“What a liberation to realize that the ‘voice in my head’ is not who I am. ‘Who am I, then?’ The one who sees that”. (Ekhart Tolle)

Cu ceva vreme in urma, am inteles ca tot ce nu e curgere fireasca in viata, tot ce e lupta si incordare, aduce, intr-un fel, suferinta. Aceasta suferinta poate fi fizica ori sufleteasca sau ambele. Principiul asta se aplica si la alergat. De aceea, la inceputul primaverii, imi promisesem ca nu am sa mai tin cont de timpi si distante, ci doar de sentimentul de bine pe care mi-l da alergatul. Stiu ca in momentul in care cresc ritmul, nu ma mai simt confortabil si incep sa duc o batalie cu propriul organism, in general, cu mintea si cu plamanii mei, in special. Daca picioarele nu se plang, desi alerg km intregi, cu respiratia este alta poveste. Chiar daca, in competitii, timpii se intampla sa fie mai buni, de la an la an, nu devine mai usor, Nu stiu daca e din cauza ca nu ma antrenez destul, ca nu fac sprinturi prea des sau pentru ca hemoglobina e inca jos si oxigenarea nu se face in parametrii normali. Cert este ca, daca imi creste pulsul, dupa cateva minute, totul devine o lupta in a respira si ceva se innegureaza in capul meu. Nu mai pot fi atenta nici la mine insami, nici la ce e in jurul meu, nu inteleg nimic din muzica sau cartea pe care o ascult. Corpul isi pierde postura, umerii se aduna urat si armonia lipseste.  Asta se observa cu usurinta in pozele de pe traseul diferitelor concursuri la care particip.

Ei, daca alerg in zona aeroba, sub un anumit puls, alergarea e ceva placut si nu simt niciun fel de efort, nici pentru inima, plamani, nici pentru picioare, iar mintea imi slujeste, nu ma impidica sa duc la bun sfarsit ce mi-am propus. Acum vreo 2 ani, imi monitorizam pulsul; dupa o vreme, nu a mai fost nevoie, caci simteam cand am depasit pragul de confort si ma reglam singura, fara sa stiu exact ce puls aveam. Astfel, nu doar ca alergatul e o placere, dar grasimile se ard mai eficient (la efort de intensitate mica, corpul nu foloseste depozitul de carbohidrati, ci arde grasimile), glicemia ramane stabila, iar transferul de oxigen prin sange decurge mai bine si nici nu exista risc de accidentari. Si, foarte important, cand efortul este de joasa intensitate, cu cat mai mult oxigen la dispozitie (cat sa poti sa vorbesti fara sa gafai), atunci se conserva rezervele de glicogen. Cand arderea glicogenului e prea rapida, rezulta cresterea cantitatii de acid lactic in muschi. Asta inseamna nu doar ca ritmul de alergare va suferi drastic, ca muschii vor fi afectati, dar si ca se va produce acidoza in corp.

De cate ori am participat la alergari la munte ori la mare, cumva am reusit sa raman conectata la mine insami si la natura din jur, la oamenii de langa mine; am reusit sa raman prezenta si atenta. Egoul, care sta mereu la panda, in plina natura pare sa fie drastic diminuat, iar eu pot sa imi vad de alergare in ritmul meu, bucurandu-ma de peisaje, de oameni, facand din fiecare cursa montana sau pe plaja, o experienta placuta si de neuitat. 🙂

Ei bine, la oras, lucrurile sunt altfel si, indiferent de planurile pe care mi le  fac pana la startul cursei, totul se schimba, odata ce am trecut de primii 2-3 km. Desi nu ma innebunesc dupa alergatul pe asfalt, din mai multe motive, de la Semimaratonul Bucuresti nu vreau sa lipsesc. Imi place prea tare atmosfera, oamenii de toate varstele, culorile si…formele. 🙂

Dar e mereu o provocare, caci asfaltul, cladirile, oamenii nu ma ajuta sa tin egoul cu capul la cutie. La scurt timp dupa start, incep sa ma gandesc ca parca deja am picioarele grele, ca tipa din fata mea are 20 de kg in plus, fata de mine, si alearga mai repede, ca, ia uite, cel din stanga mea are peste 50 de ani si nu vad nicio grimasa pe fata lui, ca ce bine ar fi sa scot si eu un timp mai bun decat anul trecut, ca parca-s cam deshidratata, ca ar fi fost bine daca aveam muzica…Si ma trezesc pe la km 4 sau 5 ca deja gafai, ca obrajii imi ard, ca ochii nu mai vad clar si m-as opri oricand, cu bucurie. Altfel zis, deja am obosit. :-)… si se duce tot ce mi-am propus: sa ma bucur de concurs si atat. Dar oare daca scot cu 3, 5 sau 10 minute minute mai putin decat anul trecut, cui ii pasa? Ma face asta mai buna, mai rea, mai interesanta, mai incompleta, mai inteligenta, mai frumoasa? Egoul meu e singurul care va fi hranit, fix pentru 5 minute, dupa care va cersi mai mult, ca sa fie satisfacut. De fapt, esenta mea e neschimbata, fie ca voi castiga cursa (!), fie ca voi termina ultima. Eu voi fi exact aceeasi. A, poate cu dureri musculare, articulare, probleme la ligamente, dar altfel, aceeasi.

Nu ma intelege gresit! Admir din toata inima oamenii care alearga mult si bine, au timpi fenomenali si continua sa zambeasca si sa se simta bine pe tot parcursul concursului. Cunosc si recunosc acest tip de alergatori. Se vede de la o posta ca nu e chin si epuizare mentala pentru ei, chiar daca isi imping limitele in concurs; cred ca acesti oameni traiesc efortul fizic in alt fel, mai destins, mai detasat. Cumva, bucuria si pasiunea cu care alearga ii fac pur si simplu buni! Probabil fiindca se antreneaza mai mult, mai inteligent, probabil ca fac asta de mai multa vreme, ori poate ca sunt nascuti sa le fie usor sa faca sport. Sau, cel mai sigur, pentru ca iubesc viata si iubesc miscarea! 🙂 Poate ca voi afla raspunsul cu ocazia acestui articol. 🙂

Oricum, daca la finalul cursei tot ce vrem sa stim este cat “am scos” noi sau ceilalti, in loc sa ne intrebam cat de bine ne-am simtit, atunci e vorba de ego, ci nu de bucuria de a alerga. Pe mine, orasul, cumva, ma face sa alerg cu egoul la brat, uitand de ce sunt acolo: doar ca sa ma simt bine. Nu trebuie sa dovedesc nimic, nici macar mie; nu trebuie sa imi dau sufletul pentru timpi mai buni; nu trebuie sa ma compar cu nimeni; nu trebuie…nimic. Daca cursa e un chin, atunci nu am castigat absolut nimic; dimpotriva: am uitat sa ma bucur de clipa prezenta si castiga doar egoul meu, care abia asteapta sa mai creeze o poveste, in care eu sunt fie victima, fie castigator. Pentru mine, competitia inseamna ganduri agresive, indreptate mai ales asupra propriei persoane, teama ca nu vei fi destul de bun in ochii tai si ai celorlalti, frustrare si epuizare mentala si fizica.

Pe la km 7, duminica trecuta m-am gandit ca am sa renunt sa alerg in oras, caci nu imi place de mine: nici cum ma misc si nici ce gandesc. Apoi, mi-a trecut prin minte ca, in acest fel, aleg calea usoara, fugind de mine insami, de ceea ce simt si ce gandesc. Dar daca, in loc sa evit alergarile la oras, lucrez mai mult cu mine insami, provocandu-mi egoul? Daca, in loc sa aleg sa fiu victima propriilor ganduri frustrate, aleg sa ma simt ca la munte ori la mare: libera de ambitii inutile, lasand corpul sa se miste in propriul ritm, pe masura antrenamentului si limitelor lui, in timp ce mintea si sufletul se bucura de miscare si energie pozitiva? 🙂

Gandul asta mi-a dat aripi spre final si mi-am recapatat si suflul, mai ales ca la km 9 ma asteptau Gia, Eva, Bunicu’ si toti prietenii de la Traiesc Sanatos, la cel cel mai vesel si mai energizant punct de alimentare de pe traseu! 🙂 Eva, pentru prima data voluntar intr-o astfel de competitie, topaia ca zaluda cand m-a vazut, Bunicu’ sufla din vuvuzea cu toata puterea, iar Gia era nerabdatoare sa bata cuba cu mine si sa imi ofere un pahar de apa. 🙂

“To me, running is more than just putting miles in. The key thing is, keep it fun. Always try to find the joy in it. Sometimes I have to train to race to win, and I always try to remind myself that there’s fun in hard work and pushing the body to its limits”. (Scott Jurek)