Category: Spending my time

“E ceva magic in  alergare; dupa o anumita distanta, transcende corpul. Dupa inca putin, transcende mintea. Si dupa inca ceva distanta, ceea ce se dezgoleste inaintea ta, este sufletul.” (Kristin Armstrong, campioana olimpica la ciclism)

Daca in alti ani, in Ajun de Paste, te provocam cu retete vegane si bucatareala pe masura, anul acesta te provoc cu ceva mult mai sofisticat, dar si mai profund: te provoc sa iti imaginezi, daca nu esti deja acolo, ca treci linia de finish a unei alergari de cel putin 1 ora, in natura. Pentru multe sunt recunoscatoare lui Dumnezeu, iar azi, in Ajun de Paste, mi se pare momentul perfect sa pun alergarea pe lista mea de multumiri catre Divinitate si sa impartasesc cu tine ce simt.

Continue reading “Sportul ca filozofie (VI). Eu si alergarea” →

Liorisme: Cum a fost intoarcerea in Romania?

Liviu Duma:  Drumul de intoarcere a fost, intr-un alt sens, la fel de palpitant. Avem 21 de ani, devenisem un tanar emancipat, iar in valiza mea (noroc ca eram fiu de diplomat si beneficiam de unele facilitati la greutatea bagajelor) se gasea un teanc impresionant de viniluri: de la intreaga colectie a muzicii formatiei Beatles si pana la Uriah Heep, Led Zeppelin, Steppenwolf sau Bread si The Three Dogs Night. Aduceam in tara si o groaza de carti despre tehnica comunicarii, dar si  hainele mele colorate, de hippie. Framantam de nerabdare sa ma intalnesc cu prietenii. Visam sa ajung prezentator la televiziune sau reporter la radio, dar cel mai mult imi doream sa intalnesc o…fata frumoasa. Era normal. Varsta isi cerea tributul.

Continue reading “Dumarex, cu D de la Dragoste. Povestea familiei Duma (III)” →

La alergarea de azi dimineata, a continuat vaicareala din mintea mea, despre faptul ca, desi lucrez de acasa de doua saptamani, am creierii mai prastie decat cand mergeam la birou. Apoi gandul a facut un salt spre ai mei, la Tulcea, la izolarea lor si la felul in care se simt probabil: izolati si cu fata lor departe, pentru motive pe care nici azi nu le inteleg ei cu totul. Apoi, alt gand a dat navala in capul meu, moment in care ochii mei s-au oprit pe o dalba lebada, care in nemiscarea diminetii de duminica, plutea nepasatoare pe apa, si ea parca incremenita, sclipind sub primele raze ale soarelui.

Continue reading “E timpul sa fim precum apa” →

In urma cu un an, pe 8 martie 2019, mama sosea singura, cu avionul, in Anglia. Nu ca ar fi fost nevoie, dar aceasta a fost, in ochii mei, dovada suprema de iubire din partea ei, pentru ca mama nu e nici pe departe genul de om care sa calatoreasca, cu atat mai putin singura, si mai ales cu avionul, pentru prima data in viata, la aproape 70 de ani, intr-o tara cu o limba pe care  nu o intelegea si nu o vorbea.

Continue reading “Life in UK (IV)” →

Liorisme: Cum a fost in armata?

Liviu Duma: Adevarul este ca nu anticipasem si nici nu ma gandisem vreodata ca pot avea o astfel de soarta eu, baiat de biplomat! Imbracat in jeans si fumand numai Kent, cum puteam eu sa fac armata? Si cu toate acestea, intr-o dimineata friguroasa si ploioasa de februarie, in 1968, imbracat cu un palton gri “made in England” si carand o valiza moderna din piele, cu incuietori extensiblie, ma urcam, incolonat, intr-un vagon cu destinatia Bacau, pentru a cuceri noua mea meserie: viata de racan in Armata Romana. A  fost o adevarata experienta!

Continue reading “Dumarex, cu D de la Dragoste. Povestea familiei Duma (II)” →