Am impresia ca, de vreun an incoace, viata ma obliga sa aplic tot ce citesc si ce ascult de ani de zile. Si cum poti invata mai bine, daca nu prin experienta directa? …incepand cu provocarile pe care corpul meu mi le tot serveste de vreo 15 ani  (raspunzand, de fapt, la modul cum gandesc, cum ma hranesc, cum simt) si terminand cu felul in care apar tot felul de oameni si de circumstante si care imi schimba cursul drumului, pe care tocmai alesesem sa merg…

Si da, cand nu-i mai stai in cale, viata te poarta spre locuri, oameni si experiente nebanuite. Desi sistemul nervos, care a evoluat intr-o unealta foarte puternica, spre a ne tine in viata, sesizeaza si interpreteaza orice shimbare (incertitudine) ca fiind un potential risc, schimbarea e cam singurul mod in care putem evolua. Din experienta, cam nicio schimbare nu s-a produs fara disconfort, si chiar suferinta, induse nu atat de experienta in sine, ci mai cu seama de mintea care tipa continuu: Stai unde esti! Nu (te) schimba! Ori de cate ori inima vrea din nou sa iubeasca, predandu-se, ori de cate ori avem nevoie de un nou job sau cand trebuie sa “rupem” o relatie, sa schimbam un loc, in care eram obisnuiti sa traim sau cand vrem sa ne schimbam modul in care gandim, actionam, simtim ori cand ne dorim un nou corp si vrem sa facem ceva ca sa obtinem asta, mintea va incerca sa ne convinga ca ne expunem unui risc, care ne poate pune in primejdie viata.

E ok, asa suntem construiti: frica e un raspuns chimic al creierului, ori de cate ori iesim din confort, ca sa putem sa supravietuim. Dar sa fim consitenti ca, de multe ori, stagnarea (intr-o relatie, la acelasi job, in acelasi loc, in acelasi corp, cu aceleasi obiceiuri, in aceeasi situatie) exact asta inseamna: doar supravietuire; si poate nici atat…

Ori, inima mea vrea mai mult. Inima mea vrea sa traiasca, nu doar sa supravietuiasca! Oricat am incercat sa nu-i aud intai soapta, apoi strigatul, in final, o durere, o tristete inexplicabila, o persoana aparuta din senin sau o situatie noua, m-au obligat sa ii dau ascultare si sa (ma) schimb. Uneori, pas cu pas, alteori peste noapte. Si de fiecare data, cu toata teama si disconfortul inerente, am supravietuit si, mai mult, am inceput sa ma transform si sa ma extind.

De multe ori, din cele mai pline de teama situatii pe care le-am intalnit in viata, s-au nascut cele mai mari bucurii si mai bune ocazii ca eu sa cresc. Primul exemplu ce-mi vine in minte e nasterea copiilor. Apoi, momentul in care am parasit casa parinteasca si orasul natal, la 24 de ani.

Sau cand am fost nevoita sa schimb un job pe care il aveam de 12 ani. Nu in ultimul rand, problemele de sanatate mi-au fost, alaturi de copiii mei, cei mai buni invatatori. Stiu azi ca nu pot scapa de frica, dar mai stiu ca atunci cand o accept  si o depasesc, acela e INTOTDEAUNA prilej de crestere.

De aceea, in numele inimii, ii cer mintii mele sa ma lase in Pace, sa ma lase sa imi urmez visele, sa imi dea voie sa imi asum riscurile si durerile, sa imi permita sa iau drumul inimii si al intuitiei, ca eu sa pot sa accept CEEA CE ESTE, dar sa am curajul sa schimb CEEA CE-MI STA IN PUTERE sa schimb; imi doresc ca mintea sa ma lase sa am curajul sa traiesc 100% miracolul vietii, care e mereu in schimbare. Sa inceapa aventura, deci! 🙂