vrea la Buon Giorno, ca acolo fac niste paste si pizza minunate! Eu as fi putut manca niste spaghete de quinoa, stiam ca au si imi erau permise. Neeee, face Natasa. De KFC mi-e pofta. Dupa care zice ingrijorata: daca nu ti-e tie prea greu! Hm, mi-era deja foarte greu. Incredibil cum creierul te tradeaza in vremuri de restriste: ce daca mancam, in mare, sanatos de atatia ani. Foamea si pofta deja pusesera stapanire, mi se umpluse gura, la propriu, de atata saliva secretata, insa am avut puterea sa zic: Nu, hai la KFC. Trebuie sa incep de undeva. Am sa tot am momente de-astea, carora va trebui sa le rezist macar un an, am adaugat eu, curajoasa.

Cand Natasa a venit la masa cu aripioarele prajite, mujdeiul ala, care mie-mi place asa de tare, a fost un moment tare greu, ce sa zic. Mi-era si foarte foame si mi-am zis ca nu trebuie sa mai fac greseala sa raman flamanda in astfel de circumstante. La Mall, orice ar fi, trebuie sa vin mancata bine si sa plec la timp, pana mi se face foame iar. Sunt sigura ca daca nu exista interdictia, nu ar fi fost lupta asa de grea. E incredibil cum se activeaza poftele si tot felul de ganduri…. Imi doream doar sa plec mai repede, ca sa scap de pofta.

Stati asa, ca nu s-a incheiat! Ca supliciul meu sa fie complet, dupa vreo 45 de minute la KFC, Natasa a vrut ceva dulce, normal. Asa ca am mers la Star Bucks. Galantarul era intesat de felii de tort, care aratau bestial. Nu imi plac orice fel de dulciuri, dar cele cu ciocolata, sunt moartea mea. Dupa ospatul de la KFC, prietena mea si-a comandat tort de ciocolata, ceva cu capucino si frisca (dupa astea nu m-am omorat niciodata, asa ca nici nu stiu exact ce sunt sau cum se cheama) si Coca Cola, parca. Am iesit afara, pe terasa, iar dupa desert, a fumat tacticoasa si vreo doua tigari.

Ma uitam la ceas, era trecut de 7.30 seara. Am inchis o clipa ochii si m-am gandit: ce as manca eu acum? Cu ochii mintii, am vazut o felie rosie si suculenta de pepene. Ca prin minune, m-am linistit si am reinceput sa zambesc. Am luat-o spre casa si pe la 8 si ceva, mancam pepenele visat.

Asa am trecut peste prima mea „lupta” de pe frontul poftelor impotriva ratiunii. Partea interesanta si placuta a povestii vine abia acum, insa. In dimineata urmatoare, am primit mail de la prietena mea brasoveanca. Imi povestea ca in noaptea intoarcerii acasa, s-a apucat sa isi faca curatenie in camara si frigider si sa consulte site-uri cu retete vegane. Ca e incantata de ce i-am povestit despre aceasta experienta, ca s-a simtit bine la noi si ca e decisa sa incerce sa isi schimbe modul de a manca. Drept raspuns, i-am trimis cateva link-uri, pe care le-am crezut folositoare, am incurajat-o si m-am declarat fericita ca ceva mic se schimbase, ca un om se gandea sa incerce beneficiile unei diete fara proteina animala.

Desi eram extrem de incantata de cuvintele Natasei, recunsoc ca nu aveam mare incredere ca se va tine de acest lucru, stiind cat de greu e sa faci, pe orice plan, o SCHIMBARE si faptul ca e si mai greu sa mentii schimbarea. Iar Natasa e o mare gurmanda! Ne-am reauzit scurt dupa o luna. Era in vacanta, in Austria si rezista cu tarie carnatilor si berii vieneze! Wow! Eram mai mult decat bucuroasa. Dupa alta saptamana, ma suna iar si-mi zice ca lumea o intreaba ce fond de ten foloseste, ca are o piele minunata (prietena mea nu se fardeaza, de fel). Se simtea ca e mandra de ea si se bucura sa-mi poata povesti ce retete face. Iar eu, ascultand-o,  m-am simtit…victorioasa 🙂