Acum cateva seri…Gia: Mami, ma doare gura! Eu: Cum asa? Ce ti s-a intamplat? Gia: Am ras mult…Cred ca sunt un copil prea fericit! 🙂
Giei ii spunem Iepurica, fiindca atunci cand era bebelus si o alaptam, ii tremura barbia, exact ca unui iepuras, care rumega iarba. 🙂
Cu cateva zile inainte sa vina pe lume Gia, am gasit intr-o revista mondena (pe care am pastrat-o, din acest motiv), urmatorul articol: “Cum sa recunosti SAGETATORUL: Daca vezi o fata frumoasa, care se misca pe strada cu eleganta si care, brusc, se impiedica si cade peste o taraba, de pe care totul se imprastie pe jos, si dupa cinci minute pleaca, purtand in brate un cadou de despartire din partea vanzatorului caruia tocmai i-a rasturnat taraba, poti fi sigur ca ai vazut o Sagetatoare“. 🙂 In acelasi articol, Sagetatorul era descris drept: entuziast, idealist, onest, cu simtul umorului, optimist si cu tendinte de a exagera.
Si exact asa a fost Gia inca din primele zile de viata: mereu vesela, iubitoare si energica, cu o lumina interioara, pe care era greu sa o ignori. Nu are poza din copilaria mica, in care nu nu aiba gura pana la urechi si nu a fost zi din viata ei in care sa nu radieze afectiune. Si astazi, desi e eproape domnisoara, adora sa se prosteasca, sa faca farse, sa se dea in spectacol si sa se joace, lasand dese ori impresia unei fiinte imprastiate si usor aeriene. Si are o naivitate, pe care cred ca doar oamenii buni o au. Nu este capabila sa tina suparare si nici sa fie competitiva. Pur si simplu, asa ceva nu face parte din Gia!
Apropos de toate zbaterile mele din Scoala Generala, cand incercam sa fiu la nivelul celor mai buni si cand nu ma puteam acomoda cu faptul ca imi cresteau sanii, ca aveam gambe subtiri ori par sarmos, Gia, la cei 12 ani pe care i-a implinit ieri dupa-amiaza, pe 10 decembrie, este inversul meu: se simte bine in pielea ei, bucarandu-se ca se maturizeaza, nu are nicio problema sa iasa in evidenta, ii plac chestiile lucioase si kitsch-oase, poarta colanti si fuste scurte, fuge de tot ce incearca sa o ingradeasca si sa ii impuna reguli fixe, e independenta si nu isi prea face griji, cel putin aparent, pentru ce este legat de scoala. Se razvrateste daca are prea multe teme sau daca nu are timpul ei (in afara scolii, accepta maxim 1-2 activitati suplimentare si e musai sa fie ceva ce-i place), iubeste sa se joace cot la cot cu Eva, de multe ori, parand ca au aceeasi varsta, datorita spiritului ludic cu care Gia este inzestrata.
Recunosc ca detasarea ei, legata mai ales de scoala, ma sperie de multe ori, fiind opusul a tot ce am invatat eu ca e bine si a tot ce am fost eu la varsta ei si multi ani mai tarziu. Si tind sa incerc sa o aduc pe “drumul cel bun”, suparandu-ma cand pare ca nu ii pasa de teme, program, note, testari, ordine in dulap, ori cand o cert ca isi da unghiile cu oja! Uit ca nu trebuie sa ii aplic tiparele mele, invatate si mostenite si, in felul asta, sa o transform in mine. Cred si sper ca spiritul ei liber, de artist boem, o va ajuta mai mult, lasand-o sa se bucure de viata, de oameni si de tot ce traieste, decat ar ajuta-o o fire constiincioasa si responsabila, asa cum cred ca am fost eu.
Si totusi, dincolo de aceasta detasare a ei, Iepurica este cel mai sensibil copil: se poate emotiona la maxim la vederea unui pui de randunica ranit ori pentru orice suferinta, oricat de mica, a cuiva. Corpul ei reactioneaza cateodata violent la emotiile si starile prin care trece, atat e de sensibila!
Sunt convinsa ca Gia e aici, cu noi, ca sa ne invete Iubirea, Acceptarea si ca CE ESTE cineva, esenta interioara, “trebuie” iubita, ci nu ce face ori ce spune. Nu zic asta doar pentru ca ea este iubitoare cu tot si toate, ci si pentru ca are un grad de acceptare a ceea ce se intampla si a celor din jur, care nu s-a alterat cu timpul si care, sper din suflet, sa ramana astfel mereu. Pentru ca e atat de important in viata sa poti sa accepti, sa imbratisezi si te acomodezi cu tot ce ti-e dat, incat indraznesc sa zic ca de asta depinde linistea, chiar fericirea cuiva.
Dragul meu dr. Wayne Dyer, Dumnezeu sa-l odihneasca, spunea ca noi, parintii, avem drept menire sa le aratam copiilor nostri cum sa-si fie proprii parinti, sa nu depinda de noi si, astfel, sa isi asume responsabilitatea pentru tot ce zic, ce fac, ce simt si ce decid, chiar daca sunt mici. Si mai spunea ceva Wayne Dyer, ceva ce mi-a muiat sufletul: noi, parintii, cand tindem sa ne criticam copiii ca nu fac si ca nu sunt cum am vrea noi sa fie (ascultatori, ordonati, implicati, atenti), sa privim inainte si sa vedem cum va arata viitorul, atunci cand in jur nu vor mai fi jucarii de strans dupa copii (caci va veni curand si acel moment, cand copiii nostri nu se vor mai juca cu jucarii), cand in jur nu vor mai fi hainute aruncate neglijent (caci va veni si momentul cand copiii se vor muta de langa noi), cand nu ne vor ma deranja cu aceeasi vesnica intrebare: de ce? (caci va veni si momentul cand, poate, vor cauta in alta parte raspunsuri), cand nu le vom auzi zbenguiala si galagia interminabila (caci va veni si momentul cand, poate, vor alege sa nu vorbeasca cu noi, ci cu prietenii lor), cand nu va mai trebui sa ii impingem de la spate sa isi termine temele (caci va veni un moment cand isi vor face treburile departe de noi)…
Cand pe buze imi mai urca vorbe de ocara, pentru ca fetele mele nu au facut ce trebuie, sper sa pot sa imi amintesc ca da, avem doar cateva momente cu copiii nostri, caci atat de repede zboara timpul, iar copilaria fuge, dispare ca o adiere calda de primavara, ca un vis frumos, ce se risipeste in zori. Cat ai clipi, copiii nu mai sunt copii si vom tanji dupa vremurile cand in lumina din ochii lor vedeam curiozitate, tandrete, naivitate, iubire neconditionata, surpriza, candoare… La multi ani, Iepurica! 🙂
Liorisme 