Intamplarea asta trebuie sa fi avut loc pe la mijlocul anilor ’80, in satul bunicilor din partea tatalui. De prietena mea, Carmen, ma desparteau trei etaje in blocul unde locuiam, la Tulcea, si doar un gard din stuf in satul Iazurile, unde amandoua ne petreceam vacantele de vara, la bunici. Casa bunicilor era la marginea satului, iar in doar doi pasi ajungeam la o miriste plina de trifoi, unde, in mijlocul verii, praful dobrogean ajungea de trei palme.

In acea zi, eu si Carmen marsaluiam cu talpile goale, ridicand nori inecaciosi de praf si cantand cat ne tineau plamanii “Treceti batalioane romane Carpatii”, la marginea miristii de trifoi verde. Dupa ceva vreme, ragusite de la atata cantat, albite de praful uscat, arse de soare si setoase, ne-am intors acasa, pe prispa fierbinte din fata casei bunicilor ei. Nu imi amintesc cum am ajuns la asa o discutie, dar, la un moment dat, Carmen s-a intors spre mine si cu dispret in voce m-a intrebat: “Cum? Tu nu stii cine e Sofia Loren”? Ah! Nu, nu stiam. Carmen, vazandu-mi mutra umila, s-a dus in casa si cu aceeasi mina pe fata, mi-a intins un Almanah Cinema, pe care a fost apoi de acord sa mi-l imprumute pentru cateva zile.

Chiar in acea seara, privind cu mare curiozitate si nesat imaginile din almanah si cititind toate cele scrise acolo, m-am indragostit pe loc de tot ce inseamna film; in anii ce au urmat, nu am mai scapat nicio ocazie sa citesc tot ce imi cadea in mana, legat de lumea filmului si a artistilor de atunci sau de demult, desi era chiar greu sa pui mana pe reviste sau carti despre asta. Nu e de mirare deci, ca la 13-14 ani, visam sa devin actrita.

Desi nu am reusit sa vizionez niciodata atatea filme, cat sa egalez tot ce am citit in copilarie si in adolescenta lagat de ele, lumea filmului a devenit, intr-o masura, lumea mea interioara, pe care o aduceam la suprafata cand aveam nevoie. Cativa din artistii despre care citeam cu mare nesat, in vremurile cand televiziunea era ca si inexistenta, iar cinematograful era aproape un lux, mi-au devenit, in timp, un fel de “alter ego”, la care apelam, inca de copil, pentru a face fata la tot felul de situatii. In mintea mea, insa, nu eu jucam rolurile, ci artistii jucau rolul meu.

Imi amintesc ca in vremea examenelor din treapta a doua (adica la inceputul anilor ’90), cand eram stresata si mi se parea ca cerul era doar gri, imi imaginam ca sunt Melanie Griffith in The Working Girl si asta ma motiva teribil sa pun burta pe carte. Bruce Willis este un alt personj cu care ma identificam la nevoie si, cand o faceam, viata mea era un sir de evenimente provocatoare, carora insa, exact ca in Maddie si David, reuseam nu doar sa le fac fata cu brio, dar ma mai si distram.

Cum l-am ales atat pe Bruce, cat si pe altii asemenea lui? Era simplu. In functie de situatia in care ma aflam (dar si etapa din viata), ma intrebam: cine sa fie azi Lioara, ca sa imi fie mai usor? Primul personaj care imi venea in minte (niciodata Maica Tereza sau Ghandi), era cel de care aveam nevoie, desi uneori nu era neaparat cineva care ai fi zis ca se potrivea situatiei. Spre exemplu, de multa vreme, ganduri ori emotii care ma exaspereaza prin faptul ca ma sacaie si ma tulbura, se numesc…Elvis. Pe Elvis Presley l-am iubit de cand ma stiu si poate nu face sens ca raspunsul la intrebarea “cum sa imi denumesc starile nasoale” sa fi fost Elvis, dar asta mi-a venit in minte. Cand nu pot sa scap de stari sau emotii negative, soptesc in sinea-mi: “Elvis, please, leave the building”. Si, instantaneu, ma simt mai bine.

Dupa ce m-am mutat in Anglia, cand a trebuit brusc sa ma inham la o naveta de 3 ore zilnic, in masina cu volan pe dreapta si condus pe partea stanga a soselei, personajul care imi lua locul pe scaunul soferului, in fiecare dimineata, era Cameron Diaz, personificarea tipei increzatoare, descurcarete, sexy si haiose, care parea ca iese cu bine din orice i se intampla. Mai devin Cameron Diaz si pe la serviciu, cand am sedinte mai dificile. Sincer acum, cand esti Cameron Diaz, ce poate merge prost?

Pe de alta parte, invitatia mea catre vreun actor de a juca din cand in cand roluri in viata mea, nu a fost niciodata un exercitiu de idolatrizare ori de idealizare a vietii de artist, ci, mai degraba, un exercitiu de imaginatie si de incercare de a nu lua prea in tragic nimic in viata mea. Inca de foarte tanara am fost, in general, extrem de realista si cred ca am inteles devreme ca toti oamenii sunt…oameni, indiferent cum ni se prezinta acestia si nu mi-am pierdut niciodata capul, ca fan. Nu am fost nicicand capabila sa incurc viata vreunui artist, de pe scena sau de pe ecran, viata in aparenta, lipsita de griji, cu lumescul pe care il traim toti pe acest pamant.

Imi vine astfel in minte intamplarea recenta cu talentatul Will Smith. Smith, nu doar un prolific actor, dar si un mare filantrop si un traitor al vietii spirituale, a urcat pe scena Oscar, tragandu-i cu sete un pumn confratelului sau in ale actoriei, Chris Rock, pentru ca i-a jignit public sotia. Cand unul dintre cei mai mari actori ai planetei isi pierde cumpatul intr-o asa maniera, riscand intreaga sa cariera si imagine publica, e clar ca de multe ori, oricate stii legat de viata, oricata practica spirituala ai, oricat de celebru si de experimentat esti ca om, insecuritatile, traumele pot iesi la suprafata cu violenta, in cele mai neasteptate momente; in aceste ocazii, si cei mai de neatins idoli redevin…oameni.

Pana la urma, fiecare dintre noi e o constructie, un personaj la care lucram neobositi, spre a ne prezenta cat mai bine in lume; toti jucam roluri, mai simple sau mai complexe, in situatii mai fericite, sau din contra, dramatice; fiecare are de executat un rol acasa, in familie, la job si chiar in propria intimitate, in incercarea de a trece cu bine prin tot ce aduce viata. Uneori insa, viata ne pune in situatia de a ne da masca jos, de a fi vulnerabili si de a ne recunoaste si accepta propriile limite in rolurile pe care le jucam sarguinciosi in lume. De aceea, uneori, cand ma cert pe mine insami ca nu slujesc indeajuns de mult lumea cu bunatate, imi amintesc ca si “la case mai mari” oamenii o dau in bara si, atunci, imi mai trec pretentiile de sfintenie.

Partea cea mai frumoasa din povestea asta este ca, atunci cand cate un artist preia unul din rolurile pe care le joc eu in viata asta, cumva, ma reconectez cu fetita care, la mijlocul anilor ’80, ridica nori de praf la marginea satului Iazurile, intr-o vara fierbinte, nestiind inca nimic despre… roluri. Pentru ca nu avea nevoie de ele.