Cu toate zbaterile si, uneori, cracnirile mele legate de viata, stiu ca sunt un om extrem de norocos. Cu siguranta, ursitoarele venite in secret la botezul meu au fost mai mult decat generoase. Norocul meu a inceput…la inceput, atunci cand mi s-au harazit parinti care au tras dintotdeauna la aceeasi caruta: la viata lor impreuna. De la ai mei am mostenit clar acel echilibru interior, de care, inconstient, m-am tinut in viata, ca de un fir rosu, calauzitor.

Apoi, cred ca sunt norocoasa prin copilaria mea libera, prin faptul ca am crescut intr-un spatiu lipsit de pericole, in vremuri normale, desi nu usoare, in care am putut sa ma dezvolt si sa raman eu.

Desigur, sunt norocoasa prin toti oamenii pe care viata mi i-a scos in cale si prin experientele traite. Sunt norocoasa sa am un corp care ma poarta prin lume si o minte care, de obicei, lucreaza in slujba mea; si da, sunt norocoasa pentru toate realizarele mele “materiale” dar, mai ales, pentru cele imateriale.

Insa cea mai norocoasa ma consider a fi pentru ca, la momentul potrivit, am avut intelepciunea (pe care as fi putut, cu nitica orbire, sa nu o am), de a ma insoti cu Catalin. Orbirea ce m-ar fi putut impiedica sa vad ca el este norocul meu, venea din faptul ca mi-era frica de un start fara vreun sprijin material si din experiente si prejudecati legate de dragoste, de barbati, de traiul in comun, de standarde telenovelistice…

Nu, nu am stiut sa vad in fiecare zi in Catalin ce stiu si ce vad azi. Este interesant cum viata te tine atat de ocupat cu alte chestiuni, mai ales atunci cand te afli la inceput de drum si te risipesti in mici drame interioare, in timp ce, an dupa an, atentiei ii scapa ce e mai important: anume ca esti atat de norocos sa ai alaturi pe cineva cu care nu doar ca rezonezi, cu care nu doar imparti totul (de la cont bancar, mancarea din aceeasi farfurie si pana la dureri si neputinte), dar care te ia fix asa cum esti, care nu cere nimic, dar da totul.

Se spune ca fetele isi cauta in partenerul de viata, tatal. Pana de curand, nu m-a preocupat asta, dar cred ca acum vad altfel lucrurile si pentru ca ai mei imbatranesc, iar eu nu intineresc. Azi pot sa surprind la Catalin ce am admirat, dar si ce ma enerveaza, uneori, la tata: acceasi perseverenta pana la incapatanare, aceeasi seriozitate si o oarecare inflexibilitate interioara, indreaptata mai ales catre sine, perfectionism, dar si darul foarte, foarte rar de a nu judeca situatiile de viata ori oamenii, puterea de a privi inainte, generozitate, inteligenta, sinceritate, loialitate, mersul drept si apasat, ochi frumosi, parul cret si picioarele drepte, bucuria de a sti si de…a dansa.

Probabil ca intelepciunea de a vedea si de a face din Catalin, acum aproape 25 de ani, partenerul meu de viata, are legatura, din nou, cu firul rosu de care vorbeam la inceput, cu care ai mei parinti m-au inzestrat, fara sa stie, dar si cu increderea mea in mine si in viata; insa, are legatura, mai ales, cu tot ce a sadit cu rabdare si cu daruire acest om in inima si in mintea mea inca de cand aveam doar 20 de ani: ideea ca eu si el vom reusi Impreuna.

Ideea de Impreuna a devenit, de-a lungul anilor, una cu mine, cu el, cu noi, cu viata, cu lumea, asa incat, de multe ori, eu si el ne amestecam atat de tare, ca nu iti mai dai seama cine e cine.

Azi, cand cel mai inspirational om din viata mea implineste 48 de ani, am banuiala ca peste alti 25 de ani inca voi invata si inca ma voi minuna cat de special e Catalin si cat de norocoasa sunt eu ca el m-a vazut, ca m-a ales si ca eu am avut intelepciunea (pe care as fi putut, cu nitica orbire, sa nu o am), sa ma las vazuta si aleasa.

“Când pleci
Nu stiu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu stiu dacã nu mã caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacã nu mie îmi spun
Și mi se face rușine“. (Cine dintre noi, de Ana Blandiana)