Liorisme

Cu Catalina sunt colega de serviciu, la Ploiesti, din toamna lui 2012. Ii cunosc bine povestea de viata si sunt tare bucuroasa ca a acceptat sa o astearna in scris aici, pentru mine si pentru noi toti.  Nu doar pentru ca, asa cum ai sa vezi, este o poveste demna de un scenariu de film, dar mai ales fiindca experientele prin care a trecut Catalina in ultimii 4 ani vin sa intareasca faptul ca viata ne e cel mai bun profesor, ca organismul si sufletul uman sunt un mister frumos si vesnic, pe care nu cred ca il va cuprinde cineva cu adevarat vreodata si ca, da, exista miracole! Te invit, deci, sa citesti povestea unui om incercat de boala, de teama, dar si de nadejde si recunostinta si poate ca, de maine, eu, tu, noi, invatam inca un pic sa ne traim viata cu bucurie. Noi toti, de maine, sa incercam sa nu ne mai suparam pe NIMIC si NIMENI si, in schimb, sa apreciem mai mult ce avem, mai ales sanatatea si pe cei dragi. Daca nu invatam asta din vreme, viata are grija sa ne serveasca lectia de care avem nevoie, pentru a ne reaminti ca noi suntem aici, pe Pamant, spre a evolua si a ne bucura de maximul potentialului nostru fizic si spiritual.

Nici nu stiu de unde sa incep. Sa o luam cu inceputul si anume, sa spun cate ceva despre mine: ma numesc Catalina, am 37 de ani, sunt casatorita (din dragoste, zic eu) si sunt mama. Nu am caine, ca sa fie tabloul intreg, fiindca inca stam intr-un apartament si e mai greu, dar visam la o casa… insa mai incolo. La rugamintea mai multor persoane dragi mie, care imi cunosc povestea, m-am hotarat sa o pun pe “ercan”, caci pe hartie e mai greu acum. 🙂

Deci, sa purcedem cu viata inainte: dupa diagnosticul de Neoplasm mamar stadiul 2 sau, mai popular spus, cancer de san in stadiul 2 (nice, ha?!), mi-am amintit de zicala aceea, cum ca, atunci cand viata iti da lamai, faci limonada. Si asta am facut.

Din copilarie nu imi amintesc foarte multe, doar ca nu mi-a lipsit niciodata nimic. De fapt mi-a lipsit ceva, sau mai bine zis, cineva…Da, am simtit lipsa tatalui, care pleca de cand aveam 3 ani  “in afara”, cum se zicea pe vremea lui “Ceasca”. Uneori, statea si un an intreg si imi era tare dor de el. Cu mama am avut mereu o relatie tensionata; o iubesc enorm, dar este o fire foarte dificila; ea leoaica, eu tauroaica, cam greu cu autoritatea,  ca sa zic asa, dar per total, ne-am inteles; insa si acum am zile in care prefer sa vorbim prin SMS, ca la telefon riscam sa o dam in contradictoriu, daca vorbim .

Ce sa mai zic? Am facut pian 8 ani de zile in scoala generala; nu stiu daca mi-a placut sau nu; toti ziceau ca am talent, insa nu am continuat dupa aceea, fiindca nu era ceva ce as fi vrut sa fac in viata. In liceu, nu s-a intamplat nimic special; au urmat apoi facultatea, primul job, viata.

Vreau sa cred ca am facut cam tot ce mi-a placut in viata; mi-am luat brevet de pilot acrobatie inaintea permisului de conducere, la 18 ani. Mi-a placut mult sa zbor; la 17 ani eram zi de zi la aerodrom. Nu imi pasa de  trezitul de dimineata, in vacanta, si nici de drumul lung pe jos, pana la aerodrom. Acum, cand merg cu fetita mea la mitinguri avitatice si vad cat de mult mergeam pe jos, nu imi vine sa cred ca faceam asta! Timpul trece insa si ne schimba dorintele, prioritatile; ce iti placea odata sa faci, acum ti se pare stupid sau fara rost…ce pot sa zic? Viata…Acum, cand ii spun sotului ca as mai face macar o data un zbor de acrobatie , ma cearta. Zice ca am familie si e riscant si…

Asadar, am terminat facultatea, m-am angajat si, din fericire,  pot spune ca toate locurile de munca pe care le-am avut au fost mai mult decat ok, nu prea stresante… Sunt genul de om care se duce la munca pentru bani, nu pentru cariera; e de ajuns sa-mi placa ce fac si cam atat; nu ma agit prea tare, prefer familia, nu locul de munca si ma cam intristez sa vad multa lume facand invers…Ciudat, dar fiecare cu alegerile lui in viata.

M-am casatorit la 26 de ani, dupa 2 ani de locuit impreuna. Ne-am dorit bebe dupa casatorie, dar nu aparea, asa ca am inceput sa facem investigatii. Se parea ca eu aveam infertilitate primara. Cand nu se cunoaste cauza, se pune un diagnostic care sa acopere cam tot, asa ca am inceput tratamentul pentru infertilitate primara, cu internare la Polizu, cu diagnostic de trompe infundate. Am facut tot felul de proceduri dureroase, instilatii, hipersalpinografii, care sunt groaznice. In fine, dupa procedura de desfundare, am asteptat, nimic insa…Am repetat si am facut tot felul de analize, dar tot nimic. Ne-am hotarat sa facem inseminare artificiala, fiind o procedura mai acceptabila ca pret. Desi are un procent destul de mic de reusita, am zis sa incercam si asta. Ce nu stiam atunci era ca aceste inseminari trebuie facute cu niste dozari hormonale, cu injectii in burtica pentru stimularea ovarelor. Am facut 3 proceduri in luni diferite, insa tot nimic.

Si eu, si sotul, ajunseseram cam la limita si am zis gata, pana aici, ce o fi, o fi. Daca se intampla, bine, daca nu, vedem noi; infiem. Ultima inseminare nereusita a fost in noiembrie 2010. Am fost deprimata, dar am trecut peste asta. In luna ianuarie insa, am constatat o intarziere a ciclului. Pentru ca ma stiam  “defecta”, mi-am zis ca cine stie, o fi o raceala, ceva…Insa am avut asa, un sentiment ciudat si mi-am cumparat un test de sarcina, chiar inainte sa plecam la munte cu un grup de prieteni.

La munte am tras un chef zdravan si recunosc ca am baut mai mult vin rosu decat trebuia, iar a doua zi eram  cam mahmura, dar tot mi-am adus aminte sa fac testul. Imi amintesc ca imi era cam greu sa citesc intructiunile de folosire,  cu ameteala aia din cap. Mi-am zis totusi ca nu este nicio filozofie: faci pipi pe chestia aia si astepti un pic. Partea cu interpretarea dungilor mi-a luat mai mult: 2 linii inseamna “kinder”, iar o dunga inseamna: “va asteptam sa mai incercati”. In prima faza,  s-a inrosit tot turnesolul ala. Eu, cu mintea mea aburinda de la Feteasca Neagra, imi  zic “wow, de la vinul ala rosu s-a facut asa!” Dupa ce se duce roseata aceea, raman 2 dungi clare. Ma uitam ca tuta  si iar citeam prospectul, iar ma uitam la dungi…Am iesit din baie si am uitat sa-mi ridic indispensabilii! M-am impiedicat si am cazut, strigand in timpul caderii: SUNT GRAVIDAAAAAAAAAA!!!

Sotul, saracul, si el la fel de mahmur, se uita chioras la mine. Am ajuns langa el cu prospectul si cu testul, a citit si el si eram socati, fericiti, mahmuri …A fost super! Am hotarat sa nu spunem nimanui inca nimic, pana nu sutem siguri. Ne era frica. Daca rezultatul testului era fals? Am ajuns acasa si am mai luat vreo 3 teste si toate au confirmat sarcina. Am fost apoi la consult si am aflat ca aveam o sarcina in evolutie. Peste 9 luni, dupa o sarcina fara nicio problema, pofte sau alte bazaconii, aparea copilul mult dorit, Ariana. Din acel moment,  viata pe care o stiam s-a terminat, iar eu am inceput sa traiesc o viata, in care totul a trecut pe locul doi, copilul ocupandu-ne absolut tot timpul.

Nu stiu altii cum se descurca, dar pentru mine a fost greu, foarte greu. Ariana a fost genul de bebelus care a plans mult, inca de la inceput, din orice parca. Totul a mers greu! Norocul meu a fost ca am nascut la Medlife si acolo te indeamna sa alaptezi si te si invata cum, ceea ce pentru mine si copil a fost de mare ajutor. Cand Ariana a implinit 4 luni, parea ca nu am lapte  destul, insa am continuat sa o alaptez la indrumarea pediatrei, fara sumpliment, pentru ca, copilul nu voia nimic, in afara de san. Asa a fost pana la 6 luni, dupa care am inceput diversificarea, care a fost un cosmar, Ariana fiind mereu in urma cu greutatea.

Eu ma tot invinovateam ca nu am laptele destul de gras, ca nu e destul cantitativ…Am baut tot felul de ceaiuri, am luat Galafor de cand am nascut si pana cand am intarcat, si cate si mai cate, doar, doar sa am lapte pentru copil. Si acum este tot slaba si mananca doar ce ii place. Asta este felul ei. I-am facut toate testele, analizele si totul este ok. Dar asta nu inseamna ca pentru mine nu este un stres. Orice mamica stie ca stresul cel mai mare este sa nu manance copilul. De aceea, primul an din viata Arianei a fost un continuu stres, oboseala, griji…Ma incerca tot timpul  sentimentul ca nu fac ce trebuie. Cred ca deja sufeream de oboseala cronica, caci daca ma asezam pe o banca in parc, adormeam instant…. Daca ma asezam, pentru ca, de fapt, nu aveam timp de asa ceva. Cand venea ora de masa, ma simteam distrusa! Speram sa manance macar jumatate din cat “ar trebui”. Si uite asa am dus-o un an de zile.

Ajutor am avut din partea familiei, ai mei parinti fiind, intr-un fel, la discretia mea. Apoi, ori de cate ori aveam nevoie, venea si soacra si ma ajuta, dar problema era alta. Cat a fost bebelus, Ariana nu statea fara mine niciun minut, eram cu ea in brate mereu, la baie, la bucatarie, peste tot …Pana la 2 luni am dormit cu ea pe piept, era ca o ventuza.

In noiembrie 2012, la 1 an si 2 luni, Ariana nu a mai vrut sa suga la sanul stang. Mi s-a parut ciudat si am sunat pediatra, care mi-a zis ca poate fi un semn ca o sa se intarce singura. Incet, incet sanul s-a golit de lapte si intr-o seara, stand intinsa pe pat, am simtit ceva tare sub san, cam de marimea unei masline mici, mici. Era ceva tare si fix, localizat atat de jos sub san, ca initial am avut impresia ca am ceva pe prima coasta. M-am panicat nitel si am facut o programare la un doctor din Ploiesti, doctorul Sarbu, care era foarte bine “cotat” in oras. Am fost la dansul si mi-a facut o ecografie. Mi-a spus ca am un chist cu lichid, deci sa stau linistita, sa ma ung cu progestogel si sa iau Dupshaston 3 luni, dupa care sa ma intorc la control.

Am stat linisita, deci, si m-am conformat indicatiilor date de doctor. In martie 2012 am sunat sa ma reprogramez dupa 3 luni de tratament, mai ales ca mi se parea ca “guguloiul” meu a mai cresucut un pic si nu mi se parea de bun augur. Am sunat, deci, si norocul vietii mele a fost ca acel “minunat” doctor era in concediu medical. Am fost nevoita sa fac programare pentru ecografie la Bucuresti, la Sanador, la o doctorita recomandata de o colega de serviciu.

Doctorita de la Sanador, dupa ecografie,  mi-a spus: “Vai imi pare rau sa va zic, dar colegul meu s-a inselat, nu aveti chist cu lichid; niciodata nu ati avut, pentru ca un chist nu se transforma niciodata intr-o tumoare solida, asa cum aveti dumneavoastra!” Am crezut ca nu aud bine! Noroc ca eram intinsa pe masa, fiindca eram speriata, asa cum nu mai fusesem niciodata in viata mea. Am intrebat ce pot sa fac , ce imi recomanda , incotro sa o apuc, caci nu stiam. Doctorita a fost draguta si mi-a dat numele unui chirurg, care opera la Fundeni, dar si in particular. Mi-a spus sa-l sun si sa stabilesc cu el ce si cum. A mai spuns ca ea ecografic nu poate sa zica nimic, doar ca nu arata malign. Totusi, ea crede ca cel mai bine ar fi sa scot de acolo ce era de scos.

Tin minte perfect data ecografiei, 7 martie 2013 , fiindca a doua zi, pe 8 martie, sarbatoream cu  colegele Ziua Femeii. Eu insa pluteam, ma gandeam aiurea, aveam sezatia ca imi era rau, ca ma doare, caci nodulul crescuse si ma jena. Nu mai puteam purta sutien, nodulul fiind localizat chiar jos si am fost nevoita sa renunt sa mai port, ceea ce era inca un discomfort pentru mine, chiar daca nu aveam sanii mari.

Lunea urmatoare am mers la doctorol chirurg, care m-a palpat si a zis ca nu stie ce e, dar trebuie scos. Mi-a spus sa fac cum cred: pot astepta luni bune, pana sa pot fi operata la Fundeni sau, daca imi permit, sa merg  la clinica Regina Maria, unde se putea face interventia chiar in saptamana aceea. Am mers acasa. Ma gandeam ca in urma cu o saptamana eram bine, mersi, iar acum vorbeam de operatie la san, de tumoare, nu se stia de care. Eram praf! Fetita mea avea chef de joaca si de zbenguit, iar eu eram cu ea, dar cu capul in alta parte…Ne-am hotarat, am facut rost de bani si m-am program la operatie, la Regina Maria.

Cu o seara inainte sa plec la spital, am plans langa patul fetitei mele ore in sir; imi era teama ca patesc ceva si nu o sa o mai vad, imi era teama sa nu se trezeasca a doua zi si sa nu mai ma gaseasca langa ea, caci noi nu fuseseram despartite nici macar o zi! A fost un sentiment sfasietor, pe care mi-as dori ca nimeni sa nu-l traiasca vreodata…

Joi, pe 14 martie 2013, ma operam. Aveam sa aflu, in aceeasi zi, ca ma operasem de Carcinom dual invaziv, cu 2 ganglioni atinsi , din 20 extirpati. Eram deci in stadiul 2.

Imi aduc si acum aminte fata sotului meu, cand m-am trezit din anestezie in salon. Statea in spatele doctorului, care astepta sa–mi revin, sa imi dea vestea mareata. Cand doctorul  a inceput sa vorbeasca, il auzeam cu ecou, nici nu stiu ce zicea. Dupa ce a pronuntat cuvantul “malign”, stadiul 2, deja vorbea limbi straine pentru mine. Eram cu ochii la sot, la fata lui plansa si ma gandeam, o Doamne, le-a spus deja acasa, alor mei! Parintii mei, saracii…cum or fi primit vestea? Saraca mama , saracul tata… Fetita mea, ce ii spun eu cand ma duc acasa? L-am intrerupt pe doctor si l-am intrebat sec: “cat mai am?” Mi se parea ca doctoral nu e sincer, ca ma duce cu vorba, ca sa ma faca sa ma simt mai bine. Mi-a spus ca e o intrebare prosteasca si ca nu e cazul sa intreb asta. In plus, a adaugat el, inca nu avea toate datele ca sa-mi dea un prognostic. Trebuia sa asteptam 3 saptamani rezultatul citologic de la Victor Babes. Abia pe urma incepem sa discutam…Mi-a mai spus ca nu se mai moare atat repede din asa ceva, ca tratamentele au evoluat si ca speranta de viata creste pana la 10 ani. Wow, mi-am spus eu, apuc, daca am noroc, sa-mi vad fetita facand 12 ani?  Doar atat? De ce…?

Am ajuns acasa, cu o drena dupa mine, pe care a trebuit sa o tin doua saptamani si care a fost cea mai groaznica perioada din viata mea, chiar mai groaznica decat chimioterapia. Dar chiar si asa, cu drena dupa mine, tot am plecat la munte un week-end. O tineam pitita dupa geaca, sa nu o vada lumea. Am mers la Poiana Brasov cu niste prieteni,  caci simteam nevoia sa ies, sa iau aer, sa imi demonstrez mie insami ca nu ma face pe mine un diagnostic naspa si o drena cu 2 furtune, care ieseau din mine (unul de sub san, de unde fusese scoasa tumoarea, si unul de la axila, de unde fusesera scosi ganglionii). Era insa dificil, fiindca cum ma miscam un pic, ma durea. Am dormit doua saptamani cu fata in sus, nu ma puteam misca, ma ridicam si ma culcam cu ajutor, caci nu puteam sa ma intind singura. Si la dus aveam nevoie de ajutor, la imbracat, la dezbracat. Eram praf! M-am tuns mai scurt, pentru ca parul lung era greu de spalat. A fost o perioada in care visam ca sunt bine si cand ma trezeram, imi dadeam seama ca, de fapt, visez frumos, iar cosmarul este realitatea.

Fireste, viata mi s-a schimbat. Timpul avea pentru mine acum alta dimensiune. Realizam cat de important este acest timp si ma intrebam cum sa fac sa treaca cu folos, sau ce sa fac sa stea pe loc…macar atat, daca inapoi nu-l mai puteam da…

Ganduri negre, plans, de ce eu? De ce acum? Nu mai suportam fetele celor din jur, care deja ma priveau ca pe un mort viu. Prietenii erau socati, la fel si colegii de serviciu. Nimeni nu stia cum sa reactioneze si ce sa zica. Familia insa imi era mai aproape ca oricand  (asta a fost primul lucru bun). Pe de alta parte, imi era teama sa ma joc cu fetita, ca nu cumva sa traga de drena, sa patesc ceva.

Peste doua saptamani am scos drena si am aflat si rezultatul-verdict: stadiul 2 neoplasm mamar stang, operat sector. Doctorul mi-a spus sa merg la el la control si dupa o luna de zile, sa incep tratamentul adjuvant de chimioterapie si radioterapie. Am inceput sa cautam pe Net, sa stam cu orele, citind si iar citind. Hai in Turcia, hai colo, hai dincolo…Citind insa, ne-am dat seama ca tratamentul este acelasi peste tot si nu avea niciun rost sa ma duc departe, mai ales ca o deplasare implica despartirea de fetita si asta nu am vrut. Nu m-am gandit nicio clipa sa nu urmez tratamentul medical impus de medici, dar asta nu inseamana ca nu am inceput sa ma documentez si pentru ceva alternativ.

Am mers la un spital particular din Bucuresti, Oncofort (Grall) si am facut programare la un renumit doctor, care venea din Viena. Era foarte scump consultul, dar ce puteam face? Doctorul cu pricina a fost insa foarte ok;  si in ziua de azi merg la el. A fost sincer, mi-a spus sa-mi iau adio de la 2013, pentru ca o sa incep chimio si radio si nu o sa fie usor. M-a intrebat daca am copii, caci nu o sa mai pot avea. Mi-a explicat ca voi intra la menopauza si, avand in acel moment 34 de ani, era posibil sa nu mai vina menstruatia. I-am spus ca am o fetita si ca, asta e …

A inceput distractia cu chimioterapia. Vazusem in filme cum se chinuie oamenii si mi-am zis, vai de mine, ce ma asteapta! Cu toate astea, eu am trecut cu bine peste tratament; mi-a fost rau, dar nu am varsat, ca aia de prin filme. Imi era rau cam 3 zile dupa o sedinta (faceam una la 3 saptamani). Cel mai usor efect negativ pentru organism, dar cel mai puternic pentru o femeie, este pierderea parului. Imi luasem o peruca din par natural, foarte scumpa, si cine nu stia problema mea, nu banuia ca este peruca. La serviciu nu am  mai mers un an de zile, am fost in concediu medical. Am fost sustinuta de colegi si de sefi. Erau toti socati, insa am primit ajutor si financiar, si moral. Toti au fost minunati!

Anul 2013 a fost probabil un an ca oricare an pentru multi oameni, dar nu si pentru mine. Eu eram altfel, ma schimbasem, ceva murise in mine. Ce? Nu stiu exact, dar parca odata cu tumoarea aia, mai luasera ceva. Zambeam mai rar, eram mai constienta de fiecare zi , ma enerva ca in loc sa ma bucur de progresele pe care le facea fetita mea de un an jumatate, era aceasta umbra deaspra capului meu, care ma urmarea peste tot. Citeam mult despre tot felul de alternative, de vindecari miraculoase… Multi spuneau ca chimio si radio te omoara….Pfff, te doare capul de ce gasesti pe Net! Eu am ales sa citesc si sa las instictul meu sa ma indrume, mai ales ca toti care comentau nu erau persoane care au trecut prin asta, ci doar isi dadeau cu parerea sau pierdusera pe cineva drag. Cand esti implicat direct in asta, se cam schimba datele problemei. Nu sunt contra tratamentelor naturiste, dar nu regret nicio clipa tratamentul urmat. Am vazut cazuri in care s-a refuzat chimio, si bolnavii s-au dus cu tot cu frunze, ceaiuri si cataplasme si mai stiu ce ciuperci-minune. Acum, sa nu imi sariti in cap, caci si eu m-am apucat de ciuperci si ceaiuri anitumorale si am facut chiar 2 luni de injectii cu vasc. Am renuntat o perioada la proteina animala si toate cele, dar asta nu inseamana ca am refuzat tratamentul medical alopat. Eu una nu m-as fi riscat! Intr-adevar, chimio terapia e otrava pentru organism, nu contest, dar organismul se poate reface dupa aceeea, daca ii dai timp.

Am baut un an de zile suc din sfecla rosie, cu mar si morcov, considerat un cocktail antitumoral. Acum insa, daca imi dai sfecla, mor, nu mai pot sa gust macar, caci imi face greata. In rest, cat am facut chimio, am mancat normal, dar cu mai putina carne, fara zahar si cam atat. Am facut 4 cure de FEC, cu o pauza in care am facut 6 saptamani de radio terapie, dupa care am continuat cu Docetaxel  (4 serii). De la D0cetaxel mi-a fost mai rau, caci organismul era deja cam slabit, insa daca ma vedeai pe strada aranjata, nu ziceai ca vin de la otravit. 🙂 Ma tineam bine chiar! Un efect benefic al chimio este ca nu mai ai nevoie de spray contra insectelor; cred ca daca ma pisca un tantar, murea instant! 🙂 In plus, tenul arata super, facand tratamentul cu botox sa para depasit, zau! 🙂

In sfarsit, a trecut anul 2013. A fost cel mai odios an din viata mea, pe care l-am incheiat in seara de Revelion cu fetita, pe patul de spital.  Ariana facuse de Revelion o boala a copilariei si am ajuns la urgente cu ea, asa ca Anul Nou ne-a prins intr-un spital infect din Sighisoara. Desi aveam cazare la un hotel fain, am sfarsit intr-un spital, care arata ca in 1900.

Pentru ca anul 2013, pentru mine, a insemnat spitale, perfuzii , raze, teste, visam cu nerabdare la 2014 ca la un an super, desi nu voiam nimic de la el; decat linsite si atat…dar aveam sa primesc ceva mai mult…