Februarie 2021, de dimineata. Astept rabdatoare sa mi se puna perfuzia cu fier la Spitalul Municipal din Reading. E o zi friguroasa, dar in salonul de spital in care ne aflam eu si alti cativa pacienti, e chiar placut. Ma fac comoda in fotoliul larg, caci stiu ca urmeaza sa stau acolo vreo 40 de minute. O asistenta tanara si frumoasa imi pregateste medicatia. Catalin e inca in usa salonului, iar eu ii fac semn din ochi ca sunt ok. Ma uit la lichidul maro din punga de perfuzie si o senzatie de rece imi picura in vena. Asistenta e inca pe langa mine, verificand una, alta si imi spune incet sa o chem daca ceva nu e in regula. Zambesc si incuviintez. E doar o perfuzie, ce poate sa fie? 5 minute mai tarziu, o minge de foc pare ca imi creste in abdomen, si urca ca un val greu, spre inima. Sangele alearga prin vene ca nebunul, simt ca obrajii imi ard ca focul; nu am aer si inima nu mai incape in lacasul ei, iar eu simt cu claritate ca o sa explodeze. Un gand imi strabate mintea: am sa mor si nu il mai vad pe Catalin; asta ma face sa imi intorc capul spre stanga, dar la usa nu mai e nimeni. Inghit in sec si cu o ultima farama de putere, ridic mana si mai mult in soapta, reusesc sa spun: Excuse me, I don’t feel well. Apoi valul de foc pornit din stomac imi inunda tot corpul, iar eu nu mai stiu de mine.

Acesta a fost al treilea lesin din viata mea, dar primul care nu m-a conectat cu nimic inalt ori profund, ci cu gandul ca voi muri. Impresia ca ma pierd a fost atat de puternica, incat am fost convinsa ca acolo se termina pentru mine. Din acea zi, senzatia de val care ma loveste aproape fizic, ca un foc, cu o forta pe care nu o pot controla, ma insoteste des. Calea mea, deciziile, schimbarile facute in ani, parca isi pierd conturul, iar sentimentul ca totul e relativ e foarte pregnant. De-a lungul ultimilor ani, in ciuda provocarilor de ordin fizic, si in ciuda faptului ca destul de des ma simt captiva in ritmul nebun zilnic, de la job, lucru care parca imi striveste spiritul, mereu am ramas increzatoare in viata si in drumul meu. De cand cu pandemia insa, desi imi tot spun ca daca Dumnezeu ingaduie toate astea, atunci inseamna ca o fi un sens, unul nevazut si neinteles de mintea noastra de oameni, cu toate astea, imi e greu. Trag aer in piept in fiecare dimineata, amintindu-mi ca “obstacolul e calea” si ca auto-imputernicirea si credinta sunt in noi. Apoi ma uit la cate trebuie inca sa schimb, la neputintele mele de om, la cate am de facut, ma duc si ma intorc, uit si pe urma imi reamintesc si apoi reiau de unde am lasat lucrurile ori o iau de la capat. Caci, nu e asa?, nu avem de ales: CALEA E VIATA si VIATA E CALEA.

Redau mai jos un articol al doamnei doctor Soescu, scris in urma cu vreo 4 ani si publicat pe site-ul Centrul Natura, dar cu care rezonez bine mai ales azi, cand fiecare dintre noi are nevoie, mai mult decat oricand, de ceva care sa ne tina deasupra, din care sa ne hranim. Si in procesul acesta, probabil ca e nevoie sa trecem prin suferinta, pierderi de tot felul si prin blocaje la toate nevelurile, ca sa ajungem sa intelegem si sa apreciem ca, la finalul zilei, tot ce conteaza e ca suntem vii si sa incercam sa facem “the most of it” din fiecare zi. Schimband, evoluand si vindecand.

====

Există 4 etape prin care trecem cu toții, în drumul nostru spre vindecare:

1) CONȘTIENTIZAREA NEVOII DE VINDECARE

Această primă etapă apare atunci când încep disconforturi sau dureri fizice, dificultăți emoționale, mentale sau relaționale sau dificultăți de orice fel în viață.

Suntem în această etapă atunci când:

– nu ne mai place nimic din ce facem

– suntem continuu nemulțumiți și iritați, chiar și de vechile obiceiuri, care înainte ne păreau agreabile

– a dispărut pasiunea și entuziasmul

– ne plictisesc aceleași rutine, aceleași ocupații, aceleași relații, aceleași vorbe

– nimic din viața noastră nu ne mai trezește interes

– ne trezim zilnic cu lipsă de chef, abia tragem de noi să ne îndeplinim activitatea zilnică

– apar dureri fizice, stări de slăbiciune, neputință și dificultate în realizarea sarcinilor obișnuite

Toate aceste simptome par îngrijorătoare – dar ele sunt doar CHEMAREA VIEȚII DE A NE BUCURA MAI MULT DE EA – de a beneficia mai mult de ea. Viața noastră încearcă să ne spună că ESTE MULT MAI MULT DECÂT CEEA CE TRĂIM NOI ÎN ACEL MOMENT și că este nevoie de o zguduială, de o mică ”criză” ca să ne putem dezmorți din ceea ce trăim și să vedem dincolo de zona noastră de confort. În acest moment, viața spune că suntem pregătiți să intrăm în contact cu ”mai mult” din noi înșine. Dacă nu-i dăm atenție – simptomele se intensifică și se agravează, până încep să apară incidente, accidente, boli grave. Forța vitală ia conducerea și ne îndreaptă către evoluție sau distrucție, nu mai este o altă opțiune. Cei mai mulți dintre noi rămânem blocați la acest nivel mult timp, prea speriați să începem schimbările și presați de socialul din jur să nu modificăm nimic. Mulți oameni aleg să moară la acest nivel. Preferă să rămână aici, să facă un cancer și să părăsească corpul fizic, decât să facă efortul (mare) pe care îl presupun schimbarea / vindecarea. Alții găsesc puterea să înceapă schimbările, să modifice multe în viața lor, dieta, relațiile, serviciul, modul de gândire etc etc.

Dar următoarea etapă ce urmează este:

2) PERIOADA DE CONFUZIE

Odată ce ai început schimbările, speranța (și așteptările interioare) sunt să existe cât mai repede stare de bine (doar fac o mulțime de lucruri ”bune”, nu-i așa?). Singura problemă este că ”vechiul Eu și vechile obiceiuri încă sunt puternice, iar ”noul Eu” și noile obiceiuri nu sunt atât de exersate încât să devină automate. Așa încât, trecem repetat de la unul la altul – de la mâncat sănătos, la mâncat aiurea (copleșiți de pofte și de presiunea celor din jur), de la stil de viață sănătos, cu mișcare în aer liber și odihnă noaptea – la socializare cu stat la mese, în camere pline de fum de țigară (tot la presiunea celorlalți) și multe altele.

Noul stil de viață este ca un bebeluș mic și vulnerabil, ce trebuie ocrotit și sprijinit continuu, altfel nu poate supraviețui la presiunea mediului și la vechiul stil de viață, cu greutatea lui copleșitoare. Așa încât, perioada este de MARE CONFUZIE. În loc să ne simțim mai bine, toate schimbările ne aduc ȘI MAI MULTE SUFERINȚE. Nu vrem să ne simțim diferiți de ceilalți, dar devenim diferiți când alegerile noastre sunt diferite. Ce ne face bine? Ce ne face rău? Sunt întrebări ce ne bântuie continuu – alături de vinovăție, de autoblamare și de veșnica lipsă de încredere, cultivată cu drag de sistemul școlar și cel de sănătate. Pentru că aceste sisteme ne aduc ”autorități” ce ne spun ce ar trebui să simțim și să gândim în interiorul corpului / minții noastre – ca și cum am fi niște incapabili și neputincioși. În loc să ne întărească încrederea în Inteligența Înăscută a corpului și în Lumina Divină interioară, sistemele sociale ne țin într-o stare de inferioritate menită să ne transforme în roboți și servitori ai sistemelor. Iar această neîncredere în propriile puteri este cea care ne ține mult timp în starea de confuzie, în tranziția spre propria vindecare. Aici avem nevoie de mult sprijin emoțional, de o persoană de încredere sau un grup de sprijin, pe care să ne putem baza în cele mai dificile momente. Dacă suntem suficient de puternici, reușim să rezistăm și de unii singuri și la un moment dat se produce:

3) MOMENTUL DE ”AHA” – REVELAȚIA

Oricine dintre noi are un moment / o perioadă în care vede dincolo de confuzie. Este momentul în care noul comportament și noile obiceiuri devin suficient de puternice, cât să permită un fel de salt calitativ la toate nivelele. Este momentul în care știm că nu ne mai putem întoarce la vechile obiceiuri și comportamente și că drumul înainte este singura (și cea mai bună) opțiune disponibilă pentru noi. Este momentul în care ne contactăm alte părți  / însușiri din noi, pe care le-am antrenat și exersat, devinind mature și funcționale. Aha! EU SUNT ÎN STARE SĂ FIU AȘA – SAU SĂ FAC AȘA! Ce minunăție! Dar povestea nu se termină aici, pentru că urmează:

4) PERIOADA DE INTEGRARE

Noul obicei, noul comportament, noul eu, noile achiziții trebuie integrate în viața noastră. Durează ceva timp până devin o parte din noi, noul nostru ”automatism”. Ne vom izibi de cei din jur, care se raportează la noi prin lentilele vechiului nostru eu. În special cei dragi, părinții, partenerii, frații, prietenii vechi – tot așteaptă să fim ”vechiul” eu – cu vechile comportamente și plăceri și fac tot ce le stă în puteri să nu ne schimbăm (”eu știam că ție îți place să bei….de ce nu mai bei cu noi?”). Integrarea este la fel de provocatoare ca toate celelalte etape, pentru că noul eu are nevoie de loc pentru a se manifesta și a se maturiza. Este important să înțelegeți că orice proces de vindecare, care implică un proces de schimbare, va trece prin aceste 4 etape. Este util să știți acest lucru pentru a onora procesul prin care treceți. Este în regulă să fiți confuzi, este în regulă să nu știți ce aveți de făcut și este în regulă să vă simțiți în orice fel, să resimțiți orice fel de emoție. Și mai ales, de câte ori apar simptome noi, este în regulă să acceptați că sunt și să aveți încredere că ele sunt aici pentru evoluția noastră. Recunoașteți etapele și permiteți-le să se întâmple. Pășiți prin viață înțelegând CĂ VIAȚA NE SUSȚINE. Procesul de vindecare este un PROCES DE ÎNCREDERE ÎN VIAȚĂ. Aceeași energie care susține stelele pe cer se află și în interiorul nostru, susținând viața din corpurile noastre. CE MINUNE! Pe măsură ce ne maturizăm, avem ÎNCREDERE în proces. Fiecare are timpul lui și perioada lui de timp pentru acest lucru. Ne ”coacem” în perioade diferite de timp, nu ne putem compara unii cu alții. Fiecare dintre noi își găsește propria cale, propria viteză, propriile experiențe și propriile ”momente potrivite”. Tot ce pot să vă spun este că evoluția se întâmplă, indiferent ce gândim și simțim noi. Pentru că VIAȚA CURGE CONTINUU.