“Viata ca o Calatorie” continua cu o noua serie de articole, serie inspirata in principal de filozofia lui Robert Sapolski si a lui John Demartini, si este scrisa cu gandul la prietenele mele, Oana si D., carora sper ca aceste articole sa le fie de folos. Ca de fiecare data insa, ce scriu mi se adreseaza mai cu seama mie insami, ca elev ce sunt la scoala vietii, azi si mereu.

Sentimentul că „viața nu e dreaptă” este o experiență umană universală si toti cautam, mai mult sau mai putin activ ori constient, sa trecem prin viata mai usor si, eventual, sa fim scutiti de suferinta sau de provocari coplesitoare (lucru, de altfel, cam imposibil de evitat, atat timp cat suntem in viata).

Ce, cat, unde si cum cautam ca sa ne fie “bine”, sunt intrebari la care fiecare trebuie sa raspunda, dar cred ca, calea devine clară și instrumentele devin eficiente doar atunci când filtrăm zgomotul și ne angajăm, cu onestitate, în procesul inconfortabil de a ne înțelege natura și de a ne echilibra propriul mecanism interior, care parca ne poseda in mod inconstient si irecuperabil.

Vorbeam cu o colega acum cateva zile, despre animale de companie. Adi traieste de multi ani in Anglia, dar e nascuta in Angola, si imi spune ca nu ar putea niciodata sa aiba animale de companie, pentru ca in Angola doar cainele sta pe langa casa oamenilor, si in niciun caz in casa! O intreb: dar pisicile? “Oh”, raspunde Adi, “in niciun caz! Cats are evil!”

Ma uit la ea, curioasa sa vad daca surprind ideea de gluma pe fata ei; dar nu, colega mea vorbeste serios. Vazandu-mi nedumerirea, adauga: “In Angola nimeni nu tine pe langa casa pisici, fiindca dintotdeauna, in traditia noastra, pisicile au legatura cu vrajitoria si cu spiritele rele””. Adauga apoi ca desi nu mai crede cu adevarat asta acum, la 45 de ani, tot nu suporta pisicile.

Omul nu e un simplu observator a ceea ce (i) se intampla si ce i se spune, ci e un narator iscusit, care(-si) spune povesti incredibil de complicate, ca raspuns la ceea ce percepe ca fiind real. Odata ce o idee e inoculata in mintea omului, mai ales cand e copil, aceasta se dezvolta intr-un adevarat program, pe care e aproape imposibil sa il anulezi, chiar si cand ai ajuns la maturitate. Sau mai ales atunci. Realitatea noastra devine oglinda convingerilor noastre interne. Si invers.

In esenta, spune neurobiologul Robert Sapolsky, omul este produsul unor cascade de cauze biologice și de mediu, argumentand că fiecare acțiune, decizie și gând pe care îl avem este rezultatul unui lanț lung și neintrerupt de factori cauzali, niciunul dintre aceștia nefiind sub controlul nostru conștient și autonom, rezultat care se extinde inapoi în timp, de la milisecunda acțiunii, si pană la zorii istoriei evolutive. Altfel spus, fiecare om este expresia propriei biologii si a mediului in care a crescut si s-a dezvoltat.

Cand cauzele biologice, mediul si felul in care reactionam la acestea dicteaza si traseaza harta modului în care individul vede lumea și ia decizii, configurand astfel întreaga sa realitate personala, mai e ceva de facut? Daca tot ce traieste omul este ceva determinat, iar el este lipsit de control, poate el sa schimbe cu adevarat ceva la propria viata, ca sa isi gaseasca linistea si implinirea?

In contrast aparent cu accentul pus de Sapolsky pe determinismul cauzat de trecut și de biologie, filosofia Dr. John Demartini se concentrează pe capacitatea noastră de a ne schimba percepția în prezent, indiferent de trecut. Demartini nu neagă influența structurii biologice, dar susține că suferința nu vine din evenimente, ci din percepția dezechilibrată asupra evenimentelor – adică din faptul că vedem fie doar beneficii (entuziasm exagerat), fie doar dezavantaje (frustrare și durere) intr-o anumita situație.

Asadar, conform lui Demartini, scenariul de viata pe care fiecare individ si-l construieste este bazat in mod subtil nu atat pe experientele prin care trece in sine, ci pe felul in care percepe aceste experiente, perceptie dictata de structura biologica individuala cu care se naste, si pe care nimeni nu o poate alege, si de felul in care omul este modelat si conditionat de contextul social, psihic si emotional in care traieste.

Acesta este ciclul prin care psihicul uman trece iar și iar: omul are o experiență, o conștientizează și apoi, ah!, creează o narațiune în jurul ei. Această narațiune devine un scenariu de viață, care este rulat inconstient si permanent, ca program de supravietuire psihica, emotionala si fizica.

Prin filtrul naratiunii personale despre viata, omul isi construiește si isi apara identitatea și percepția despre sine și ceilalți, fiind convins ca realitatea e ceva ce vine, in totalitate, din afara sa, pe de alta parte, avand credinta ca are control asupra deciziilor si reactiilor sale la ce i se intampla.

Această dilemă – aceea de a fi un produs al cauzelor incontrolabile, dar de a dori o viață lipsită de suferință – este punctul de cotitură al experienței umane. Dacă nu putem alege structura genetica sau mediul din trecut, iar naratiunea noastră interioară (scenariul de viață) se derulează pe pilot automat, unde intervine posibilitatea schimbarii?

Răspunsul nu se găseste în lupta continua de a schimba exteriorul (care, conform lui Demartini, e distorsionat de perceptiile personale) sau de a forța voința liberă (care, conform lui Sapolsky, este o iluzie, caci abosolut totul este pre-determinat). Răspunsul se găsește in a (ne) vedea mecanismul interior, ce anume il compune si cum functioneaza. Acest lucru permite asumarea a două roluri esențiale:

1. Înțelegerea Mecanismului: Faptul că ești produsul unor cascade de cauze nu înseamnă că ești neputincios. Dimpotrivă, înțelegerea modului în care funcționezi te eliberează de povara de a te învinovăți sau de a-i judeca pe alții. Începi să vezi comportamentele, inclusiv pe ale tale, ca pe niște rezultate logice ale unei ecuații complexe, nu ca pe niste esecuri morale.
2. Asumarea Rolului de Observator: Odată ce înțelegi mecanismul, poți face un pas în lateral: treci de la a fi actorul care reacționează automat, la Observatorul conștient. Rolul Observatorului nu este să oprească instinctele sau emoțiile (care sunt automate), ci să intervină la nivelul percepției în prezent, alegând ce sens da experienței, înainte ca vechiul scenariu să se deruleze complet.

Această schimbare de optică, dinspre controlul extrinsec (al lumii) spre Guvernanța Interioară (a percepției), poate fi calea catre autoimputernicire, caci ea ne readuce puterea personală înapoi de la lume și o ancorează în singurul loc în care poate fi controlată: mintea conștientă.

Așadar, întrebarea nu mai este “Cine sunt eu povestea vietii mele?”, ci “Cum îmi pot folosi conștientizarea pentru a re-crea cine am invatat ca sunt?“ Autocunoașterea profundă nu este un eveniment, ci o practică susținută de a te observa fără judecat, de a-ti demonta scenariile automate și de a-ți echilibra perceptiile. Acest efort onest de a vedea ambele fete ale monedei în orice situație, transforma suferința reactiva în învatare inspirata. Prin acest proces, trecem de la a fi victime ale narațiunii noastre la a deveni creatorii modului în care alegem să răspundem vietii.

De suferință, ca și de moarte, nu scapă nimeni. Este inevitabil ca, la un moment dat, cineva sau ceva să ne provoace suferință (reală sau percepută). Prin autocunoastere insa (in egleza mi se pare ca termenul self awareness cuprinde mult mai bine ce vreau sa spun), ai o sansa sa recunosti suferinta mai devreme, decat mai tarziu, si sa fii capabil nu doar sa ii faci fata, dar sa ii intelegi radacinile (desi, probabil, niciodata complet) si s-o transcenzi.

Pur si simplu, cred ca atunci cand intelegi mecanismele interioare umane, inveti nu atat sa fii calm tot timpul sau sa nu suferi niciodata, ci sa faci fata diferit disconfortului psihic si emotional, chiar daca asta inseamna sa ai momente scurte de furie, tristete, frustrare, deznadejde. O minte prezenta tine sistemul nervos in echilibru. In mijlocul unei crize, sistemul nervos nu va colapsa, ci va ramane pe pozitie, ca un soldat de nadejde, ajutandu-te sa vezi viata si intamplarile ei cu alti ochi. La propriu.

Poate ca oamenii si vietile lor sunt conduse de mana nevazuta a biologiei si mediului, dar nici macar asta nu ii transofrma pe oameni in niste mașinării simple, ci in una dintre cele mai complexe si misterioase formulări ale Universului, iar recompensa fundamentală este trăirea acestei complexități.

Dar mai vorbim noi despre toate acestea si altele asemanatoare…

---