Category: Spending my time

Scrisul este terapia mea; e un mod de a fi cu mine insami, de a alege cu grija si sinceritate ganduri, cuvinte, stari, pe care apoi le asez in…virtual; e felul meu de a comunica, nu doar cu mine, dar si cu ceilalti, caci scrisul e bucuria de a impartasi cu tine, drag Cititor, ce traiesc, ce cunosc sau ce vreau sa aflu; e modul in care pot sa iti spun povesti de viata ale unor oameni deosebiti, care au ales sa se transforme, inauntru si in exterior; e calea prin care te fac partas la amintirile mele, fixate pe retina aparatului foto. Prin cuvinte, pot sa iti povestesc despre ce imi bucura sufletul, dar si despre ce ma framanta. Cu tine impartasesc retete de mancare, cu care ne delectam acasa, dar si vacantele si aventurile noastre sportive.

Au trecut doi ani. Doi ani in care am cautat si am primit raspunsuri, am invatat si am experimentat multe. Dar poate, cel mai important, am invatat sa ma deschid, tot cu ajutorul scrisului, cu gandul ca daca un cuvant, o fotografie, o emotie emisa ajuta sufletul cuiva, atunci e minunat…

Mi-am zis ca e un moment potrivit sa fac un bilant. Un bilant pe care (cum altfel?) vreau sa ti-l impartasesc. 🙂 Este un bilant in cifre, dar nu e despre cifre, ci despre ce cauta oamenii, ce vor sa afle, despre ce si cat ii intereseaza.

Liorisme nu e un blog culinar. Cu toate acestea, spre surprinderea mea, in acesti doi ani, cele mai multe vizualizari le-a primit un articol-reteta: drob vegan cu ciuperci si verdeturi. De altfel, articolele cu cele mai numeroase vizualizari sunt retete de mancare. Sincer, am fost un pic dezamagita sa vad ca interesul cel mai mare este pentru mancare (“Mai putina mancarica si mai multa miscarica!”, indemna cu haz domnul doctor Virgiliu Stroescu), asa ca am fost tare bucuroasa ca articolul despre Rich Roll ameninta suprematia articolului cu drobul. 🙂

Dupa retete, cele mai de success articole sunt cele de la rubrica “Inspired by”. Asta ma incanta mult, fiindca sunt mandra de interviurile si de povestile de viata, spuse “in direct”, chiar de protagonisti, sau culese din vasta gradina a Internetului, de cartile inspirationale de care iti vorbesc sau despre tot felul de trairi ori experiente fizice (ultima experienta “de poveste” fiind legata de postul intermitent).

Cei mai haiosi termeni de cautare au fost, in opinia mea, “vreau sa am un trup de zeu” (sper ca articolul despre Frank Medrano-veganul cu trup de zeu sa-l fi inspirat si ajutat sa isi atinga telul, pe internautul cu pricina) si “iubitul Alexandrei Pacuraru” (e drept ca am 2 articole despre aparitiile Liorisme la TV, care o includ si pe Alexandra, dar niciunul nu dezvaluie identitatea iubitului acesteia 🙂 ).

Dupa Romania, tara din care se acceseaza blogul Liorisme cel mai des, urmeaza Marea Britanie, Canada, Italia, Spania, Statele Unite, Franta, Belgia, Austria, Norvegia, Moldova si alte tari europene. Am avut surpriza si bucuria sa vad ca blogul e citit de oameni din tari taaare indepartate precum Australia, Japonia, Noua Zeelanda, Mauritius, Quatar, Argentina, Maroc, Chile, India, Brazilia, Peru, Ghana, Tunisia, Egypt…Si iata cum, nicio apa nu mai e greu de inotat, niciun munte nu mai e dificil de escaladat si niciun taram, oricat de indepartat, nu e greu a fi strabatut, atata vreme cat exista Internet si, mai ales, interes pentru a accesa informatii. De aceea, Liorisme multumeste tuturor pentru comentarii, pentru ganduri impartasite si pentru interes!:-)

…Si mai multumesc pentru sansa de a cunoaste si de a ma apropia de oameni minunati, de povestile lor si, mai apoi, pentru oportunitatea de a duce mai departe aceste povesti. Ma simt norocoasa si bucuroasa peste masura cand ma vad cu oameni pe care aproape ca nu-i stiu si ei imi spun ca au facut nu stiu ce reteta lioristica, ca au citit cu incantare vreo carte de care povestesc pe blog, ca au tratat cu mare succes amigdalita copilasului cu cartofi rasi sau ca au renuntat sa manance zilnic dulciuri, ori carne, sau ca s-au apucat de sport ori chiar de post cu apa, dupa ce au citit randurile mele. Cred ca e o binecuvantare sa atingi pozitiv vietile oamenilor din jur, sa vezi ca le e bine, prin schimbarile pe care le fac (de multe ori, cu mult efort) si pentru asta, din nou, MULTUMESC!

Privesc poza de mai sus si incerc sa imi amintesc ziua banchetului de la final de Generala. Cam vaga aceasta amintire. Stiu ca rochita o aveam de la Mama Aurelia. La fel si sandalele. Doamne, chiar nu se gasea nimic prin magazinele tulcene, daca a fost nevoie sa ma imbrac eu, un tar de fata de 15 ani, cu hainele matusii mele! Dar rochita era frumusica tare; avea culoarea lavandei, era din matase fina, ce fosnea usor cand ma miscam si avea maneci bufante. Erau anii ’80, de ce zambesti? 🙂

Imi mai amintesc ca ne-am ingramadit cu totii in sala de sport a scolii, stingheri in hainele “de ocazie”. S-a pus muzica, am gustat din sucul galben si prajiturelele de pe mese, privind la tovarasii profesori, prezenti acolo (doar nu credeai ca eram de capul nostru, singuri?!). Cred ca am si dansat, dar amintirea e prea indepartata. 🙂 Ah, da! Si nu am uitat nici azi rochita Dianei, cumparata de la Fondul Plastic, cu croiala aia, pe care o vedeam doar in filme! Si rochita Lacramioarei, tot din panza topita, alba. Fusta din catifea a Nicoletei, ori cravata din piele alba a lui Banica, sau rochia “animal print” a Mihaelei. In mintea mea, totusi, Narcisa Z. era cea mai sexy, in rochia scurta si mulata, din saten. 🙂

Cu mici exceptii, pe cei mai multi dintre colegii mei, nu i-am vazut de-atunci. Dar ce bine imi amintesc vocile lor, gesturile si rasul fiecaruia! Ce mi-ar placea sa ne revedem candva, inainte de a fi prea batrani ca sa ne putem recunoaste…

La finalul clasei a VIII-a, am plecat intr-o tabara la Piatra Neamt. Cred ca ai mei voiau sa ma consoleze, dupa ce picasem, din cauza matematicii, la examenul de treapta I. Chiar am suferit ca un caine ranit atunci. Era primul meu “esec”; dar, slava Domnului ca picasem! M-as fi chinuit departe de casa patru ani, tocmai cand ma apropiam de adolescenta, as fi tocit mult, dupa care as fi muncit in invatamant, ceea ce nu ar fi fost treaba usoara. Si nu, nu sunt vulpea care nu ajunge la struguri. 🙂 Chiar cred ca tot “raul” a fost spre bine. Legat de exemenul de treapta, pe care l-am sustinut la Liceul Pedagogic din Constanta (si unde, pentru judetul Tulcea, erau disponibile doar 10 locuri si sute de candidati!), mai am o amintire, de asta data, placuta: intre probele eliminatorii, sustinute la sport, desen si interpretarea unui text literar, tata m-a dus in oras, la un spectacol de-al lui Daniel Iordachioaie. Ca fan inrait al lui Elvis Presley, eram innebunita dupa Iordachioaie si piesele lui! Am plecat de la spectacol atat de fericita si, in plus, posesoare a unei poze cu cantaretul roman preferat. 🙂