Traim vremuri tulburi. Lista greutatilor si nenorocirilor cu care omenirea se confrunta e lunga si cu impact mai mult sau mai putin direct asupra fiecaruia dintre noi. Unii oameni se framanta pana la epuizare (si cu ce rezultate?), in vreme ce altii aleg sa se tina departe, la gandul ca tensiunile geopolitice, schimbările climatice, diviziunea sociala ori crizele ce tin de sanatate sau nesiguranta economica sunt chestiuni care, in majoritate, sunt departe de propriul control, fiind adesea influențate de sisteme complexe și de decizii luate la nivel global, unde muritorul de rand nu are nici acces, nici vreun cuvant de spus.

Nimic nu e nou sub soare. Omenirea s-a confruntat dintotdeauna cu tot felul de conflicte, de la războaie sângeroase, până la bătălii mult mai subtile, dar poate chiar mai devastatoare, caci lupta cu ignoranța, cu boala, cu dezastrele naturale, cu sărăcia și cu prejudecățile par să modeleze societățile și indivizii mai profund decât orice război fizic. Adesea, aceste bătălii par fără sfârșit, parcă sortite eșecului.

Dar mai există un război, unul tacut, pe care îl ignoram adesea, dar care probabil face mai multe victime decât orice alt conflict. Este războiul pe care aproape fiecare om il duce cu lumea exterioara, in incercarea de a-si impune propria poveste de viață, priopria ideologie.

Omul modern se chinuie si chinuie si pe altii, de multe ori sacrificandu-si linistea, sanatatea si relatiile pe esafodul povestii de viata pe care si-o spune si o spune tuturor, la nesfarsit. De la tribuna convingerilor personale, a resentimentelor si, destul de des, a suferintei (suferinta de care intotdeauna altii sunt vinovati), omul are pretentia, mai mult sau mai putin constient, ca viata, lumea sa se invarta dupa sine si dupa propria “realitate”, inconstient de acest fenomen intrinsec condiției umane: auto-partinirea.

Omul este aproape posedat de o inclinație insidioasa de a acorda un statut privilegiat propriilor sale construcții intelectuale, formate de-a lungul vietii si de care e profund si iremediabil atasat si care, in timp, duc la nasterea si la consolidarea povestii sale de viata. Aceasta tendința de a fi auto-partinitor, departe de a fi o simplă preferinta, tine omul captiv in propriile idei si credinte prin mecanismul filtrării selective.

Mintea noastră, în mod natural, caută coerența și confirmare si de aceea selectam cu grijă lecturile, conversațiile, relatiile si sursele de informare care rezonează cu ceea ce credem deja, creand astfel un soi de ecou a propriilor noastre opinii, pentru a valida extern convingerile noastre preexistente.

Navigăm prin lume cu un radar subtil (povestea vietii personale), acordând o importanță disproporționată vocilor si experientelor care ne aprobă și respingând sau discreditând pe cele care ne provoacă, proces ce adesea se desfasoară la nivel subconștient, dar care ne modeleaza alegerile și interpretările în moduri insidioase. Desigur ca această tendință de a proteja povestea noastra de viata, desi esențiala pentru stabilitatea psihologica, poate deveni un obstacol major in calea revizuirii erorilor de gandire si de comportament și a adoptării unor perspective deschise spre nou, spre altceva sau alticineva.

Daca macar pret de cateva secunde pe zi am fi atenti la narativa interna mentala pe care o voce neobosita ne-o sufla in ureche continuu, am descoperi felul in care preluam (cu un fel de candoare si de pasiune naiva) povestea din mintea noastra, construita cu sudoare pe baza experientelor si a mecanismului filtrarii pesonale, exprimand-o cu convingere in lume si traind-o ca pe ceva 100% veridic.

Ca sa observam si mai apoi, eventual, sa punem la indoiala vocea care deapana in cap povestea vietii noastre, e nevoie de un efort aproape inuman. Sa admitem ca ințelegerea umana este întotdeauna parțială și că exista mereu loc pentru a învăta si a evolua implică o deschidere sinceră către posibilitatea de a ne înșela și o disponibilitate de a revizui continuu povestea din capul nostru, ceea ce e extrem de dificil, daca nu aproape imposibil.

Dorinta omului de a se expune la perspective alternative, cu riscul, desigur, de a trebui sa observe si sa recunoasca, ca aceste perspective nu servesc cam niciodata propriei povesti de viata, este mai intodeauna, inexistenta. De aceea, omul isi neaga sansa de a identifica punctele slabe din argumentele pe care propria poveste o sustine neincetat, continuand sa isi impuna propria narativa, cu speranta ca, astfel, viata, lumea ii va observa si valida povestea vietii.

O incredere excesiva in propria judecată si in povestea de viata activează razboiul cu lumea exterioara, lume care nu se potriveste des cu narativa din capul nostru, dar si cu noi insine. Acest razboi subtil, inconstient de cele mai multe ori, poate duce fie la izolare in bula propriilor noastre convingeri, împiedicându-ne să vedem dincolo de orizontul limitat al povestii de viata, fie, chiar mai rau, ne face sa alunecăm într-o superficialitate dezarmantă în relațiile cu ceilalti, tratând oamenii, chiar si pe ei apropiati, cu indiferenta si detasare egotica, orbiti de importanta propriei povesti de viata.

Și poate cel mai insidios, acest conflict se poate metamorfoza intr-o frustrare cronica, un sentiment persistent de a fi nedreptatiti. Atunci când lumea refuza sa danseze pe melodia pe care o auzim doar noi, fiecare nota discordanta devine o rana, o confirmare a ostilității universului sau a lipsei de empatie a celor din jur. Această postură defensiva ne paralizează capacitatea de a ne asuma răspunderea pentru propriile noastre reacții și ne închide în nemulțumire.

Clar, relatiile interumane (desi nu numai acestea) imi par cea mai fidela oglinda pentru a ne observa povestea de viata, a noastra si a celorlalti, pentru ca, in esență, fiecare persoană vine in relatie cu propriul său “sistem de operare”: un set unic de experiențe, credințe, valori și moduri de a vedea lumea. Atunci când interacționăm, aceste perspective se întâlnesc, iar modul în care le reusim sa le gestionăm determină trainicia, profunzimea, sensul legăturilor noastre interumane.

La nivelul de intelegere si de practica la care ma gasesc acum, am observat ca, de multe ori, procesul de a înțelege poveștile de viață (adica, propriile mele filtre și pe ale celorlalti), duce la empatie, acceptare si conexiune sincera, la recunoașterea că emotiile, cuvintele, acțiunile oamenilor, incusiv ale mele, sunt ancorate în propriile experiențe, frici, nevoi și limitări, în povestea unică de viață a fiecaruia.

Alteori, acest proces intern de înțelegere nu a dus neapărat la o reconciliere sau la o îmbunatățire a relațiilor. Dimpotrivă, claritatea obținută prin observarea acestor perspective distincte m-a ajutat sa ma eliberez de nevoia de a “repara” persoana sau pe mine insami ori relatia si de a continua cu orice pret o legatura, care nu evolua in nicio directie; ba, din contra, se anchilozase intr-o poveste de viata, care nu mai servea nimanui si pe care eu o resimteam ca pe o lupta interna obositoare si fara sens.

O viață complet imparțială, trăită cu o conștientizare profundă a propriei povești de viata și de a celor din jur, este un ideal greu de atins, dar explorarea propriilor prejudecăți si constientizarea puterii povestii personale de viata rămâne o preocupare, care ma chinuie, ma fascineaza, ma sperie si, in acelasi timp, ma imputerniceste. A observa si a pune la îndoială percepțiile proprii cere rabdare si consecventa, calitati pe care nu stiu daca le detin, dar aceasta e cea mai intensa si mai captivanta ocupatie din lume, iar eu sper sa o duc la indeplinire intr-o zi.