De vreun an, in parcarea de la Mega Image, o tanara frumoasa cu ochi mari si verzi, tare slabutica, sta mai mereu la intrarea in magazin, cu 2 fetite mici pe langa ea, care rod din cate-un covrig, un corn sau dintr-un biscuite. Am mai miluit-o si eu cu una, alta si astfel, am ajuns sa ii cunosc povestea. O poveste trista, ca (prea) multe alte povesti, despre femei tinere cu copii mici, parasite de soti si de societate. La 27 de ani, are deja probleme serioase la coloana, dar si de inima, fiind nevoita sa plateasca din alocatia copiilor pentru medicamente zilnice.

Are o casa neterminata, cu 2 camere reci si un hol neprimitor, fara covoare, dar curata. Se chinuie sa traiasca si sa isi creasca copiii cum se pricepe ea mai bine. Zilele trecute, cea mica a ajuns la urgente, cu pneumonie si anemie. Doctorul i-a recomandat multa carne, i-a prescris fier, antibiotice, antialergice, antermice, dar nu a intrebat-o nimeni pe mamica daca are cu ce hrani copilul si daca da, ce mananca cea mica (paine alba, biscuiti, crenvursti si alte mezeluri…).

Cand ne-am vazut ultima oara, mi s-a parut ca tanara mama miroase a tigara. Nu am intrebat-o; parca mi-a fost frica sa aflu ca fumeaza pe motiv ca are o soarta de caine si ca nu mai spera la alta, mai buna. Poate doar mi s-a parut…si mai bine sa nu stiu.

Imi spune insa cu fermitate ca, copiii ei stiu ca, atat cat e ea langa ei si le ofera iubire, nimic nu le lipseste. Iata, fara sa fi mers la vreun work-shop pe teme emotionale, femeia asta are cel mai bun guru: nevoia…E drept ca au si multe nevoi materiale, ca dese ori n-au ce manca, ca nu au unde aseza hainutele, incaltamintea, farfuriile si cestile de cafea (ce-o fi fost in capul meu?), pe care li le-am dus, ca nu au cu ce se incalzi…Ma uit la fetitele ei; copiii au lumina in ochi si as indrazni sa spun ca sunt fericiti.

De vreo 2-3 ani, din primavara pana-n toamna, ma opresc pe DN 1 sa cumpar fructe si legume, de la o tanti. N-are nici 50 de ani, dar se vede ca viata a muncit-o mult. E maritata de la 16 ani, cu un barbat mai mare decat ea cu 10 ani si are 3 copii. A avut 4, dar unul s-a dus, acum cativa ani. Are o nepotica foarte bolnava, iar una dintre fiice a fost parasita de sot. Isi castiga traiul din greu. Nu ma lasa totusi sa plec aproape niciodata fara sa imi daruiasca macar 3 morcovi, ori 2 dovlecei, ori un pepenas.

Imi spune ca sotul, un om cu o burta foarte mare si cu ochi incercanati, e diabetic. Tanti isi ridica parul in spatele capului si imi arata ca i-a picat parul pe o portiune buna. Ce-o fi?…ma intreaba ea, calma. Ma uit la sotul, care sta pe scaunel, la poarta, langa o sticla de 2 l, cu cola. O intreb cum si ce mananca amandoi. Nimic deosebit: carne, lactate, sucuri, cafea si tigari. Vine si fiica cea parasita de sot, o tanara de vreo 25 de ani, frumoasa. Are si ea probleme de sanatate neelucidate de medici. Le spun ca pot manca ceea ce vand si ca nu mai au nevoie de nimic altceva. Se uita toti la mine si incep sa rada, ca la o gluma buna. Mie nu-mi vine a rade. Le spun in doua cuvinte ca toxinele din corpul lor trebuie eliminate. Nu se poate altfel. Fiica ma priveste cu ochii ei mari si gene rimelate si zice: Mami nu poate fara carne. Bine, zic, dar sa manance doar seara carnita. Tanti da din mana trista: E, daca o fi sa mor, asta e, ce pot sa mai fac?

O luna mai tarziu, vesti bune totusi: aflu ca tanti a mai rarit tigarile si ca a inceput sa manance mai multe cruditati, din cele pe care le vinde.

Acum vreo saptamana, ma intalnesc cu o prietena. Imi povesteste ca o cunostinta comuna, director la multinationala unde e angajata prietena mea, e grav bolnava. Are metastaze in tot corpul.

Aud (mult prea) des astfel de povesti de viata…Si tot la fel de des, atunci cand deschid subiectul alimentatie, aud sintagma asta: suntem diferiti. Da, suntem diferiti si totusi, la finalul zilei, avem aceleasi nevoi si aceleasi probleme: toti avem nevoie sa iubim si sa fim iubiti si toti avem nevoie sa fim sanatosi, ca sa putem razbate prin viata. La finalul zilei, fie ca locuiesti intr-o casa neincalzita, cu doi copii mici, intrebandu-te daca maine ai ce sa le dai de mancare, fie ca vinzi tone de fructe si de legume o mare parte din an, dar suferi de diabet din cauza alegerilor pe care le faci, fie ca esti manager important intr-o corporatie, toti suntem oameni. Da, in lume nu exista certitudini, garantii si probabil ca nu ne alegem soarta; dar stiu ca, macar atunci cand putem alege ce punem in gura, o facem nepotrivit si ca asta ne reduce pe toti la a fi victime neputincioase in fata vietii, indiferent de nivelul de instruire si de posibilitatile materiale de care beneficiem.

P.S. Intr-o seara, in Mega, fetita cea mare a tinerei cu ochi verzi, o ruga pe o doamna cu pantofi frumosi sa ii cumpere nectarine. Sunt preferatele ei si ale surioarei mai mici, ii spune fetita zambind larg. Cateva clipe mai tarziu, copilul tine o punga cu fructe in brate. Sunt fericita: cu doar cateva ore mai devreme ii spusesem fetitei sa incerce sa ceara oamenilor fructe, nu cornuri, mezeluri sau paine, caci 3 banane o vor hrani mai bine decat o vor face doua sandwish-uri cu salam.