De cate ori ma identific cu gandurile mele, ma identific cu povestea mea, indepartandu-ma, de fapt, de mine insami. Cand am senzatia ca am pierdut sau ca exista sansa sa pierd ceva (confortul, de obicei), apare frica. De cate ori emit o parere despre mine, despre ce ma inconjoara, despre lume, despre ce mi se intampla, ma complic inutil, fiindca totul este relativ. Chiar si povestea mea. Oricat as crede eu in ea, tot o poveste este. Uneori foarte frumoasa, alteori, tare neplacuta. Dar e doar o poveste omeneasca, ca atatea altele.

Si tot ca toate povestile, si a mea e mereu in schimbare. Stiu ca asa este si mi se pare ca inteleg asta, pana cand intervine schimbarea. Cand asta se intampla, se pierde (iluzoriu) controlul. Se pierde siguranta. Si cu cat e mai puternic atasamentul de siguranta, cu atat e mai acerba frica de pierdere a acesteia si de necunoscut. Si atunci incepe lupta de a mentine ceea ce am, ceea ce (cred ca) sunt in acel moment. Ori tocmai indepartarea de momentul prezent si proiectarea in viitor naste si intretine frica.

Cand sunt nevoita sa (ma) schimb, sunt fata in fata cu necunoscutul. Parca m-am pierdut pe mine, atunci cand nu stiu ce ma asteapta, cand nu am idee cum voi face fata la ceea ce mi se intampla. Parca nu mai am nimic si nu ma recunosc. E rasul-plansul cand realizez ca iar sunt atasata de imaginea despre mine si despre povestea mea, caci, in fapt, cand am pretentia ca stiu cum sunt eu, cand imaginea a ceea ce cred eu despre mine imi conduce ziua, aceasta e doar o interpretare, o opinie, o perceptie, ceva…relativ, limitat si supus schimbarii.

Atunci cand schimb ceva, gandul despre cine sunt sau despre cine vreau sa fiu ori despre cum ar trebui sa fiu ma invarte, ma rasuceste pe toate partile si imi fura linistea. Cand fac imprudenta sa ma identific cu orice fel de imagine, inclusiv cu gandul, cand dau prea multa atentie oricarui fel de imagine despre ceva sau despre cineva, sufar. Inima stie ca orice imagine, inclusiv cea despre sine, e o iluzie. Suferinta e in minte, linistea e in inima. Imi recapat linistea, cand pierd suferinta. Adica atunci cand renunt la gand, la imagine. Sau mai bine zis, cand trag  adanc aer in piept si imi permit sa ma observ pe mine si imaginile pe care mintea mea le tese cu o abilitate de prestidigitator.

Dar ce greu este! Pentru ca lipsa de identificare cu gandul creaza impresia de pierdere a controlului. A controlului de sine si a ceea ce e stiut si cunoscut. Insa lipsa de identificare duce la lipsa de raportare si deci, la lipsa de reactie. Ori treaba asta este dureros de simpla pentru Ego, caruia ii plac chestiile complicate. Fiind amenintat de aceasta simplitate, Egoul va incerca, prin intermediul ajutorului sau de nadejde, mintea, sa ma faca sa redevin ganditor, ci nu observator. Ori eu stiu prea bine ca doar cand pot sa observ, raman lucida si linistita. Doar cand observ pot sa verific daca un gand, o imagine sunt sustenabile sau sunt doar “idei” hranite cu energie de un Ego, care vrea sa ramana in “siguranta”.

Cand pot sa observ cum mintea mea emite pareri, totul se limpezeste si se linisteste. Eu sunt adevarata asa cum sunt. Si cu ganduri, si fara ganduri. Gandurile mele insa nu pot exista fara mine, sunt temporare. So, I AM THE REAL ONE, NOT MY THOUGHTS!  O imagine (emotie, gand, sentiment, opinie) duce la interpretare si la deformare a realitatii, conditionand CEEA CE ESTE. Cand obsesia analizei mentale dispare, cand nu mai vreau sa disec, sa inteleg cu mintea, cand renunt la rolul de victima, de acuzat si de acuzator,  la razvratire si la dorinta de a ma proteja, totul este bine. Si acela este momentul in care nu mai am pretentii de la mine, acceptand ceea ce este, exact asa cum este, cu tot cu frica de necunoscut si falsa dezamagire a faptului ca nu sunt cum as vrea sa fiu.