Ma intorc dintr-o scurta pauza de masa, intr-o zi in care lucrez de acasa. De obicei, incerc ca minim 30 de minute sa le petrec afara, la aer, dar azi, la intoarcerea din pauza, capul mi-e tot aglomerat de treburile legate de serviciu si mi-e groaza la gandul ca Inbox-ul din calculator trebuie sa fi adunat deja cateva zeci de noi email-uri si task-uri de indeplinit contra timp.

In apropierea casei, sirul gandurilor mi-e intrerupt de un zgomot puternic. Peste drum de casa noastra, vecinii fac ceva renovari in spatele curtii lor, iar jumatate din strada e ocupata de ditamai masinaria, un utilaj care sforaie ingrozitor si face ca geamurile caselor din jur sa tremure usor. Din spatele cabinei utilajului, unde se afla un fel de macara mobila, o tipa tanara, cu un par aproape portocaliu si cu ochelari de soare, imi zambeste cu toti dintii si ma saluta cu un gest aproape princiar.

La inceput, imi trece prin cap ca o cunosc, ca prea e vesela si prietenoasa cu mine, dar cand ma apropii de utilaj, e clar ca nu am vazut-o in viata mea pe fata asta. Ea continua sa imi zambeasca, dupa care sare zvelta din remorca si fuge in curtea vecinilor. Eu intru in casa si de la masa de lucru, care are vedere spre strada, o observ pe tanara cu par portocaliu, care intre timp a revenit in cabina utilajului si manevreaza cu dexteritate bratul mobil din remorca, care manipuleaza niste paleti grei.

Ma surprind incercand sa ii ghicesc expresia de pe fata, in timp ce ea imi imaginez ca fredoneaza ceva, pentru ca da usor din cap. Isi pune ochelarii de soare pe varful capului si scoate capul pe geamul cabinei, ca sa vada mai bine bratul mobil din spate.

Imi iau ochii pentru cateva momente de la utilajul din dreptul ferestrei si privesc laptop-ul si cele saptezeci si ceva de email-uri, care se imbrancesc unul dupa altul si asteapta cu nerabdare sa le dau atentie, in timp ce messanger-ul intern clipeste intr-o culoare la fel de portocalie si de nelinistita, precum parul vopsit al tinerei din cabina macaralei. Trag aer adanc in piept si inainte sa ma reapuc de treaba, mai arunc o privire pe fereastra.

Tanara s-a dat jos iar din cabina si se urca sprintena in remorca. Nu ma pot abtine si incerc sa o prind in cateva poze. Sper sa nu ma vada si imi pare rau ca nu pot sa ii surprind chipul vesel si relaxat. Dupa cateva minute, isi termina treaba, sare din nou in cabina utilajului, isi pune ochelarii de soare la ochi si pleaca aproape in tromba, cu bratul mobil din remorca balanganindu-se amenintator.

In urma raman eu, la fereastra biroului, cu ochii in strada acum pustie. Sunt ca dupa un vis surprins de un creier obosit in timpul unui pui de somn de 5 minute si abia acum observ cerul dramatic, plin de nori moi si cei doi copaci de liliac, plantati de curand in fata ferestrei, care rad fara griji in soarele de toamna, ca tanara din cabina utilajului sforaitor.

Se spune ca oamenii nu sunt meniti sa fie feriticti si nici macar multumiti si ca ar trebui sa incezete sa incerce sa fie. Aceasta pentru ca, spun specialistii pe subiect, starea de fericire si de multumire este descurajata de insasi natura, fiindca si multumirea si fercirea pot fi o amenintare la integritatea fizica a fiintei insasi. Cand esti fericit, lasi garda jos si te expui la posibile pericole. Cu alte cuvinte, nu suntem facuti pentru fericire, ci pentru supravietuire si reproducere.

Cu gandul la fata cu par portocaliu si la multi alti oameni asemeni ei, observati de mine de-a lungul celor cini ani de Anglia in trafic ori in campul unor munci nu tocmai relaxante si nici pe departe usoare, imi spun, inca o data, ca englezii contrazic specialistii in fericire; poate ca nu sunt ei neaparat fericiti, dar cu siguranta, englezii sunt cel putin multumiti. Sau, cum zicea unul de-al locului, “we are not happy, but we are happy about it.”

Cateodata, am impresia ca singurul lucru de care comenteaza constant englezii, cu orice ocazie si cu un oarecare iz de nemultumire, este vremea. In ce ma priveste, nici macar aceasta nu e cea mai rea chestie care ti se poate intampla in Anglia. In orie caz, multumirea aproape vesnica a englezilor, mai ales a celor care nu par sa aiba motive sa fie multumiti, e inca un mister neelucidat pentru mine.