Usa de la camera in care dormim e deschisa tot timpul; e veche, din lemn, si scartaie chinuit la fiecare miscare, dar mai ales daca incerci sa o inchizi. E ca si cum usa asta s-ar opune cu toata puterea sa stea inchisa. Si bine face.

…caci dimineata, in zilele de vara, de indata ce ma trezesc, primul lucru pe care ochiul meu inca somnoros il surprinde prin mica fereastra de pe holul casei, este marul din curtea vecinilor. E un copac batran si cam obosit, dar care face atat de multe mere, incat mereu ma minunez cum de crengile lui  nu cedeaza sub greutatea fructelor!

Zilnic, pana toamna tarziu, cu recunostinta, adunam cele cateva mere cazute in curticica noastra si le savuram cu bucurie, mai cu seama ca sunt asa cum le-a lasat natura sa fie, fara niciun fel de interventie umana: imperfecte unele, dar de un rosu aprins si extrem de parfumate si de crocante, amintind de aroma copilariei noastre.

Cand frigul si vantul iernii golesc frunzele si fructele marului, lasand dezgolit peisajul din dreptul micii fereastre de la etaj, in diminetile de week-end (caci in cursul saptamanii, cand ma trezesc, e inca intuneric la primele ore), privirea mea surprinde un brad foarte inalt si puternic, aflat ceva mai departe, dar care umple parca cerul cu verdele lui vesnic.

Cele doua perspective, pe care le surprind prin usa deschisa a camerei, privind prin fereastra de pe hol, sunt atat de diferite, odata cu schimbarea anotimpurilor, si totusi, la fel de frumoase.

In lipsa marului, cand e frig, privesc cerul si norii care se fugaresc atunci cand ii sufla vantul si vad forta si vesnicia bradului somptuos, in departare; cand e cald, merele parfumate aproape ca imi bat in geam, amintindu-mi ca, desi totul e vremelnic, in schimbare, imperfect de multe ori, cu toate acestea, exista un Sens, o Lucrare, un Echilibru si un fel de vesnicie in Toate.

In momentele in care imi ingadui macar pentru cateva momente sa privesc Natura, imi observ mai clar zbuciumul de om, care de multe ori ma separa de ciclul firesc al vietii. Ca si Natura, Omul e menit sa treaca prin ciclurile, etapele vietii. Acceptarea fiecarei trepte urcate de la nastere pana la final este esentiala pentru ca Omul sa ramane sanatos in intregul sau.

Desi nu e usor sa vezi ca, cu timpul, corpul isi poate pierde din ceea ce avea candva in tinerete, totusi, ceva ramane vesnic in esenta, iar viata merge inainte si nu se termina cu primul rid, cu primul fir de par alb, cu pierderea unei relatii ori a unui loc de munca, asa cum nici marul nu piere la final de toamna, cand frunzele si fructele s-au dus. El sta in liniste, peste iarna, fara ingrijorari si lamentari, iar primavara renaste.

Privind in linistea diminetii la copacii din vecini, ma gandesc la faptul ca, un Om, exact ca si un Pom, prinde radacini, ca sa se hraneasca, ca sa se intareasca si sa reziste intemperiilor si, tot ca unui Pom, Omului ii cresc ramuri catre cer, in cautare de lumina, apa si caldura, ca sa infloreasca, sa produca fructe si sa duca viata mai departe.

Si cand Omul, ca si Pomul, nu isi mai gaseste locul pentru a da rod, isi poate stramuta radacinile in alt pamant si isi poate intinde crengile catre alt Cer si alt Soare; si desi nu e mereu usor, si Omul, si Pomul, isi vor implini astfel menirea, contribuind la ciclul firesc al naturii, al vietii.

Un pom stătea lângă mine (de Ioan Daniel Balan)

un pom
stătea lângă mine
şi mă privea

prin ochii mei
ochii lui fugeau
şi-mi căutau amintirile
c-un pom lângă drum
ce mă privea
rezâmându-şi privirea de propria mea privire

şi m-a ţesut în idei
şi-n priviri
o floare frumoasă de pom
ce încă mai sătătea lângă mine
şi mă privea.