La cateva luni de la nasterea Giei, pentru ca nu imi dadea pace intrebarea NOI CE PUTEM FACE? NOI CE PUTEM SCHIMBA? si pentru ca luasem in greutate nu mai putin de 23 (!) de kg, am inceput sa citesc tot ce imi pica in mana legat de nutritie, radiestezie, reiki, yoga, carti despre auto vindecare, spiritualitate. Incet, incet, descopeream o lume aparte, cu informatii care mi se pareau logice si de bun simt, dar ma bulversau asa de tare, incat nu aveam curaj sa schimb mare lucru.

Cum toata viata am avut 50 de kg, mi-am dorit foarte tare sa scap de surplusul de greutate de dupa nastere, asa ca mi-am facut zilnic program de sarit coarda (auzisem ca asa slabesc boxeurii, inainte de meciuri importante, pentru a intra la categoria doritaJ). Dupa o luna de topaiala zilnica  (imi amintesc cum ma urmarea Gia cu privirea din patutul ei :-)), au inceput sa apara rezultatele: am slabit peste 3 kg, disparuse burta de femeie gravida in 4 luni, bratele se tonifiasera, picioarele erau din nou cele pe care le stiam si eu incepusem sa ma simt bine cu mine. Dupa inca o luna de sarit coarda, aveam din nou 51 de kg.

Mai tarziu am realizat ca sportul nu doar ca te ajuta sa te mentii in forma fizica buna, dar, dincolo de asta, ca detoxifierea eficienta a organismului depinde in mare parte de miscarea fizica, si aceasta deoarece limfa, lichidul in care se scalda celulele si in care acestea isi deverseaza reziduurile si care este responsabila cu transportul si eliminarea lor, este statica. Spre deosebire de sistemul circulator, sistemul limfatic nu beneficieaza de un organ central care sa functioneze ca o pompa, asa cum este inima; daca limfa nu este pusa in miscare, celulele nu pot fi curatate pentru ca nutrientii sa ajunga la ele, iar eliminarea toxinelor are de suferit. Nu cred ca Dumnezeu ne-a creat imperfecti, proiectand in mod intamplator sistemul limfatic astfel. Cred ca pur si simplu a vrut ca noi sa fim activi toata viata, pentru a ne asigura o buna detoxifiere si o sanatate deplina.

Alimentar insa, nu faceam nicio schimbare majora inca. Sigur, nu mancam prajeli, decat foarte rar, nu exageram cu grasimile sau sucurile din comert, dulciurile. Nu mancam zilnic carne, dar aveam mereu in casa branza, iaurt, unt, oua si tot felul de mici deserturi zilnice. Pentru Gia, meniul, era totusi destul de simplu: dimineata si seara lapte de vaca; in total, cred ca bea ceva mai mult de jumatate de litru zilnic, la pranz manca in fiecare zi legume fierte, la care adaugam carne, mai putin vinerea si duminica, cand manca ou cu legume. Seara ii dadeam fie cascaval, branza sau “mezeluri usoare” ori pateu. Fructe manca intre mese, dar niciun fel de legume sau seminte crude. Nici macar rosii sau castraveti! Ii refuza cu vehementa! (Nici acum nu se “omoara” cu rosiile). De altfel, eu insami mancam rar fructe si atunci cand o faceam, le mancam ca desert…cu totul gresit.

Dupa un an si doua luni de la nasterea Giei, m-am intors la munca si au revenit, aproape imediat, si migrenele. Nici nu e de mirare: dimineata, la ora 7, de doua ori pe saptamana, aveam scoala de soferi, in plina iarna, brrrr (colac peste pupaza, instructorul era mereu “capsat”, de multe ori mi se parea ori mahmur, ori matol de-a binelea; un cosmar si inca o sursa de stress!); ma inrolasem, cand inca eram in concediu de crestere a copilului, nestiind ca nu voi sta doi ani acasa, la un master si aveam de invatat foarte mult; la serviciu era tare greu: munceam cat trei, de multe ori peste program, acasa copil mic; noroc ca o aveam pe mama, draga de mama…

Tot in aceeasi perioada, au inceput insomniile, cu care inca ma lupt uneori, iar dereglarile hormonale severe, au revenit in forta. Bineinteles, am ajuns din nou la tot felul de doctori. Analizele mele nu aratau mare lucru, dar intotdeauna o hemoglobina mica si fierul sub limite normale. Asa ca primeam constant tratament cu tot felul de preparate de fier pentru anemia feripriva. La un moment dat, un reputat ginecolog bucurestean mi-a prescris patru luni de progesteron; inteleg ca aveam prea putin si din cauza asta se crease un dezechilbru hormonal, deci il suplimentam cu medicamente. In a doua luna de medicatie, mi s-a facut rau in magazinul Unirea; eram cu Catalin, incercand sa imi gasesc un ceas frumos; mi-amintesc foarte bine ziua aceea, pentru ca implineam 31 de ani. A fost foarte neplacut; simteam ca sunt in pragul lesinului, ca mi se rupe filmul, abia puteam vorbi; Catalin se chinuia sa ma sprijine, sa nu pic pe jos si ne-am dat seama ca nu aveam unde sa ma asez; nici scarile nu erau o solutie, fiindca erau rulante.  🙂

M-am reintors la medicul ginecolog, care imi prescrisese medicamentele. I-am spus ca mi-e mai rau, ca am dureri mari de cap si greata si sunt ametita. Doctorul, cand a auzit ca am luat doar doua luni medicamentele, mi-a zis cu raceala: “Doamna, asa cum unii iau pastille de inima toata viata, asa trebuie dvs. sa luati hormoni mereu, daca vreti sa aveti o viata normala”. L-am intrebat de ce am problemele astea. “ De ce? Greu de zis, dar luati pastilele inca 3-4 luni si reveniti la control”.

Asa, deci! Vrem sa nimicim simptomul, dar cauza nu doar ca nu o cunoastem, dar nici nu vrem sau nu putem sa o aflam. Am stiut atunci ca trebuie sa ma ajut singura, pentru ca explicatiile doctorilor nu ma mai multumeau, mai cu seama ca eram din ce in ce mai anemica si fara vitalitate. Costel nu ma mai putea ajuta, macar cu intrebarea lui blanda: ”Dar matale ce mai faci?”