De Turia am aflat, urmarind la tv un documentar despre Ironman. M-a impresionat atat de tare povestea acestei femei, incat mi-am promis ca am sa scriu despre ea cu prima ocazie. Si asta nu pentru ca experienta tinerei ultramaratoniste trezeste, asa cum e foarte firesc, compasiune in orice om, ci mai cu seama pentru felul in care Turia a reusit sa depaseasca nefericitul eveniment, care i-a schimbat viata pentru totdeauna. Aceasta femeie demonstreaza ca, atunci cand spiritul uman ramane neatins, desi corpul fizic a suferit peste 60% arsuri, viata poate fi traita la maxim; fiindca, cand mintea crede, corpul o urmeaza.

Aceasta poveste de viata sper sa ne fie de folos tuturor, mai ales atunci cand mici neajunsuri ori suparari nu ne lasa sa ne traim clipa de clipa viata cu bucurie. Sa nu uitam ca, din fericire, extrem de rar avem motive adevarate sa ne plangem de viata noastra, de oamenii din jur, de evenimentele care ni se intampla. Si ca toate aceste lamentari ne impiedica sa intelegem ce dar minunat este viata! Si daca, spre exemplu, credem ca avem motive sa nu ne mobilizam, continuand sa gasim tot felul de scuze, ca sa nu facem sport, exemplul Turriei ar putea sa schimbe asta. Un exemplu incredibil este si partenerul ei de viata, Michael, care i-a fost si ii este alaturi, sustinand-o, intr-un mod cum cred ca doar ingerii o pot face.

Turia Pitt avea 24 de ani in septembrie 2011, era inginer minier si lucra ocazional ca fotomodel, cand s-a hotarat sa particepe la primul ei ultramaraton din regiunea Kimberley, vestul Australiei, desfasurat intre orasul Kununurra si El Questro Wilderness Park. Turia spune ca nici macar nu si-a dorit sa participe, pentru ca taxa de inscriere de 1,000 de lire i s-a parut o suma ridicol de mare. Cu toate acestea, in final, s-a inscris in competitie.

Cand, in timpul cursei, vegetatia a luat foc, Turia şi alte trei alergatoare au fost prinse de flacari într-un defileu ingust si stâncos. Deoarece au fost inconjurate de foc, a fost extrem de  dificil sa se intervina din afara, pentru a fi salvate imediat. “A fost incredibil! Un cosmar! Am aşteptat patru ore, pana am primit ajutor,” spune Turia Pitt. În cele din urmă, un elicopter a putut să salveze alergatoarele.

Ca voluntar in echipa locală de la Ambulanta, Pitt si-a recunoscut colegii, care venisera să o ajute, dar acestia nu au recunoscut-o pe tanara femeie, caci suferise arsuri de gradul trei, in peste 65% din suprafata corpului.

In total, Turia a fost spitalizata 864 de zile, suportand peste 200 de interventii chirurgicale. In afara de grefele de piele, Turia si-a pierdut degetele, in cea mai mare parte. Nasul i-a fost reconstruit in final, folosindu-se piele de pe frunte.

La fel de devastatoare a fost pentru Turia pierderea conditiei fizice si a corpului sanatos, cu care era obisnuita. Cantarind putin peste 40 de kg, Turia nici macar nu se putea ridica in capul oaselor, fara ajutor. “Doctorii mi-au spus ca nu voi mai putea vreodata sa alerg si asta a fost o mare lovitura pentru mine. Aveam viata inainte, inainte de accident si la 24 de ani eram foarte mandra si increzatoare in performantele mele atletice”, povesteste Turia Pitt. In ciuda pronosticurilor negre, Turia a refuzat ca limitarile noului ei corp ori vorbele doctorilor sau o defineasca. “M-am gandit, lasa ca o sa vedeti, intr-o zi, voi face un Ironman”, isi aminteste ea.

Pregatirea fizica a inceput inca de pe patul spitalului. La terapie fizica, Turia a reinvatat sa mearga: intai 10 pasi, apoi 15 si tot asa. O cursa Ironman e dificila chiar si pentru cei mai buni atleti, iar Turia avea in fata obstacole grele: in primul rand, nu era inotatoare si nici ciclista, iar lipsa degetelor facea si mai dificil atat inotul, cat si pedalatul pe bicicleta. De asemenea, corpul Turiei nu isi putea regla temperatura, caci arsurile distrusesera o mare parte din glandele sudoripare si era nevoie de echipament sportiv special, care sa corecteze aceasta problema serioasa.

De parca situatia nu era destul de dificila si asa, dupa ce a iesit din spital, Turia a aflat ca si-a pierdut job-ul de inginer minier, caci compania la care lucrase facea disponibilizari. Acesta a fost din nou un moment foarte dificil pentru ea si Michael, partererul de viata al tinerei.

La iesirea din spital, Turia abia putea merge si i-a luat un an pana a putut alerga din nou. “Cu cat imi recastigam abilitatile fizice, cu atat ma simteam din nou eu insami”. Incepand cu 2014, Turia a inceput sa se antreneze pentru Ironman. Si-a adaptat manerele la bicicleta, astfel incat sa poata folosi frana si schimbatorul de viteze cu cele cateva degete pe care le mai avea. Turia admite ca inca are emotii cand bicicleta goneste la vale. In 2015, a finalizat un semimaraton, cu un timp mai bun decat inainte de accident. Asa a inceput sa creada in sansele ei de a finaliza un Ironman.

Intre timp, Turia a fost numita ambasador oficial al Interplast, o organizatie care efectueaza gratuit chirurgie reconstructiva pentru oamenii din tari mai slab dezvoltate, din Asia si regiunea Pacifica.

Dupa un an si jumatate de antrenament, in mai 2016, Turia Pitt a participat, in sfarsit, la Ironman Australia. A trecut linia de finish in 13 ore, 24 minute si 42 secunde, ocupand locul 137 din 263 de femei participante. “Cand am trecut linia de sosire, aceea a fost o experienta pe care nimic nu o poate egala, caci reprezinta cumulul a ore de antrenament si de sacrificii. Cred ca sunt dependenta de acest sentiment”, declara Turia.

In octombrie acelasi an, Turia si-a indeplinit visul, terminand cea mai dificila cursa de Ironman din lume, care se desfasoara anual in Hawaii. La 29 de ani, australianca a terminat cursa de 3.8 inot, 180 km bicicleta si 42.2 km alergare in 14 ore, 37 minute si 30 secunde.

“Cand simt durere si as vrea sa renunt, imi reamintesc prin cate am trecut. Eu chiar cred ca oricine poate orice, cand isi seteaza mintea in acest fel si cand o face incet, incet.”

“Cred ca este un mic loc in interiorul meu, unde focul nu a putut ajunge”.

“Cand ma uit la fotografiile mele, de dinaintea accidentului, ma gandesc: fir-ar sa fie, chiar aratam bine si pentru ca sunt o persoana determinata, ma straduiesc sa obtin inapoi, cat mai mult din ce eram.”

Intre timp, Turia si-a obtinut diploma de masterand si si-a lansat cartea, numita “Everyting to live for”, ca un mesaj pentru toti cei care cred ca nu au destule motive pentru a trai fiecare zi pe deplin, dar si pentru cei care cred ca nu au puterea sa isi transforme viata.