“Sarcina ta nu este sa cauti Iubirea, ci doar sa cauti si sa gasesti toate zidurile pe care le-ai construit impotriva ei“. (Rumi)
Uneori, ma uit la copiii mei si simt un val de admiratie, de nedumerire si un pic de invidie, cand observ cata Iubire vietuieste in ei. Si asta fara niciun pic de sfortare! Iubirea este in natura lor. Adultul din mine nu pricepe cum pot fi tot timpul atat de iubitori, de iertatori si de buni. Chiar si cand au divergentele ori rautatile lor, eu recunosc in ele tipare preluate si mimate tot de la adultii din jur. Inclusiv de la mine. Privind Iubirea din copii, mi se face tare dor de copilul din mine. Adica de Iubirea din mine. M-am nascut cu aceasta Iubire si chiar daca, de-a lungul vietii, am mai uitat sa o manifest, sunt sigura ca e inca cuibarita acolo, in Sinele meu, asteptand sa o aduc la lumina. Cand ma uit la copiii mei, incerc sa imi amintesc cand am inceput sa uit de infinitul Iubirii din mine? Cand am inceput sa ma necajesc pentru chestiuni, de cele mai multe ori, lipsite de importanta? Cand am uitat sa ma accept asa cum sunt? Cand am incetat sa am rabdare cu mine, cu ceilalti? Cand am inceput sa ma cert si sa ii cert pe ceilalti? Cand am uitat sa dansez dansul vietii, cu bucuria fiecarui moment? Cand au zburat anii, iar eu am inceput sa ma tem? Caci doar frica nu lasa loc Iubirii sa se manifeste neconditionat si complet…
“Cand dansezi, scopul tau nu este sa ajungi intr-un loc anume. Este sa te bucuri de fiecare pas pe care il faci“. (Dr. Wayne Dyer)
In ultima vreme, mai cu seama in ultimii doi ani, incerc des sa ma reconectez la copilul din mine. Adica la Iubirea din mine. Incerc sa imi amintesc. Cum eram? Ce simteam? Cum iubeam viata, oamenii, natura? Cum iubeam aleea din fata blocului de pe strada Spitalului, si salcia uriasa, ce ne tinea umbra jocurilor copilariei? Cum iubeam pana si cutiile postale de pe casa scarii, mereu vopsite in verde, in care asteptam cu nerabdare sa soseasca revista “Cutezatorii”? Cum iubeam regasirea mamei si a mirosului ei, dupa cateva saptamani de vacanta la tara, petrecute departe de ea? Cum traiam cu naturalete, fara efort, minunea vietii? Cateodata, reusesc: ma simt pe mine, copil fiind si o nostalagie fara margini, o duiosie amestecata cu mila si dor ma invaluie. Mila fata de adultul care sunt si fata de neputinta de a trai cu adevarat, de fiecare data. Duiosie fata de cine stiu ca am fost si fata de ce am simtit, in copilarie. Dor fata de fiinta care pot fi din nou, fata de Iubirea neconditionata din adancurile mele, Iubire care rabda cuminte si asteapta ca eu sa revin la ea.
In imbratisarea copiilor mei regasesc ceva pierdut in mine, ceva uitat, dar simt ca nu e pierdut pe vecie. Stiu ca pot iubi tot si toate, din nou, precum copilasii, doar ca, parca abia acum reinvat toate acestea. Cu poticneli, impleticiri, exact ca un bebelus care invata primii pasi. Dar ce minunat este sa iti reamintesti Iubirea!
“Rugaciunea cea mai inalta este fara cuvinte. Ea este pur si simplu pastrarea si inmultirea sentimentului iubirii in orice situatie“. (S.N. Lazarev)
Liorisme 