Author: liorisme

Nu cred ca m-am gandit cu adevarat vreodata care este sensul vietii mele, care-mi este menirea si de ce anume e nevoie ca sa o implinesc. Probabil pentru ca fie mi-a fost teama ca daca gasesc raspunsul, se putea foarte bine sa realizez ca nu bifez tot ce e nevoie, ca sa ajung la implinire si la intelegerea sensului vietii sau, si mai probabil, pentru ca am fost mai mereu o tipa realista si am intuit ca treaba asta e o chestiune extrem de subiectiva si de volatila.

Cand eram la gradinita, si chiar si mai tarziu, locul meu preferat de observare a lumii, unde ma simteam in siguranta orice ar fi fost, era pervazul lat al ferestrei dormitorului meu de la etajul 4. Cand priveam in sus, catre nori si cer, ca prin magie, lumea se defacea sub privirea mea si incepeam sa ametesc placut, visand la cum va fi viata mea; cand ma uitam in jos, catre pamant, lumea se ingusta si totul devenea real, material.

Intamplarea asta trebuie sa fi avut loc pe la mijlocul anilor ’80, in satul bunicilor din partea tatalui. De prietena mea, Carmen, ma desparteau trei etaje in blocul unde locuiam, la Tulcea, si doar un gard din stuf in satul Iazurile, unde amandoua ne petreceam vacantele de vara, la bunici. Casa bunicilor era la marginea satului, iar in doar doi pasi ajungeam la o miriste plina de trifoi, unde, in mijlocul verii, praful dobrogean ajungea de trei palme.

Mutarea in Anglia mi-a confirmat, inca o data, ca poti schimba locul unde traiesti, poti sa-ti gasesti alt job si alta gasca de oameni, dar oriunde te duci, orice faci si cu oricine esti, de tine insuti nu poti fugi. Poti sa te duci la capatul lumii sau sa traiesti cu calugari budisti, sa mananci zilnic icre negre sau pere malaiete, dar daca aplici iar si iar aceleasi procese de gandire, daca functionezi dupa aceleasi tipare mentale, daca discursul din capul tau, despre tine si despre lume e acelasi, atunci, mai devreme sau mai tarziu, viata te ajunge din urma si vei fi (iar) nemultumit si stresat. Filmul vietii tale e blocat pe “repeat“.